Afacerea Dreyfus

Concurs de scriere.png Acest articol participă la Concursul de scriere. Ajutați la îmbunătățirea lui!
Degradarea lui Alfred Dreyfus, la 5 ianuarie 1895. Desen de Henri Meyer pe coperta Le Petit Journal din 13 ianuarie 1895, cu descrierea «Trădătorul»[1].

Afacerea Dreyfus a fost un conflict social și politic major din timpul celei de a Treia Republici franceze, izbucnit la sfârșitul secolului al XIX-lea, în jurul acuzației de trădare îndreptată împotriva căpitanului Alfred Dreyfus, francez de origine alsaciană și de confesiune mozaică, care într-un final a fost exonerat. Ea a bulversat societatea franceză vreme de doisprezece ani, din 1894 până în 1906, divizând-o profund și de durată în două tabere opuse, „dreyfusarzii” partizani ai nevinovăției lui Dreyfus, și „antidreyfusarzii” partizani ai vinovăției lui.

Condamnarea la sfârșitul lui 1894 a căpitanului Dreyfus – pentru o pretinsă transmitere de documente secrete Imperiului German – a fost o eroare judiciară[2][3] pe fondul spionajului și antisemitismului, într-un context social deosebit de propice antisemitismului, și urii împotriva Imperiului German, în urma anexării Alsaciei și a unei părți din Lorena⁠(fr) în 1871. Afacerea a avut la început un ecou limitat, până când în 1898 adevăratul vinovat a fost achitat și Émile Zola a publicat celebra pledoarie dreyfusardă, J'accuse…!, provocând o serie de crize politice și sociale unice în Franța. La maximul său în 1899, afacerea a dezvăluit clivajele Franței celei de a Treia Republici, în care opoziția dintre tabăra dreyfusarzilor și cea a anti-dreyfusardzilor a suscitat polimici foarte violente naționaliste și antisemite, difuzate de o presă scrisă influentă. El s-a încheiat cu adevărat abia în 1906, printr-o decizie a Curții de Casație⁠(fr) care l-a exonerat și l-a reabilitat definitiv pe Dreyfus.

Această afacere este adesea considerată simbolul modern și universal al nedreptății[4] în numele interesului Statului, și rămâne unul dintre cele mai marcante exemple de eroare judiciară reparată cu dificultate, cu un rol major jucat de presă și de opinia publică.

În 2013, site-ul L'affaire Dreyfus a realizat, în colaborare cu Service historique de la Défense⁠(fr), publicarea dosarului secret al afacerii Dreyfus.

Afacerea Dreyfus, pe scurt

Jocul Gâștei, pe tema afacerii Dreyfus

La sfârșitul anului 1894, căpitanul Alfred Dreyfus din armata franceză, absolvent al École polytechnique, evreu de origine alsaciană, acuzat de transmiterea de documente secrete Germaniei, a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru trădare și deportat în Insula Diavolului. La acea dată, în rândul clasei politice franceze, opinia era unanim defavorabilă lui Dreyfus.

Convinsă de incoerența condamnării, familia căpitanului, în frunte cu fratele lui, Mathieu⁠(fr), a încercat să-i demonstreze nevinovăția, angajând în acest scop pe ziaristul Bernard Lazare. În paralel, colonelul Georges Picquart⁠(fr), șeful contraspionajului, constata în martie 1896 că adevăratul trădător era de fapt maiorul Ferdinand Walsin Esterházy⁠(fr). Cu toate acestea, Statul Major a refuzat să revină asupra deciziei, și l-a transferat pe Picquart în Africa de Nord.

În scopul de a atrage atenția asupra fragilității probelor contra lui Dreyfus, familia acestuia l-a contactat în iulie 1897 pe respectatul vicepreședinte al Senatului, Auguste Scheurer-Kestner⁠(fr), care după trei luni a anunțat că este convins de nevinovăția lui Dreyfus, și care l-a convins în acest sens pe Georges Clemenceau, fost deputat și acum simplu jurnalist. În aceeași lună, Mathieu Dreyfus a depus plângere la Ministerul de Război împotriva lui Walsin Esterházy. Pe măsură ce se lărgea cercul dreyfusardzilor, în ianuarie 1898 două evenimente aproape simultane au dat afacerii o dimensiune națională: Esterházy a fost achitat, în aclamațiile conservatorilor și naționaliștilor; și Émile Zola a publicat „J'accuse…!”, pledoarie dreyfusardă care a antrenat ralierea a numeroși intelectuali la cauza lui. S-a declanșat un proces de sciziune a societății franceze, proces prelungit până la sfârșitul secolului. Au izbucnit revolte antisemite în peste douăzeci de orașe franceze. La Alger ele s-au soldat cu mai mulți morți. Republica a intrat în agitație, unii au văzut-o chiar în pericol, ceea ce a incitat către încheierea afacerii Dreyfus pentru a restabili calmul.

În ciuda intrigilor țesute de armată în scopul mușamalizării afacerii, hotărârea inițială de condamnare a lui Dreyfus a fost casată de Curtea de Casație în urma unei anchete minuțioase, și a avut loc o nouă curte marțială la Rennes în 1899. Dreyfus a fost din nou condamnat, la zece ani de detenție, cu circumstanțe atenuante, iar Dreyfus acceptat grațierea prezidențială, acordată de președintele Émile Loubet. Abia în 1906, a fost oficial stabilită nevinovăția sa în urma unei hotărâri definitive a Curții de Casație.[5] Reabilitat, căpitanul Dreyfus a fost reintegrat în armată cu grad de maior și a participat la Primul Război Mondial. A murit în 1935.

Consecințele acestei afacere sunt nenumărate și ating toate aspectele vieții publice franceze: cel politic (a consacrat triumful celei de a Treia Republici, al cărei mit fondator a devenit[6] dar și reînnoind naționalismul), militar, religios (a încetinit reforma catolicismului francez, ca și integrarea republicană a catolicilor), social, juridic, mediatic, diplomatic și cultural (cu această ocazie, s-a format noțiunea de intelectual). Afacerea a avut și un impact internațional asupra mișcării sioniste în raport cu unul din părinții săi fondatori: Theodor Herzl, și prin sentimentele create de manifestațiile antisemite în sânul comunităților evreiești din Europa centrală și occidentală.

Contextele afacerii Dreyfus

Contextul politic

În 1894, a Treia Republică Franceză avea douăzeci și patru de ani. Regimul politic din Franța tocmai trecuse prin trei crize (boulangismul în 1889, scandalul Panama în 1892, și amenințarea anarhistă, redusă de „Legile scelerate⁠(fr)” din iulie 1894) care nu au făcut decât să o întărească. Alegerile din 1893, centrate pe „chestiunea socială”, au consacrat victoria republicanilor (cu puțin mai puțin decât jumătate din mandate) în fața dreptei conservatoare, dar și creșterea radicalilor (circa 150 de locuri) și a socialiștilor (circa 50 de locuri).

Opoziția radicalilor și socialiștilor a împins la guvernare forțele de centru, de unde și unele alegeri politice orientate către protecționismul economic, o anumită indiferență față de chestiunea socială, dorința de a rupe izolarea internațională prin alianța cu Rusia și dezvoltarea Imperiului. Această politică de centru a provocat instabilitate ministerială, anumiți republicani din guvern alăturându-se uneori radicalilor sau anumiți orléaniști asociindu-se legitimiștilor, și între 1893 și 1896 s-au succedat cinci guverne. Această instabilitate guvernamentală a fost dublată de una prezidențială: președintele Sadi Carnot a fost asasinat la 24 iunie 1894, și i-a urmat în funcție moderatul Jean Casimir-Perier⁠(fr) care a demisionat la 15 ianuarie 1895 și a fost înlocuit de Félix Faure.

În urma eșecului guvernului radical al lui Léon Bourgeois⁠(fr) în 1896, președintele l-a nominalizat pe Jules Méline⁠(fr), adeptul protecționismului sub Ferry. Guvernul său a luat act de opoziția din stânga și de anumiți republicani (în special Uniunea Progresistă⁠(fr)) și a încercat să obțină mereu sprijinul dreptei. Foarte stabil, el a încercat să reducă tensiunile religioase (reducând lupta anticlericală), sociale (votând legea privind responsabilitatea asupra accidentelor de muncă) și economice (menținerea protecționismului) ducând o politică destul de conservatoare. Sub acest guvern stabil a izbucnit cu adevărat afacerea Dreyfus.[7]

Contextul militar

Generalul Raoul Le Mouton de Boisdeffre⁠(fr), artizan al alianței militare cu Rusia

Afacerea Dreyfus s-a plasat în contextul anexării Alsaciei și Lorenei, rapt teritorial ce a alimentat naționalismul francez extremist. Traumatizanta înfrângere din 1870 părea îndepărtată, dar spiritul revanșard era încă prezent. Numeroși actori ai afacerii Dreyfus au fost, de altfel, alsacieni.[a]

Militarii au avut nevoie de mijloace considerabile pentru a pregăti următorul conflict, și în acest sens a fost semnată, pe baza unei convenții militare, alianța franco-rusă la 27 august 1892, alianță pe care unii o considerau a fi „contra naturii”.[b] Armata și-a revenit din înfrângere, dar a rămas nereformată, stafful de ofițeri superiori fiind compus în continuare în principal din vechi cadre de origine socială aristocratică, cu opțiuni politice monarhiste. Cultul drapelului și disprețul față de republica parlamentară erau două principii esențiale în cadrul armatei din epocă.[8] Republica își sărbătorea regulat armata, armata ignora Republica.

Dar începând cu circa zece ani în urmă, armata a cunoscut și ea o mutație importantă, în dublul scop al democratizării și modernizării ei. Așa-numiții „politehniști”, absolvenți de École polytechnique, au primit dreptul de a concura pe posturile din armată cu ofițerii produși de vechile școli regale de ofițeri de la Saint-Cyr, și o făceau cu succes, ceea ce a produs disensiuni, amărăciune și gelozie în rândul subofițerilor care se așteptau la promovări la discreție. Perioada a fost marcată și de o cursă a înarmărilor care a implicat în principal artileria, cu perfecționări în domeniul artileriei grele (obuziere de 120 scurte⁠(fr) și de 155 scurte, modelele 1890 Baquet, cu noi frânde hidropneumatice), dar și mai ales, prin punerea la punct a ultrasecretului tun de 75[9].

Este importantă în acest moment și funcționarea contraspionajului militar, alias „Secțiunea de Statistici”. Colectarea de informații, activitate organizată și utilă în războiul secret, era o noutate la sfârșitul secolului al XIX-lea. Secțiunea de Statistici a fost înființată în 1871 dar nu număra decât câțiva ofițeri și civili. În 1894, șeful ei era locotenent-colonelul Jean Sandherr, saint-cyrian, alsacian din Mulhouse, antisemit convins. Misiunea sa militară era clară: obținerea de informații despre potențialii dușmani ai Franței, și intoxicarea cu informații false. Secțiunea de Statistici era susținută de „Afacerile rezervate” de la Quai d'Orsay, Ministerul Afacerilor Externe, animat de un tânăr diplomat, Maurice Paléologue⁠(fr). Cursa înarmărilor a adus o atmosfieră de „spionită acută” în rândul contraspionajului francez începând cu 1890. Una dintre misiunile Secțiunii consta în spionarea ambasadei Germaniei din rue de Lille, Paris, în scopul de a dejuca orice tentativă de transmitere de informații importante acestui adversar. Mai multe afaceri de spionaj ajunseseră deja în ochii unei prese avide de scandal care a relatat povești în care se combina misterul cu sordidul. În 1890, arhivistul Boutonnet a fost condamnat pentru vinderea planurilor obuzului cu melinită. Atașatul militar german la Paris era în 1894 contele Maximilien von Schwartzkoppen, care a dezvoltat o politică de infiltrări care părea să-și fi dovedit eficacitatea.

De la începutul lui 1894, Secțiunea de Statistici ancheta un trafic de planuri directoare ce priveau Nisa și Meuse, trimise de un agent pe care germanii și italienii îl porecliseră Dubois.[c] Aceasta a stat la originea afacerii Dreyfus.

Contextul social

Contextul social era marcat de creșterea naționalismului și antisemitismului.

Această creștere a antisemitismului, foarte virulent de la publicarea lucrării La France juive a lui Édouard Drumont în 1886 (vândută în 150.000 de exemplare în primul an), mergea mână în mână cu o creștere a clericalismului⁠(fr). Tensiunile erau puternice în toate straturile societății, răspândite fiind de o presă influentă și practic liberă să publice orice fel de informație, fie ea injurioasă sau defăimătoare. Riscurile juridice erau limitate dacă ținta era o persoană privată.

Antisemitismul nu a ferit instituția armatei, care practica discriminări oculte, chiar și în cazul concursurilor, prin celebra cote d'amour, o notare nerațională, pe criterii netransparente și lăsată la latitudinea examinatorului, notă din cauza căreia Dreyfus a picat admiterea la școala de aplicație de la Bourges.[10] Mărturie puternicilor tensiuni din epocă stătea moda duelului, cu sabia sau cu pistolul, care se solda adesea cu moartea unuia dintre dueliști. Ofițeri evrei, atacați de o serie de articole de presă din La Libre Parole⁠(fr),[11] în care erau acuzați de „trădare din naștere”, i-au provocat la duel pe redactorii acestei publicații, de exemplu căpitanul Crémieu-Foa, evreu alsacian și politehnist care s-a luptat fără rezultat contra lui Drumont,[d][12] și apoi cu M. de Lamase, autorul articolelor. Dar căpitanul Mayer, un alt ofițer evreu, a fost ucis de marchizul de Morès⁠(fr), prieten cu Drumont, într-un alt duel, deces care a declanșat emoții considerabile chiar și în afara cercurilor evreiești.

Ura față de evrei era publică, violentă, alimentată de un discurs ce diaboliza prezența evreiască în Franța, comunitate de cel mult 80.000 de persoane în 1895 (dintre care 40.000 la Paris), și 45.000 în Algeria. Lansarea La Libre Parole, a cărui difuzare era estimată la 200.000 de exemplare[13] în 1892, i-a permis lui Drumont să-și lărgească și mai mult audiența în rândurile unor cititori mai de rând, deja tentați în trecut de aventura boulangistă. Antisemitismul difuzat de La Libre Parole, dar și de L'Éclair, Le Petit Journal⁠(fr), La Patrie, L'Intransigeant, La Croix⁠(fr) care a dezvoltat un antisemitism prezent în anumite medii catolice, atingea culmile.[14]

Originile afacerii și procesul din 1894

La origine: faptele de spionaj

Fotografie a borderoului datat 13 octombrie 1894. Originalul a dispărut între 1900 et 1940.

Originea afacerii Dreyfus, deși cu totul lămurită începând cu anii 1960,[15] a suscitat numeroase controverse timp de aproape un secol. Este vorba de o afacere de spionaj ale cărei intenții au rămas obscure până în ziua de astăzi. Numeroși istorici de marcă au exprimat diverse ipoteze distincte în ce privește chestiunea, dar toate ajung la o singură concluzie: Dreyfus era nevinovat.

Descoperirea borderoului

Personalul Serviciului de Informații militare (în franceză Service de Renseignements militaire — SR) au afirmat în mod constant[16] că în septembrie 1894, „calea obișnuită”[17] a adus contraspionajului francez o scrisoare denumită în cele ce urmează „borderoul”. Aceasta, ruptă parțial în șase bucăți mari,[18] scrisă pe hârtie subțire, nesemnată și nedatată, era adresată atașatului militar german postat la ambasada Germaniei, Max von Schwartzkoppen. Ea stabilea că documente militare confidențiale, dar de importanță relativă,[19] erau pe punctul de a fi transmise unei puteri străine.

Căutarea autorului borderoului

Generalul Auguste Mercier, ministrul de război din 1894

Această captură a părut destul de importantă pentru șeful „Secțiunii de Statistici”,[20] mulhousianul[21] Jean Sandherr, l-a informat pe ministrul de război, generalul Auguste Mercier⁠(fr). SR bănuia de altfel că există scurgeri de date încă de la începutul lui 1894, și le căuta autorul. Ministrul, atacat violent în presa care-l considera incompetent,[22] se pare că dorea să profite de această afacere pentru a-și reface imaginea publică.[23][24] El a comandat imediat două anchete secrete, una administrativă și alta judiciară. Pentru a-l găsi pe vinovat, raționamentul era unul simplist:[25] cercul de suspecți a fost restrâns arbitrar la un singur suspect sau fost colaborator al statului major, neapărat artilerist, în urma indicațiilor căpitanului, unicul artilerist de la Secțiunea de Statistici, întrucât trei documente transmise priveau artileria cu rază mică și cu rază mare de acțiune, și ofițer stagiar: întrucât documentele puteau proveni de la birourile I, II, III sau IV, un stagiar părea singurul care ar fi putut dispune de o asemenea gamă variată de documente, deoarece stagiarii treceau de la un birou la altul pentru a-și definitiva formarea. Acest raționament al locotenent-colonelului d'Aboville⁠(fr) avea să se dovedească a fi fals.[26]

A fost identificat vinovatul ideal: căpitanul Alfred Dreyfus, politehnist și artilerist, de confesiune israelită și de origine alsaciană, provenit din meritocrația republicană.[27] La începutul afacerii, s-a insistat mai mult pe originile alsaciene ale lui Dreyfus decât pe apartenența sa religioasă. Acestea nu erau însă deloc excepționale, întrucât ofițerii originari din estul Franței erau avantajați în carieră de cunoașterea limbii germane și a culturii germanice.[28][29] Dar antisemitismul, care nu domina doar birourile statului major,[30] a devenit rapid centrul anchetei, umplând golurile pe care unei anchete preliminare incredibil de sumare.[25] Cu atât mai mult cu cât Dreyfus era în acel moment unicul ofițer evreu admis recent de statul major general.

Într-adevăr, legenda[31] despre caracterul rece și retras, chiar arogant al său, și despre „curiozitatea” sa, au jucat puternic împotriva lui. Aceste trăsături de caracter, unele false, altele reale, au dat credibilitate tuturor acuzațiilor, transformând cele mai obișnuite acțiuni ale sale în contextul vieții cotidiene din minister, în fapte de spionaj. Acest început al anchetei a dus la o propagare a erorilor, care la rândul lor au condus la minciuna de stat. Aceasta în cursul unei afaceri în care iraționalul a depășit pozitivismul totuși în vogă la acea vreme:[32]

„Încă din acest prim ceas apare fenomenul care va domina întreaga afacere. Nu faptele controlate, lucrurile atent examinate formează convingerea vinovăției; ci convingerea suverană, irezistibilă, este cea care deformează faptele și lucrurile.”

Expertizele grafologice

Alphonse Bertillon⁠(fr), nu era un expert grafolog, dar a inventat teoria „autofalsificării”
Maiorul Armand du Paty de Clam⁠(fr), șeful anchetei, a procedat la arestarea căpitanului Dreyfus

Pentru a-l confrunta pe Dreyfus, s-a comparat scrisul de pe borderou cu cel al căpitanului. Nimeni nu era competent în materie de analiză grafologică la statul major.[33] Intră acum în scenă maiorul du Paty de Clam⁠(fr),[34][35] om original care se mândrea cu expertiza în grafologie. Pus în fața scrisorilor lui Dreyfus și a borderoului la 5 octombrie, du Paty trage pe loc concluzia că scrisul este același. După încă o zi de muncă, el dă asigurări într-un raport că, în ciuda unor deosebiri, asemănările sunt suficiente pentru a justifica o anchetă. Dreyfus devine astfel pentru statul major „autor probabil” al borderoului.[36]

Văzându-se cu un vinovat în mână, generalul Mercier exagerează importanța afaceri, care capătă statut de chestiune de stat în săptămâna dinaintea arestării lui Dreyfus. Într-adevăr, ministrul consultă și informează toate autoritățile statului.[37] În ciuda recomandărilor de a fi prudent[e] și a obiecțiilor exprimate cu curaj de către Gabriel Hanotaux⁠(fr) în cadrul unui mic sfat între miniștri,[38] el hotărăște să continue.[39] Du Paty de Clam este numit ofițer al poliției judiciare însărcinat cu o anchetă oficială.

În acest timp, sunt dezvăluite în paralel și alte informații, unele despre personalitatea lui Dreyfus, altele constând în asigurarea identității între cele două scrisuri. Expertul[f] Gobert nu este convins, găsește numeroase diferențe de scris și afirmă chiar că „natura scrisului din borderou exclude falsificarea grafică”.[40] Dezamăgit, Mercier apelează acum la Alphonse Bertillon⁠(fr), inventator al antropometriei judiciare, dar deloc expert grafolog. El nu este mai ferm decât Gobert, neexcluzând o copiere a scrisului lui Dreyfus.[41] Ulterior însă, sub presiunea militarilor,[42] el a afirmat că Dreyfus și-a schimbat scrisul și a dezvoltat o ipoteză a „autofalsificării”.

Arestaera

La 13 octombrie, fără a avea vreo probă tangibilă și cu dosarul gol, generalul Mercier a cerut convocarea căpitanului Dreyfus pentru o inspecție generală, în „ținută burgheză”, adică în civil. Obiectivul statului major era de a dobândi dovada perfectă în dreptul francez: mărturisirea. Acesta urma să fie obținut prin efectul surprizei, punându-l pe presupusul vinovat să scrie o scrisoare inspirată din borderou[43] după dictare.[44]

La 15 octombrie 1894 dimineața, căpitanului Dreyfus i s-a administrat acest test, dar nu a mărturisit nimic. Du Paty a încercat chiar să-i sugereze să se sinucidă, punând un revolver în fața lui Dreyfus, dar acuzatul a refuzat să facă aceasta, afirmând că „dorește să trăiască pentru a-și demonstra nevinovăția”. Speranțele militarilor au fost deșarte. Du Paty de Clam l-a arestat, totuși, pe căpitan[45] și l-a acuzat de furnizare de informații inamicului, în vederea judecării în fața unei curți marțiale. Dreyfus a fost încarcerat la închisoarea Cherche-Midi⁠(fr) din Paris.[46]

Anchetarea și prima curte marțială

Doamna Dreyfus a fost informată de arestarea soțului ei în aceeași zi, printr-o percheziție a apartamentului tânărului cuplu. Ea a fost terorizată de către du Paty care i-a ordonat să păstreze secretul arestatării soțului ei, spunându-i: „un cuvânt, un singur cuvânt și izbucnește războiul în Europa!”[47] Complet ilegal,[48] Dreyfus a fost închis în secret, iar Du Paty l-a interogat zi și noapte pentru a obține mărturisiri, ceea ce nu a reușit. Căpitanul a fost susținut moral de primul dreyfusard: maiorul Forzinetti, administrator al închisorilor militare din Paris.[46]

La 29 octombrie, afacerea a fost dezvăluită de ziarul antisemit al lui Édouard Drumont, La Libre Parole⁠(fr), într-un articol ce marchează începutul unei campanii foarte violente de presă de până la proces. Acest eveniment pune afacerea pe terenul antisemitismului, de pe care nu va mai ieși până la încheierea sa definitivă.[49]

La 1 noiembrie, Mathieu Dreyfus⁠(fr), fratele lui Alfred, chemat de urgență la Paris, a fost pus la curent cu arestarea. El a devenit artizanul dificilei lupte pentru eliberarea fratelui său.[50] Fără să aștepte, el a pornit în căutarea unui avocat și l-a angajat pe eminentul penalist Edgar Demange⁠(fr).

Anchetarea

La 3 noiembrie, deși nehotărât,[51] generalul Saussier⁠(fr) a dat ordinul de începere a anchetei. Avea toate puterile de a opri mașinăria, dar nu a făcut-o, poate dintr-o încredere exagerată în justiția militară.[52] Maiorul Besson d'Ormescheville, raportor pe lângă curtea marțială, a redactat un rechizitoriu în care „elementele morale” ale acuzării (de la bârfe privind manierele lui Dreyfus și pretinsa frecventare de către el a unor „cercuri obscure” până la cunoașterea limbii germane și „memoria sa remarcabilă”) sunt dezvoltate mult mai pe larg decât „elementele materiale”. Acestea din urmă sunt tratate doar în penultimul paragraf, într-o singură frază: „... constau din misiva incriminată, a cărei examinare de către majoritatea experților, dar și de către noi, și de către martorii care au văzut-o, a prezentat, cu excepția unor neasemănări voluntare, o deplină similitudine cu scrisul autentic al căpitanului Dreyfus”. Chiar această lipsă de probe servește acuzării: „este o probă a vinovăției, deoarece Dreyfus a făcut totul să dispară”. Lipsa totală de neutralitate a actului de acuzare l-a făcut apoi pe Émile Zola să-l califice drept „monument de partizanat”.[53]

La 4 decembrie, cu acest dosar, Dreyfus a fost trimis în fața primei curți marțiale. Secretul a fost ridicat și avocatul Demange a reușit pentru prima oară să aibă acces la dosar. După ce a citit dosarul, avocatul a căpătat o deplină încredere în achitarea clientului său.[54] Acuzarea se baza doar pe scrisul dintr-un unic document, borderoul, scris față de care experții se contrazic, și pe câteva mărturii indirecte.

Procesul: „cu ușile închise, sau război”

Prima pagină din Le Petit Journal⁠(fr) din 23 decembrie 1894

În cele două luni dinaintea procesului, presa s-a dezlănțuit. La Libre Parole, L'Autorité, Le Journal, Le Temps relatează toată viața lui Dreyfus după informațiile furnizate de statul major.[55] Este și ocazia pentru La Libre Parole sau La Croix, de a-și justifica anterioarele campanii împotriva prezenței evreilor în armată, pe tema „v-am spus noi!”[56] Această lungă perioadă a fost mai ales mijlocul statului major de a pregăti opinia publică și de a face presiuni indirecte asupra judecătorilor.[57] Astfel, la 8 noiembrie, generalul Mercier a mers până la a se antepronunța, declarându-l vinovat pe Dreyfus într-un interviu acordat ziarului Figaro.[58] I s-a replicat în 29 noiembrie într-un articol de Arthur Meyer⁠(fr) din Le Gaulois, în care era condamnat rechizitoriul împotriva lui Dreyfus și se punea întrebarea: „ce libertate îi mai rămâne curții marțiale chemate să judece acest caz?”[59]

Disputele la distanță între editorialiști au avut loc în mijlocul unei mari dezbateri pe tema chestiunii ușilor închise. Pentru Ranc și Cassagnac, care reprezentau majoritatea presei, procedurile cu ușile închise erau o manevră josnică ce avea ca scop achitarea lui Dreyfus, „pentru că ministrul este un laș”. Dovada este că „se târăște în fața prusacilor” acceptând să se publice dezavuările ambasadorului Germaniei la Paris.[60] Dar pentru alte ziare, cum ar fi L'Éclair din 13 decembrie, procedura „«cu ușile închise» este necesară pentru a evita un casus belli”, iar pentru Judet în Le Petit Journal du 18, „ușile închise sunt refugiul nostru inexpugnabil împotriva Germaniei” și în La Croix de a doua zi, e nevoie de „ușile cel mai absolut închise”.[61]

Procesul a început la 19 decembrie la orele treisprezece,[62] procedura fiind aproape imediat declarată „cu ușile închise”. Aceasta nu s-a respectat chiar cu totul, întrucât maiorul Picquart⁠(fr) și prefectul Louis Lépine⁠(fr) au fost prezenți la anumite audieri, măsură care totuși a permis militarilor să nu divulge publicului larg conținutul dosarului[63] și de a-i sufoca dezbaterile.[64] Discuțiile de fond asupra borderoului au arătat că ipoteza că Dreyfus ar fi autorul său întâmpină foarte multe contradicții.[65][66] Pe de altă parte, acuzatul își clama nevinovăția și se apăra punct cu punct.[67] Declarațiile sale erau susținute de vreo zece mărturii. Chestiunea unui mobil pecuniar a fost adusă în dosarul acuzației, dar Dreyfus nu avea nevoie de bani: avea venit de căpitan, completat cu alte venituri personale provenite din moștenirea tatălui său și din zestrea soției lui, care îi făceau veniturile să fie echivalente cu solda unui general comandant de regiune.[68] El nu avea, deci, niciun motiv pecuniar de a trăda. Justificarea prin apartenența la iudaism, singura reținută de presa de dreapta, nu avea sens în fața unui tribunal.

Alphonse Bertillon⁠(fr) a fost prezentat curții ca savant de prim rang. Cu ocazia acestui proces, el a înaintat ipoteza autofalsificării și l-a acuzat pe Dreyfus că și-a modificat propriul scris, explicând diferențele grafice prin folosirea de extrasuri din scrisul fratelui său Mathieu și al soției sale Lucie. Această ipoteză, deși considerată mai târziu nebunească și uluitoare,[69] a părut să aibă un anume efect asupra judecătorilor. Mai mult, maiorul Hubert-Joseph Henry⁠(fr), adjunctul șefului SR și descoperitorul borderoului, a făcut o declarație teatrală[70] în plină audiere. El a afirmat că exista o bănuială de scurgere de informații încă din februarie 1894 în legătură cu o trădare în sânul statului major și că „o persoană onorabilă” îl acuza pe căpitanul Dreyfus. El jură pe onoarea sa că trădătorul este Dreyfus, arătând spre crucifix de pe peretele tribunalului.[71] Dreyfus și-a ieșit din fire și a cerut să fie confruntat cu acuzatorul său anonim, ceea ce statul major a refuzat. Incidentul a avut un efect incontestabil asupra Curții, formată din șapte ofițeri care joacă în același timp rol de judecători și jurați. Cu toate acestea, rezultatul procesului este incert. Convingerea judecătorilor a fost zguduită de atitudinea fermă și de răspunsurile logice ale acuzatului.[72] Ei au ieșit să delibereze. Dar statul major mai avea o carte pe mânecă pentru a înclina definitiv balanța împotriva lui Dreyfus.

Transmiterea unui dosar secret către magistrați

Max von Schwartzkoppen a afirmat mereu că nu-l cunoștea pe Dreyfus

Martorii militari ai procesului au alertat comandamentului privind riscul de achitare. În această eventualitate, Secțiunea de Statistici pregătise un dosar ce conținea, în principiu, patru probe „absolute” ale vinovăției căpitanului Dreyfus, însoțite de o notă explicativă. Conținutul acestui dosar secret este necunoscut până în zilele noastre, întrucât nu s-a păstrat nicio arhivă cu aceste dovezi. Cercetări recente[73] indică existența unei numerotări ce sugerează prezența a circa zece documente. Printre acestea, scrisori cu caracter erotico-homosexual (între altele, scrisoarea Davignon) pun problema metodelor de intoxicare ale Serviciului de Statistici și a obiectului acestei alegeri documentare.

Dosarul secret a fost trimis la începutul deliberărilor, în deplină ilegalitate, președintelui curții marțiale, colonelul Émilien Maurel, din ordinul ministrului de război, generalul Mercier. Într-adevăr, în dreptul militar francez al vremii, toate probele vinovăției trebuie trimise și apărării în scopul de a fi dezbătute în contradictoriu, cee ce nu era obligatoriu în justiția civilă.[74] Mai târziu, în procesul de la Rennes din 1899, generalul Mercier a explicat că însăși natura dovezilor trimise interzicea divulgarea lor în incinta tribunalului. Acest dosar conținea, în afara unor scrisori fără prea mult interes, dintre care câteva fuseseră fabricate,[75] o probă rămasă celebră sub numele de „canalia de D…”.

Era vorba de o scrisoare a atașatului militar german, Max von Schwartzkoppen adresată atașatului miltar italian Alessandro Panizzardi, interceptată de către SR. Se presupunea că misiva l-ar incrimina definitiv pe Dreyfus, întrucât, conform acuzatorilor lui, ea era desemnată prin inițiala numelui său.[76] În realitatea, Secțiunea de Statistici știa că scrisoarea nu-i putea fi atribuită lui Dreyfus, și chiar dacă i-a fost atribuită lui, aceasta s-a făcut din intenție criminală.[77] Colonelul Maurel a afirmat la al doilea proces Dreyfus[78] că dovezile secrete nu serviseră la hotărârea luată de judecătorii curții marțiale. Dar el însuși se contrazice, afirmând că a citit un singur document, „ceea ce a fost de ajuns”.

Condamnarea, degradarea și deportarea

Prima pagină din Le Petit Journal⁠(fr) din 20 ianuarie 1895

La 22 decembrie, după mai multe ore de deliberare, s-a dat verdictul. În unanimitate, cei șapte judecători l-au condamnat pe Alfred Dreyfus pentru transmitere de informații în favoarea unei puteri străine la pedeapsa maximă aplicabilă în virtutea articolului 76 din codul penal, deportarea pe viață într-o incintă fortificată, adică la ocnă, însoțită de destituirea din funcție și degradarea militară. Dreyfus nu a fost condamnat la moarte, pedeapsa capitală fiind abolită pentru crime politice încă din 1848.

Pentru autorități, presă și public, cele câteva îndoieli dinaintea procesului s-au disipat; vinovăția era sigură. Și la stânga și la dreapta eșichierului politic, au apărut regrete că se abolise pedeapsa capitală pentru o asemenea crimă. Antisemitismul a atins culmea în presă și s-a manifestat în rândul populației până acum scutite de asemenea sentimente.[79] Jean Jaurès a regretat blândețea pedepsei într-un discurs adresat Camerei, și scria: „un soldat tocmai a fost condamnat la moarte și executat pentru că a aruncat cu un nasture în fața caporalului său. Atunci de ce să-l lăsăm să trăiască pe acest trădător mizerabil?” Clemenceau, în La Justice⁠(fr), făcea o remarcă similară.[80]

La 5 ianuarie 1895, s-a desfășurat ceremonia de degradare în Curtea Morlan a școlii militare din Paris: în ropotul tobelor, Dreyfus a fost însoțit de patru artileriști care l-au pus în fața unui executor judecătoresc care i-a citit sentința. Un adjutant al Gărzii Republicane i-a smuls însemnele, dungile aurite ale treselor, ornamentele de pe mâneci și de pe veston. Martorii au consemnat demnitatea lui Dreyfus, care a continuat să-și susțină nevinovăția ridicând mâinile: „Nevinovat, nevinovat! Trăiască Franța! Trăiască Armata!”. Adjutantul a rupt sabia condamnatului pe genunchi apoi Dreyfus a trecut încet prin fața foștilor săi camarazi.[81] Un eveniment, supranumit „legenda mărturisirilor”,[82] a avut loc înainte de degradare. În trăsura care l-a adus la școala militară, și-ar fi mărturisit trădarea căpitanului Lebrun-Renault⁠(fr).[83] Se pare că în realitate căpitanul Gărzii Republicane doar s-a lăudat și că Dreyfus nu a făcut nicio mărturisire.[5] Din cauza naturii afacerii, cu legături cu siguranța națională, deținutul a fost pus în secret într-o celulă înaintea transferului. La 17 ianuarie, el a fost transferat la ocna din île de Ré⁠(fr), unde a fost ținut timp de mai mult de o lună. Avea dreptul să-și vadă soția de două ori pe săptămână, într-o sală lungă, fiecare stând într-un capăt, cu directorul închisorii la mijloc.[84]

În ultimul moment, la inițiativa generalului Mercier, a fost transmis guvernului un proiect de lege prin care îles du Salut⁠(fr) din Guyana franceză redeveneau loc de deportare în incintă fortificată, cu scopul special ca Dreyfus să nu fie trimis la Ducos, în Noua Caledonie.[85] Ca urmare, după deportarea adjutantului Lucien Châtelain⁠(fr), condamnat pentru transmitere de informații inamicului în 1888, condițiile de detenție la Ducos erau considerate prea blânde, permițându-i acestuia să încerce să evadeze.[86] Émile Chautemps⁠(fr), noul ministru al coloniilor de la 31 ianuarie 1895, a cerut cu câteva zile după numirea în funcție ca proiectul să fie dus în fața Camerei. La 8 februarie, știind dinainte că legea va fi votată, a scris guvernatorului Guyanei, Camille Charvein⁠(fr), să-și exprime îngrijorarea guvernului și pentru a-i da instrucțiuni pe care guvernatorul să le execute atunci când Dreyfus va trece în responsabilitatea sa. La 9 februarie, proiectul de lege a fost adoptat de Cameră, fără dezbatere.[85]

La 21 februarie, Dreyfus a fost urcat pe vasul Ville-de-Saint-Nazaire. A doua zi, acesta a ridicat ancora spre Guyana Franceză.

Casa lui Dreyfus de pe Insula Diavolului din Guyana Franceză
Prima pagină din Le Petit Journal din 27 septembrie 1896

La 12 martie, după o grea călătorie de cincisprezece zile, vasul a ajuns în largul îles du Salut⁠(fr). Dreyfus a rămas o lună în închisoarea din île Royale⁠(fr), apoi a fost transferat în Insula Diavolului la 14 aprilie. Împreună cu gardienii săi, era singurul locuitor al insulei, trăind într-o casă de piatră de patru metri pe patru.[87] Obsedat de riscul evadării, comandantul închisorii i-a făcut condamnatului viața un infern, în plus față de condițiile deja grele de încarcerare: temperatura ajungea la 45 °C, era malnutrit sau hrănit cu alimente alterate, practic netratat pentru numeroasele boli tropicale pe care le-a contractat. Dreyfus s-a îmbolnăvit, suferea de febra care se agrava de la an la an.[88]

Lui Dreyfus i s-a permis să scrie pe hârtie numerotată și parafată. A suferit cenzura comandamentului chiar și când încerca să comunice cu soția sa Lucie, mesaje prin care ei se încurajau reciproc. La 6 septembrie 1896, condițiile de trai ale lui Alfred Dreyfus s-au agravat și mai mult: a fost pus în bucla dublă, supliciu prin care era obligat să rămână nemișcat în pat cu gleznele îngreunate. Această măsură este consecința falsei informații despre evadarea sa, răspândită de un ziarist englez. Timp de două luni, l-a cufundat pe Dreyfus într-o profundă depresie. În acel moment, a devenit convins că va muri pe această insulă îndepărtată.[89]

Ieșirea la iveală a adevărului (1895-1897)

Familia Dreyfus descoperă afacerea și intră în acțiune

Mathieu Dreyfus⁠(fr), fratele mai mare al lui Alfred Dreyfus, era convins de nevinovăția condamnatului. El este primul artizan al reabilitării fratelui său, și și-a petrecut tot timpul și și-a dedicat toată energia și averea strângerii în jurul său a unei mișcari din ce în ce mai puternice în vederea revizuirii procesului din decembrie 1894, în ciuda dificultății misiunii:[90] „După degradare, prăpastia s-a căscat în jurul nostru. Ni se părea că nu mai suntem ființe ca celelalte, că suntem rupți din lumea celor vii”.[91]

Mathieu a încercat toate variantele, inclusiv cele mai implauzibile. Mulțumită doctorului Gibert, prieten cu președintele Félix Faure, a întâlnit la Le Havre o femeie care, sub hipnoză, i-a vorbit pentru prima oară despre un „dosar secret”.[92][93] Faptul i-a fost apoi confirmat de președinte doctorului Gibert într-o discuție privată.

Puțin câte puțin, în ciuda amenințărilor cu arestarea pentru complicitate, a piedicilor și hățișurilor țesute de militari,[94] el a reușit să-i convingă pe diverși moderați. Astfel, ziaristul libertarianist Bernard Lazare⁠(fr) s-a aplecat asupra zonelor tenebroase ale procedurii. În 1896, Lazare a publicat la Bruxelles prima broșură dreyfusardă.[95] Această publicare nu a avut decât o influență limitată asupra lumii politice și intelectuale, dar ea conținea suficiente detalii încât statul major l-a bănuit pe noul șef al SR, că ar fi responsabil pentru ea.

Campania în favoarea revizuirii, redată din ce în ce mai mult în presa antimilitaristă de stânga,[96] a declanșat ca răspuns un val de antisemitism foarte violent în opinia publică. Franța a rămas astfel foarte majoritar antidreyfusardă. Maiorul Henry, de la Secțiunea de Statistici, era el însuși conștient de fragilitatea dosarului de acuzare. La cererea superiorilor săi, generalul de Boisdeffre⁠(fr), șeful statului major general, și generalul Gonse, el a fost însărcinat cu completarea dosarului în vederea evitării oricărei tentative de revizuire. Incapabil să găsească și cea mai mică probă, el s-a hotărât să fabrice una a posteriori.

Descoperirea adevăratului vinovat: Picquart „trece de partea dușmanului”

Locotenent-colonelul Georges Picquart în uniformă de vânători de Africa

Adevăratul vinovat de trădare a fost descoperit din întâmplare prin două moduri distincte; pe de o parte de către Mathieu Dreyfus, care a obținut denunțul bancherului Castro, și pe de altă parte de către SR, în urma unei anchete. Cum colonelul Sandherr s-a îmbolnăvit, locotenent-colonelul Georges Picquart⁠(fr) a fost numit în fruntea SR în iulie 1895. În martie 1896, Picquart, care urmărise afacerea Dreyfus de la început,[g] a cerut acum să primească personal documentele extrase din ambasada Germaniei, fără intermediari.[97] Între ele, el a găsit un document supranumit „micul albastru”: o carte de telegraf, netrimisă, scrisă de von Schwartzkoppen și interceptată la ambasada Germaniei la începutul lui martie 1896.[98] Aceasta a fost adresată unui ofițer francez, maiorul Walsin Esterházy⁠(fr), din rue de la Bienfaisance⁠(fr), nr. 27, Paris.[99] Mai mult, o altă scrisoare scrisa cu creionul negru de către von Schwartzkoppen demonstrează chiar relațiile de spionaj întreținute de el cu Esterházy.[100]

Aflat în posesia scrisorilor acestui ofițer, Picquart constată cu stupefacție că scrisul acestuia este exact același cu cel din „borderoul” care a servit la incriminarea lui Dreyfus. Face rost de „dosarul secret” transmis judecătorilor în 1894, și observând subțirimea lui, devine sigur de nevinovăția lui Dreyfus. Foarte afectat de descoperirea sa, Picquart comandă o anchetă în secret, fără acordul superiorilor săi.[101] Ea demonstrează că Esterházy cunoștea elementele descrise de „borderou” și că era în contact cu ambasada Germaniei.[102] S-a stabilit că ofițerul a vândut prusacilor multe documente secrete a căror valoare era în același timp redusă.[103]

Ferdinand Walsin Esterházy⁠(fr) era un vechi membru al contraspionajului francez[104] în cadrul căruia servise după Războiul din 1870. El lucrase în același birou cu maiorul Henry între 1877 și 1880.[105] Personalitate agitată, cu reputație controversată,[106] înglodat în datorii, pentru Picquart el este un trădător probabil mânat de un mobil sigur: banii. Picquart a comunicat apoi rezultatele anchetei sale statului major, care îi pune în față „autoritatea faptului judecat”. Din acest moment, se face totul pentru a-l înlătura din funcție, cu ajutorul propriului său adjunct, maiorul Henry. Înainte de toate, în sferele înalte ale Armatei, este pus obiectivul de a nu reucunoaște că condamnarea lui Dreyfus ar fi putut măcar să fie o gravă eroare judiciară. Pentru Mercier, și apoi pentru Zurlinden⁠(fr), și pentru statul major, ce era făcut rămânea făcut, și nu mai trebuia să se revină asupra niciunei decizii.[107] Acestora le convenea și separarea afacerii Dreyfus de afacerea Esterházy.

Denunțarea lui Walsin-Esterházy și progresul dreyfusismului

Presa naționalistă lansează o violentă campanie împotriva nucleului dur, aflat în formare, al dreyfusarzilor. Într-un contraatac, statul major se dă de gol și dezvăluie informații, ignorate până atunci, despre „dosarul secret”.[108] Îndoiala începe să se instaleze și figuri din mediile artistice și politice încep să-și pună întrebări.[h] Picquart a încercat să-și convingă șefii să revizuiască procedurile împotriva lui Dreyfus, dar statul major pare surd. Se declanșează în schimb o anchetă împotriva lui Picquart, care este urmărit, mutat în estul Franței și apoi în Tunisia „în interes de serviciu”.[109]

În acest moment alege maiorul Henry să intre în acțiune. La 1 noiembrie 1896, el a fabricat un fals, „falsul Henry”,[i] păstrând antetul și semnătura[j] unei scrisori oarecare a atașatului militar italian Panizzardi, redactând el însuși un text chipurile adresat lui von Schwartzkoppen:

„Am citit că un deputat va face o interpelare pe tema Dreyfus. Dacă la Roma se vor mai cere explicații, voi spune că n-am avut niciodată vreo relație cu acest evreu. Să fim înțeleși. Dacă sunteți întrebat, spuneți așa, căci nu trebuie să se știe ce s-a întâmplat cu el.”

Este un fals destul de grosier. Generalii Gonse și Boisdeffre, fără a-și pune întrebări, au dat mai departe scrisoarea ministrului lor, generalul Billot⁠(fr). Îndoielile statului major privind nevinovăția lui Dreyfus s-au evaporat.[110] Întărit de această „descoperire”, statul major hotărăște să-l apere pe Esterházy și să-l persecute pe colonelul Picquart, „care n-a înțeles nimic”. Picquart, care ignora cu totul falsul Henry, s-a simțit rapid izolat de colegii săi militari. Acuzat explicit de ilegalități de către maiorul Henry,[111] el protestează în scris și revine la Paris.

Picquart s-a destăinuit prietenului său, avocatul Louis Leblois⁠(fr), pe care l-a pus să promită că păstrează secretul. Acesta din urmă a vorbit totuși cu vicepreședintele Senatului, alsacianul Auguste Scheurer-Kestner⁠(fr), la rândul său atins de îndoieli. Fără a da numele lui Picquart, senatorul a dezvăluit afacerea mai multor personalități de la conducerea țării. Dar statul major bănuia oricum că Picquart este sursa de informații a acestora. Este începutul afacerii Picquart,[112] o nouă conspirație a statului major contra unui ofițer.

Maiorul Henry, deși adjunct al lui Picquart, era invidios,[113] și a lansat din proprie inițiativă o operațiune de intoxicare cu scopul de a-și compromite superiorul. El s-a dedat la diverse fraude (fabricarea unei scrisori prin care îl desemna drept instrument al „sindicatului evreiesc” care vrea să-l facă scăpat pe Dreyfus, manipularea „micului albastru” în scopul de a produce impresia că Picquart a șters numele destinatarului real, redactarea unui mesaj care-l numea pe Dreyfus în toate scrisorile).

În paralel cu anchetele colonelului Picquart, apărătorii lui Dreyfus au fost informați de identitatea scrisului din „borderou” cu cel al lui Esterházy în noiembrie 1897. Mathieu Dreyfus făcuse publică reproducerea borderoului, publicat de Le Figaro. Un bancher, Castro, a identificat oficial scrisul de acolo cu cel al maiorului Walsin Esterházy, debitorul său, și l-a prevenit pe Mathieu. La 11 noiembrie 1897, cele două piste s-au unificat, cu ocazia unei întâlniri între Scheurer-Kestner și Mathieu Dreyfus. Acesta din urmă a obținut în sfârșit confirmarea faptului că Esterházy era autorul borderoului. La 15 noiembrie, pe acest temei, Mathieu Dreyfus a depus plângere la Ministerul de Război împotriva lui Walsin Esterházy.[114] Polemica fiind publică, armata n-a avut de ales decât să deschidă o anchetă. La sfârșitul lui 1897, Picquart, revenit la Paris, a făcut publice îndoielile sale privind vinovăția lui Dreyfus, pe baza descoperirilor lui. Jocul de culise destinat a-l înlătura pe Picquart părea să fi eșuat.[115] Contestările erau foarte puternice și s-au transformat în confruntări. Pentru a-l discredita pe Picquart, Esterházy a trimis, fără rezultat, scrisori președintelui țării.[116]

Émile Zola în 1898

Mișcarea așa-numit dreyfusardă, animată de Bernard Lazare, Mathieu Dreyfus, Joseph Reinach și Auguste Scheurer-Kestner și-a mărit rândurile.[117] Émile Zola, informat la jumătatea lui noiembrie 1897 de Scheurer-Kestner despre dosar, era convins de nevinovăția lui Dreyfus și s-a angajat oficial.[k] La 25 noiembrie, romancierul a publicat în Le Figaro articolul M. Scheurer-Kestner, primul dintr-o serie de trei.[l] În fața amenințărilor cu pierderile masive de abonați venite din partea cititorilor, directorul ziarului a încetat să-l mai susțină pe Zola.[118] Din aproape în aproape, în perioada sfârșitului lui noiembrie și începutului lui decembrie 1897, scriitorii Octave Mirbeau, al cărui prim articol a apărut la trei zile du§ă cel al lui Zola[119] și Anatole France, universitarul Lucien Lévy-Bruhl⁠(fr), bibliotecarul de la École normale supérieure Lucien Herr⁠(fr), care i-a convins pe Léon Blum și pe Jean Jaurès, autorii lui La Revue blanche⁠(fr),[m] pe al cărui director Thadée Natanson⁠(fr) îl cunoștea Lazare foarte bine, frații Clemenceau Albert⁠(fr) și Georges s-au angajat în lupta pentru revizuirea procesului. Blum a încercat la sfârșitul lui noiembrie să-i ceară prietenului său Maurice Barrès să semneze o petiție care cerea revizuirea procesului, dar acesta din urmă a refuzat, a rupt legăturile cu Zola și cu Blum la începutul lui decembrie, și a început să popularizeze termenul de „intelectual”.[120] Această primă ruptură a fost preludiul unei divizări a elitelor culturale, ce a urmat după 13 ianuarie.

Deși afacerea Dreyfus ocupa din ce în ce mai mult discuțiile, lumea politică nu recunoștea aceasta, iar Jules Méline⁠(fr) declara la deschiderea lucrărilor Adunării Naționale, la 7 decembrie: „nu există nicio afacere Dreyfus. Nu există în acest moment și nici nu poate să existe o afacere Dreyfus.”[121]

Procesul și achitarea maiorului Esterházy

Portretul lui Georges Clemenceau realizat de pictorul Edouard Manet

Generalul de Pellieux⁠(fr) a fost însărcinat să întreprindă o anchetă. Aceasta s-a dovedit a fi una scurtă, anchetatorul fiind sistematic manipulat de statul major. I se spunea că adevăratul vinovat este locotenent-colonelul Picquart.[122] Ancheta s-a îndreptat într-o direcție falsă după ce fosta amantă a lui d'Esterházy, doamna de Boulancy, a publicat în Le Figaro vechi scrisori ale acestuia, în care el își exprimase cu zece ani în urmă cu violență ura față de Franța și disprețul față de armata franceză. Presa militaristă a sărit în ajutorul trădătorului cu o campanie antisemită fără precedent. Presa dreyfusardă a răspuns, întărită cu noi elemente. Georges Clemenceau, în ziarul L’Aurore⁠(fr), se întreba:

„Cine îl apără pe maiorul Esterházy? Legea se oprește, incapabilă în fața acestui aspirant prusac deghizat în ofițer francez. De ce? Cine tremură în fața lui Esterházy ? Ce putere ocultă, ce motive ascunse se opun acțiunii justiției? Cine îi blochează calea? De ce Esterházy, personaj depravat de o moralitate mai mult decât îndoielnică, este protejat în momentul în care toate dovezile îl acuză? De ce un soldat cinstit ca locotenent-colonelul Picquart este discreditat, lovit, dezonorat ? Dacă trebuie, o vom spune!”

Deși protejat de statul major și deci de guvern, Esterházy a fost obligat să recunoască paternitatea scrisorilor francofobe publicate de Le Figaro. Aceasta a determinat biroul Statului Major să caute o soluție de a opri întrebările, îndoielile și începuturile de cereri de justificare. Ideea a fost aceea de a-i cere lui d'Esterházy să ceară el însuși să fie judecat, și apoi de a fi achitat, cu scopul de a opri gălăgia și de a reveni la ordine. Deci, pentru a-l exonera definitiv, conform vechii reguli Res judicata pro veritate habetur („Ce s-a judecat rămâne adevărat”), Esterházy a fost adus la 10 ianuarie 1898 în fața imeo curți marțiale. S-a pronunțat decizia de a se judeca cu ușile închise „întârziat”.[n] Esterházy a fost avertizat cu o zi înainte pe tema subiectelor ce urmau să fie abordate a doua zi, și a primit indicații privind apărarea pe care trebuia să o susțină. Procesul nu a fost unul normal: Mathieu și Lucie Dreyfus ceruseră să se constituie în parte civilă, dar cererea le-a fost refuzată;[o] cei trei experți grafologi nu au recunoscut scrisul lui Esterházy pe borderou și au concluzionat că este contrafăcut.[123] Acuzatul însuși a fost aplaudat, martorii acuzării — huiduiți și batjocoriți, Pellieux a intervenit în apărarea statului major fără a avea vreo calitate legală.[124] Adevăratul acuzat era colonelul Picquart, lovit de toți protagoniștii militari ai afacerii.[125] Esterházy a fost achitat în unanimitate în a doua zi de proces, după trei minute de deliberări.[126] În uralele publicului, cu multă greutate și-a croit drum prin mulțime către ieșire, unde era așteptat de 1.500 de persoane.

Răscoale antisemite într-o gravură din Le Petit Parisien.

Nevinovatul fusese condamnat din greșeală, dar vinovatul a fost achitat în urma unor acțiuni deliberate. Pentru numeroși republicani moderați, acesta a fost un atentat insuportabil la valorile fundamentale pe care le apărau ei. Achitarea lui Esterházy a adus deci o schimbare a strategiei dreyfusarzilor. Liberalismului respectuos al lui Scheurer-Kestner⁠(fr) și al lui Reinach⁠(fr), i-a urmat o acțiune mai combativă și mai contestatară.[127] Ca reacție la achitare, au izbucnit răscoale antidreyfusarde și antisemite violente în toată Franța, soldate cu distrugeri și răniri.

În euforia victoriei sale, statul major l-a arestat pe locotenent-colonelul Picquart sub acuzația de încălcare a secretului profesional, în urma divulgării anchetei sale către avocatul său, care a transmis-o apoi senatorului Scheurer-Kestner. Colonelul, deși arestat în cetatea Mont-Valérien⁠(fr), nu a renunțat și s-a angajat din ce în ce mai mult în afacere. Când Mathieu Dreyfus i-a mulțumit pentru faptele lui, el i-a răspuns scurt: „mi-am făcut doar datoria”.[126] Maiorul Esterházy a fost însă rapid concediat din armată și, pentru a evita orice riscuri la adresa persoanei sale, s-a exilat în Anglia unde a trăit liniștit tot restul vieții până în anii 1920.[128] Esterházy a beneficiat, în momentul afacerii, de un tratament favorabil din partea sferelor înalte ale armatei, favoritism ce nu poate fi explicat decât prin dorința statului major de a sufoca orice tentativă de punere în discuție a verdictului curții marțiale care îl condamnase pe căpitanul Dreyfus în 1894.

Explozia afacerii în 1898

„J'accuse…!”: afacerea Dreyfus capătă prim-planul

Prima pagină din L'Aurore⁠(fr), cu articolul „J'accuse…!” de Émile Zola

La 13 ianuarie 1898, Zola a dat o nouă dimensiune afacerii Dreyfus, care a devenit subiectul de prim plan al societății. Primul mare intelectual dreyfusard, era atunci în culmea gloriei: cele douăzeci de volume ale ciclului Les Rougon-Macquart fuseseră publicate în zeci de țări. Era o somitate a lumii literare, și era conștient de aceasta. Generalului de Pellieux, el i-a spus înainte de procesul său:

„Îl întreb pe generalul de Pellieux dacă nu cumva există și alte moduri de a servi Franța? Ea poate fi slujită cu spada sau cu pana. Domnul general de Pellieux a dobândit, fără îndoială, mari victorii! Dar și eu le-am câștigat pe ale mele. Prin operele mele, limba franceză a fost dusă în toată lumea. Am și eu victoriile mele! Las în seama posterității să hotărască între numele generalului de Pellieux și cel al lui Émile Zola![129]

Scandalizat de achitarea lui Esterházy, Zola a hotărât să dea o lovitură. El a publicat pe prima pagină a ziarului L'Aurore⁠(fr), un articol de 4.500 de cuvinte pe șase coloane, sub forma unei scrisori deschise adresată președintelui Franței Félix Faure. Clemenceau a găsit titlul: „J'Accuse…!”. Ziarul, care de obicei se vindea în treizeci de mii de exemplare, a vândut în acea zi aproape trei sute de mii de copii. Acest articol a avut efectul unei bombe. Era un atac direct, explicit și nominal. Toți cei care complotaseră contra lui Dreyfus erau denunțați, inclusiv ministrul de război și statul major. Articolul conține numeroase erori, maximizând sau minimizând rolurile unora dintre actori,[p] dar Zola nu pretindea că scrie o cronică istorică.[130]

„J'Accuse…!” a adus pentru prima oară la un loc toate datele existente despre afacere.[131] Scopul lui Zola era acela de a se expune intenționat la rigorile legii și să oblige autoritățile să-l aducă în fața justiției. Procesul său urma să servească drept ocazie pentru o nouă analiză publică a cazurilor Dreyfus și Esterházy. Aici, el a mers împotriva strategiei lui Scheurer-Kestner și Lazare, care susțineau răbdarea și reflectarea.[132] În fața succesului național și internațional al acestui tur de forță, procesul a devenit inevitabil. Începând din acest moment critic, afacerea a urmat două căi paralele. Pe de o parte, statul a utilizat aparatul său pentru a impune limitarea procesului la un simplu caz de defăimare, cu scopul de a-l separa de cazurile Dreyfus și Esterházy, deja judecate. Pe de altă parte, conflictele de opinie au tins să pună presiune pe judecători și pe guvern, în scopul unora de a obține rejudecarea și al altora de a obține condamnarea lui Zola. Dar obiectivul romancierului a fost atins: deschiderea unui proces public în fața unei curți cu jurați.

La 15 ianuarie, Le Temps⁠(fr) a publicat o petiție ce reclama revizuirea procesului.[133] Ea era semnată de Émile Zola, Anatole France, directorul Institutului Pasteur Émile Duclaux, Daniel Halévy, Fernand Gregh, Félix Fénéon, Marcel Proust, Lucien Herr, Charles Andler, Victor Bérard, François Simiand, Georges Sorel, dar și pictorul Claude Monet, scriitorul Jules Renard, sociologul Émile Durkheim, istoricul Gabriel Monod etc.

La 20 ianuarie, în urma unei intervenții în Camera Deputaților⁠(fr) din partea deputatului catolic Albert de Mun⁠(fr) împotriva lui Zola, aceasta a votat, cu 312 voturi pentru și 122 împotrivă, acuzarea scriitorului.[134] În L'Aurore din 23 ianuarie, Clemenceau, în numele unei „revolte pașnice a spiritului francez”, a preluat și a dat o conotație pozitivă a termenului de „intelectual”. La 1 februarie, Barrès îi vituperează pe aceștia în Journal. Antiintelectualismul a devenit o temă majoră a intelectualilor dreptei, care reproșau dreyfusarzilor că nu pun interesul național pe primul plan, discuție care a continuat în anii ce au urmat și care a constituit fondul dezbaterii publice: preferința între dreptate și adevăr pe de o parte, și apărarea țării, liniștii sociale și rațiunilor superioare de stat pe de altă parte.[135] Această mobilizare a intelectualilor nu este replicată și de stânga politică: la 19 ianuarie, deputații socialiști s-au distanțat de cele „două facțiuni burgheze rivale”.

Procesele lui Zola

Fotografie antropometrică a lui Émile Zola în momentul procesului
Zola în fața mulțimii, ulei pe pânză de Henry de Groux, 1898

Generalul Billot⁠(fr), ministrul de război, a depus plângere împotriva lui Zola și împotriva lui Alexandre Perrenx, redactorul-șef al ziarului L'Aurore, care s-au prezentat în fața curții cu jurați a judecătoriei Senei între 7 și 23 februarie 1898. Defăimarea unei autorități publice era pe atunci de competența acestei instanțe, în vreme ce injuriile publice proferate de presa naționalistă și antisemită nu a adus decât puține procese și aproape nicio condamnare. Ministrul a reținut doar trei pasaje din articol,[136] adică optsprezece linii din mai multe sute. El l-a acuzat pe Zola că a scris că curtea marțială a comis o „ilegalitate […] organizată”.[137] Procesul s-a deschis într-o atmosferă extrem de violentă: Zola a făcut obiectul insultelor (adresându-i-se termeni ofensatori ce erau aplicați imigranților apatrizi italieni[138][139]), dar și mai multor susțineri și felicitări importante.[q]

Fernand Labori⁠(fr), avocatul lui Zola, a citat aproape 200 de martori. Realitatea afacerii Dreyfus, necunoscută publicului larg, a fost difuzată în presă. Mai multe ziare, între care Le Siècle și L'Aurore, au publicat note stenografice in extenso ale dezbaterilor zilnice, ceea ce a informat bine populația. Acestea au constituit pentru dreyfusarzi o unealtă esențială în dezbaterile ulterioare. Totuși, tot naționaliștii, în frunte cu Henri Rochefort⁠(fr), au fost mai vizibili, organizând răscoale, obligând prefectul poliției să intervină pentru a-l proteja pe Zola la ieșirea din tribunal,[140] la fiecare audiere.[141]

Procesul a fost și locul unei adevărate lupte juridice, în care drepturile apărării au fost încălcate fără încetare.[142] Numeroși observatori au remarcat coliziunea între lumea politică și cea militară. În mod cert, Curtea primise instrucțiuni ca substanța erorii judiciare să nu fie evocată. Președintele Delegorgue a dat ca pretext prelungirea duratei audierilor, și a jonglat fără încetare cu legea pentru a face ca procesul să se concentreze doar pe defăimarea de care era acuzat Zola. A rămas celebră fraza sa, „această întrebare nu va fi pusă”, repetată de zeci de ori înainte ca avocații lui Zola să pună vreo întrebare ce avea potențialul de a ataca fondul problemei.[143]

Zola a fost condamnat la un an de închisoare și la o amendă de 3.000 de franci, pedeapsa maximă. Octave Mirbeau a plătit din buzunarul său 7.525 de franci, reprezentând amenda și cheltuielile de judecată, la 8 august 1898.[144] Severitatea verdictului este imputabilă atmosferei de violență ce a înconjurat procesul: „surescitarea auditoriului, exasperarea mulțimii masate în fața Palatului de Justiție erau atât de violente că existau cele mai mari îngrijorări pentru ce s-ar putea întâmpla dacă juriul l-ar fi achitat pe dl. Zola.”[145] Cu toate acestea, procesul Zola a fost mai degrabă o victorie a dreyfusarzilor.[146] Ca urmare a lui, afacerea și contradicțiile ei au putut fi evocate pe larg de-a lungul procesului, mai ales de către militari. Mai mult, violența atacurilor contra lui Zola și nedreptatea condamnării sale au întărit hotărârea dreyfusarzilor: Stéphane Mallarmé s-a declarat „pătruns de sublimul faptei [lui Zola]”[147] și Jules Renard scria în jurnalul său: „din această seară, țin cu Republica, ce-mi inspiră un respect și o sensibilitate pe care nu le știam înainte. Declar că cuvântul «dreptate» este cel mai frumos din limba omului, și că este de plâns dacă oamenii nu-l cunosc”.[148] Senatorul Ludovic Trarieux⁠(fr) și juristul catolic Paul Viollet⁠(fr) au înființat Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului⁠(fr). Și mai mult ca afacerea Dreyfus până atunci, cazul Zola a dus la o regrupare a forțelor intelectuale în două tabere opuse.

La 2 aprilie, o cerere de apel în casație a fost acceptată. A fost prima intervenție a Curții de Casație în această afacere judiciară. Plângerea a venit de această dată din partea curții marțiale, și nu din partea ministrului. Procurorul general Manau era favorabil revizuirii procesului Dreyfus și se opunea ferm antisemiților. Judecătorii curții marțiale, atacați de Zola, au depus plângere pentru defăimare. Cazul a fost trimis spre judecare curții de Seine-et-Oise de la Versailles în care publicul era considerat a fi mai favorabil Armatei, mai naționalist. La 23 mai 1898, încă de la prima audiere, Labori a cerut casarea cauzei pe motivul schimbării jurisdicției. Procesul a fost întrerupt și dezbaterile s-au reluat la 18 iulie. Labori l-a sfătuit pe Zola să plece din țară în Anglia înainte de a se termina procesul, ceea ce scriitorul a și făcut, plecând singur într-un exil de un an în Anglia. Acuzații sunt din nou condamnați. În ce-l privește pe colonelul Picquart, el este din nou încarcerat.

Note de completare

  1. ^ Dreyfus era din Mulhouse, ca și Sandherr și Scheurer-Kestner, Picquart era strasbourghez, Zurlinden era din Colmar.
  2. ^ Auguste Scheurer-Kestner într-o alocuțiune în cadrul Senatului.
  3. ^ El era obiectul scrisorii interceptate de Secțiunea de Statistici, denumit „Canaille de D…”. Aceasta a fost utilizată în „dosarul secret” pentru a-l condamna pe Dreyfus.
  4. ^ Celebrul Ferdinand Walsin Esterhazy⁠(fr) era, în mod ironic, unul din martorii lui Crémieu-Foa.
  5. ^ Cel mai notabil din partea generalului Saussier⁠(fr), guvernator al Parisului.
  6. ^ Expert grafolog la Banque de France: prudența sa onestă este calomniată în actul de acuzare al maiorului d'Ormescheville.
  7. ^ El este cel care l-a preluat pe căpitan în custodie în dimineața de 15 octombrie 1894, după scena dictării.
  8. ^ Cassagnac⁠(fr), deși antisemit, a publicat un articol intitulat Le Doute (Îndoiala), la jumătatea lui septembrie 1896.
  9. ^ Altfel denumit „falsul patriotic” de către antidreyfusarzi.
  10. ^ Alexandrine, signatură uzuală a lui Panizzardi.
  11. ^ El deja intervenise în Le Figaro în mai 1896, în articolul „Pentru evrei”.
  12. ^ Urmat de Syndicat la 1 decembrie și de Procès-verbal la 5 decembrie.
  13. ^ Pe atunci în centrul avangardei artistice, unde publicau Marcel Proust, Saint-Pol-Roux, Jules Renard, Charles Péguy etc.
  14. ^ Sala era evacuată în momentul în care dezbaterile au început să abordeze subiecte cu impact asupra apărării naționale, respectiv mărturia lui Picquart.
  15. ^ Președintele Delegorgue a refuzat să îi pună întrebări atunci când a fost citată ca martoră.
  16. ^ Rolul generalului Mercier era puternic subestimat.
  17. ^ La 2 februarie, Octave Mirbeau, Laurent Tailhade, Pierre Quillard și Georges Courteline, printre alții, semnează în L'Aurore un mesaj adresat lui Émile Zola în care îl asigurau de susținerea lor „în numele dreptății și adevărului”.

Bibliografie

Note

  1. ^ Vedeți exemplarul complet pe Gallica.
  2. ^ Vedeți «crima judiciară» conform Bredin, L’Affaire, Fayard, 1984 și Vincent Duclert, Biographie d’Alfred Dreyfus, Fayard, 2006.
  3. ^ Vedeți și discursul ministrului francez al justiției, Pascal Clément, din 12 iunie 2006.
  4. ^ Guy Canivet, primul președinte al Curții de Casație, De la Justice dans l’affaire Dreyfus, p. 15.
  5. ^ a b Arrêt de la Cour de cassation du 12 juillet 1906 Icons-mini-file acrobat.gif PDF
  6. ^ Michel Winock, „L'affaire Dreyfus comme mythe fondateur”, în La France politique, Éditions du Seuil, coll. „Points Histoire”, 2003, p. 151-165.
  7. ^ Pentru suportul bibliografic al acestor trei paragrafe, cf. Jean-Marie Mayeur, Les débuts de la IIIe République, Éditions du Seuil, 1973, p. 209-217.
  8. ^ Duclert, L'affaire Dreyfus, p. 5.
  9. ^ Despre punerea la punct a tunului de 75: Doise, Un secret bien gardé, p. 9 și s.
  10. ^ Bach, L'armée de Dreyfus, p. 534.
  11. ^ Les Juifs dans l'armée.
  12. ^ Frédéric Viey, L’antisémitisme dans l’Armée : l’Affaire Coblentz à Fontainebleau.
  13. ^ Miquel, La troisième République, p. 391.
  14. ^ Duclert, L'affaire Dreyfus, p. 8.
  15. ^ a se vedea munca lui Marcel Thomas, L'Affaire sans Dreyfus.
  16. ^ Reinach, Histoire de l'affaire Dreyfus, Tome 1, p. 40-42.
  17. ^ Jargon al SR cu semnificația: documente recuperate de către femeia de serviciu a ambasadei Germaniei, Thomas, L'affaire sans Dreyfus, p. 140 et s.
  18. ^ Și nu în bucățele mici. În plus, hârtia nu era distrusă prin alte mijloace. Bredin, L'Affaire, p. 67.
  19. ^ Unica informație importantă consta într-o notă privind tunul de 120 C Baquet, piesă de artilerie care nu ar fi reprezentat decât 1,4 % din parcul de artilerie modernă francez în 1914, și 0,6 % din toată artileria. Doise, Un secret bien gardé, p. 55 et s.
  20. ^ Despre Secțiunea de Statistici, vezi Bredin, p. 49-50 ; Doise, p. 42-43 et Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, p. 60-70.
  21. ^ Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, p. 67. Alfred Dreyfus era și el originar din Mulhouse.
  22. ^ „Acel mucegai de Mercier”, îl numea Rochefort în L'Intransigeant, Boussel, L'affaire Dreyfus et la presse, p. 43-44.
  23. ^ Bredin, L'Affaire, p. 65.
  24. ^ Reinach, Histoire de l'affaire Dreyfus, Tome 1, p. 39.
  25. ^ a b Birnbaum, L'affaire Dreyfus, p. 40.
  26. ^ Bredin, L'Affaire, p. 68.
  27. ^ Birnbaum, L'affaire Dreyfus, p. 48.
  28. ^ Burns, Une famille…., p. 139.
  29. ^ Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, p. 260.
  30. ^ Sandherr era un antisemit fanatic. Paléologue, L’Affaire Dreyfus et le Quai d’Orsay.
  31. ^ Se afirmă în numeroase cărți că Dreyfus ar fi fost lipsit de emoție și indiferent la soarta sa, afirmații contrazise de numeroase marturii. V. Duclert, Biographie d'Alfred Dreyfus, p. 115 et s.
  32. ^ Birnbaum, L'affaire Dreyfus, p. 38.
  33. ^ După cum semnala de altfel generalul Mercier subordonaților săi, Bredin, L'Affaire, p. 69.
  34. ^ Despre personalitățile lui Mercier și du Paty de Clam, vedeți: Paléologue, L’Affaire Dreyfus et le Quai d’Orsay, p. 111 et s.
  35. ^ Guillemin, L’énigme Esterházy, Tome 1, p. 99.
  36. ^ Bredin, L'Affaire, p. 0.
  37. ^ Generalul s-a întâlnit cu președintele Casimir-Perier⁠(fr), minimizând importanța informațiilor transmise, ceea ce Mercier avea ulterior să nege, punându-i pe cei doi pe poziții ireductibil opuse. Vedeți Procès de Rennes Tome 1, p. 60, 149 et 157.
  38. ^ Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, p. 141. Hanotaux l-a făcut pe Mercier să promită că va abandona direcția aceasta dacă nu se găsesc și alte probe. Aceasta este fără îndoială originea dosarului secret.
  39. ^ Bredin, L'Affaire, p. 72.
  40. ^ Reinach, Histoire de l'affaire Dreyfus, Tome 1, p. 92. Gobert afirmă că textul a fost scris rapid, excluzând copierea.
  41. ^ Procès de Rennes Tome 2, p. 322. Idee întărită de transparența hârtiei.
  42. ^ Bredin, L'Affaire, p. 87.
  43. ^ Reinach, Histoire de l'affaire Dreyfus, Tome 1, p. 107.
  44. ^ Rapport de la Cour de cassation, Tome 1, p. 127.
  45. ^ Ordinul de arestare fusese semnat în avans, v. Thomas, L'affaire sans Dreyfus, p. 208.
  46. ^ a b Duclert, Biographie d'Alfred Dreyfus, p. 118.
  47. ^ Mathieu Dreyfus, L'Affaire telle que je l'ai vécue, p. 20 et s.
  48. ^ Niciun act de arestare nu putea fi ținut secret conform niciunei legi a vremii. Riscul de scurgere de informații era limitat de faptul că avocații erau supuși secretului profesional. Cour de cassation, De la Justice dans l'affaire Dreyfus, Duclert, p. 51.
  49. ^ Bredin, L'Affaire, p. 80.
  50. ^ Mathieu Dreyfus, L'Affaire telle que je l'ai vécue.
  51. ^ Califica raportul lui du Paty ca fiind plin „de elucubrații”, Bredin, L'Affaire, p. 88.
  52. ^ Cour de cassation, De la Justice dans l'affaire Dreyfus, Duclert, p. 103.
  53. ^ Zola, « J'accuse...! ».
  54. ^ Bredin, L'Affaire, p. 89.
  55. ^ Mathieu Dreyfus, L'Affaire telle que je l'ai vécue, p. 24.
  56. ^ v. La presse et l'édition dans l'affaire Dreyfus et Bredin, L'Affaire, p. 83.
  57. ^ Bredin, L'Affaire, p. 85.
  58. ^ Boussel, L'affaire Dreyfus et la presse, p. 55.
  59. ^ Boussel, L'affaire Dreyfus et la presse, p. 58.
  60. ^ Trei dezavuări, foarte neclare și ambigue au fost publicate de agenția Havas în noiembrie și în decembrie 1894 cu scopul de a scuti ambasada Germaniei de responsabilitate. Bredin, L'Affaire, p. 85.
  61. ^ Boussel, L'affaire Dreyfus et la presse, p. 60.
  62. ^ Despre detaliile lui, vedeți Duclert, Biographie d'Alfred Dreyfus, p. 147 et s.
  63. ^ Reinach, Histoire de l'affaire Dreyfus, Tome 1, p. 394.
  64. ^ Cour de cassation, De la Justice dans l'affaire Dreyfus, Duclert, p. 107.
  65. ^ Reinach, Histoire de l'affaire Dreyfus, Tome 1, p. 409.
  66. ^ Doise, Un secret bien gardé, p. 87.
  67. ^ Duclert, Biographie d'Alfred Dreyfus, p. 151.
  68. ^ Doise, Un secret bien gardé, p. 38.
  69. ^ Vedeți demonstrațiile lui Meyer, Giry, Henri Poincaré, d'Appel și Darboux, cei mai mari paleografi și cei mai celebri matematicieni ai secolului al XIX-lea, în depozițiile din a doua revizuire a procesului în 1904. Ei au distrus definitiv sistemul Bertillon. Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, p. 189.
  70. ^ Picquart, Révision 1898-1899, Instruction, volumul I, p. 129.
  71. ^ Reinach, Histoire de l'affaire Dreyfus, Tome 1, p. 411. Crucifixul dispăruse din tribunalele civile din timpul guvernului Jules Ferry⁠(fr), dar nu și din tribunalele militare.
  72. ^ Duclert, Biographie d'Alfred Dreyfus, p. 164.
  73. ^ Pierre Gervais, Romain Huret și Pauline Peretz, „Une relecture du « dossier secret » : homosexualité et antisémitisme dans l’Affaire Dreyfus”, Revue d'histoire moderne et contemporaine, edițiile Belin, Vol. 55, numărul 1, p. 125-160.
  74. ^ Doise, Un secret bien gardé, p. 132.
  75. ^ Birnbaum, L'affaire Dreyfus, p. 43.
  76. ^ Era vorba de fapt de un anume Dubois, identificat deja de un an de zile de către Secțiunea de Statistici. Vezi și: Pierre Milza, L’affaire Dreyfus nelle relazioni franco-italiane (în italiană), în: Comune di Forlì - Comune di Roma, Dreyfus. L’affaire e la Parigi fin de siècle nelle carte di un diplomatico italiano, Edizioni Lavoro, Roma 1994, p. 23-36.
  77. ^ Cour de cassation, De la justice dans l'affaire Dreyfus, Duclert, p. 92.
  78. ^ Procès de Rennes Tome 2 p. 191 et s. El își agravează situația nerecunoscând că transmiterea unui dosar secret ar fi fost o manevră criminală.
  79. ^ Reinach, Histoire de l'affaire Dreyfus, Tome 1, p. 468.
  80. ^ Clemenceau scria la 25 decembrie 1894, în La Justice⁠(fr): „Fără îndoială, sunt un dușman la fel de hotărât al pedepsei cu moartea. Dar nu vom putea face niciodată publicul să înțeleagă de ce am ucis acum câteva săptămâni un biet copil de 20 de ani vinovat că a aruncat cu un nasture din tunică în capul președintelui curții marțiale, și în schimb trădătorul Dreyfus, va pleca în île de Nou , unde îl așteaptă grădina lui Candide .” Citat de Michel Winock, Clemenceau, éd. Perrin, 2007, chap. XV, « L'entrée dans l'Affaire », p. 244.
  81. ^ Méhana Mouhou, Affaire Dreyfus: conspiration dans la République, Éd. L'Harmattan, 2006, p. 40.
  82. ^ Bredin, L'Affaire, p. 107.
  83. ^ Se pare că ortografia exactă a numelui acestuia ar fi Lebrun Renaud, dar toată istoria literaturii adoptă forma din acest text, ea fiind cea curentă. Vedeți și mărturia lui la Procès de Rennes Tome 3, p. 73.
  84. ^ Bredin, L'Affaire, p. 103.
  85. ^ a b Philippe Oriol, L'Histoire de l'Affaire Dreyfus T.1 : L'affaire du capitaine Dreyfus, 1894-1897, éditions Stock, 10 septembrie 2008, 408 pagini.
  86. ^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF L’Adjudant Châtelain, L'Express du Midi, 28 décembre 1894.
  87. ^ Bredin, L'Affaire, p. 125.
  88. ^ Alfred Dreyfus, Cinq années de ma vie.
  89. ^ Bredin, L'Affaire, p. 132.
  90. ^ Vedeți în acest sens memoriile lui Mathieu Dreyfus, L'Affaire telle que je l'ai vécue, rămase nepublicate până în 1978, cu excepția câtorva extrase.
  91. ^ Mathieu Dreyfus, L'Affaire telle que je l'ai vécue, Fayard, p. 47.
  92. ^ Bredin, L'Affaire, p. 117.
  93. ^ Mathieu Dreyfus, L'Affaire telle que je l'ai vécue p. 48 et s.
  94. ^ Mathieu Dreyfus, L'Affaire telle que je l'ai vécue, p. 54 et s.
  95. ^ Lazare, Une erreur judiciaire. La vérité sur l'Affaire Dreyfus, Bruxelles, noiembrie 1896.
  96. ^ Boussel, L'affaire Dreyfus et la presse, p. 82.
  97. ^ Bredin, L'Affaire, p. 140.
  98. ^ Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, p. 276.
  99. ^ Despre personalitatea și viața lui Walsin Esterházy, vedeți Reinach, Histoire de l'Affaire Dreyfus Tome 2, capitolul 1 și toată prima parte din L'Affaire sans Dreyfus de Marcel Thomas.
  100. ^ Bredin, L'Affaire, p. 142. Marcel Thomas este cel care a găsit această scrisoare la începutul anilor 1970. V. anexele din L'Affaire sans Dreyfus.
  101. ^ Bredin, L'Affaire, p. 144. Ceea ce a permis statului major să conteste deschis calitatea probelor și să-l atace pe Picquart pentru a-l discredita.
  102. ^ Birnbaum, L'affaire Dreyfus, p. 56.
  103. ^ Până într-atât încât von Schwartzkoppen a încetat relațiile cu Esterházy încă de la începutul lui 1896. Thomas, L'affaire sans Dreyfus, p. 145.
  104. ^ Reinach, Histoire de l'affaire Dreyfus, Tome 2, p. 26.
  105. ^ Ceea ce pune și problema unei posibile complicități între cei doi. Bredin, L'Affaire, p. 144 și Thomas, L'Affaire sans Dreyfus p. 231, sunt sceptici.
  106. ^ Lire Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, Chap. 1, « Le roman d'un tricheur ».
  107. ^ Doise, Un secret bien gardé, p. 24 et s.
  108. ^ v. articolele din L'Éclair din 10 și 14 septembrie 1896, ostile lui Dreyfus, dar care dezvăluie existența „dosarului secret”. Bredin, L’Affaire, p. 163.
  109. ^ Bredin, L'Affaire, p. 167.
  110. ^ Bredin, L’Affaire, p. 168.
  111. ^ Henry i-a trimis o scrisoare plină de insinuări. Histoire de l'Affaire Dreyfus Tome 2 p. 517 et s.
  112. ^ Doise, Un secret bien gardé, p. 109 et s.
  113. ^ Henry râvnea să fie succesorul lui Sandherr, după ce fusese adjunctul acestuia ani de zile. Dar Picquart fusese numit șef al SR. Demiterea lui Picquart i-ar fi permis lui Henry să-și satisfacă ambiția (Bredin, L’Affaire p. 262).
  114. ^ Bredin, L’Affaire, p. 200.
  115. ^ Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, p. 475.
  116. ^ Histoire de l'Affaire Dreyfus Tome 2, p. 603 et 644.
  117. ^ Pentru acest paragraf, și pentru amănunte suplimentare: Winock, Le Siècle des intellectuels, p. 11-19.
  118. ^ Zola, Combat pour Dreyfus, p. 44.
  119. ^ Vedeți Chez l'Illustre Écrivain, care a apărut în Le Journal la 28 noiembrie 1897, relatat în Octave Mirbeau, L'Affaire Dreyfus, 1991, p. 43-49.
  120. ^ Conceptul a apărut cu un sens puternic peiorativ, cu scopul de a denunța, după cum scria Ferdinand Brunetière, „pretenția de a-i ridica pe scriitori, pe savanți, pe filologi, la rangul de supraoameni” (Michel Winock, Le Siècle des intellectuels, p. 29).
  121. ^ Extrase din ședința din 4 decembrie 1897, pe site-ul Adunării Naționale.
  122. ^ Bredin, L’Affaire, p. 207.
  123. ^ Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, Tome 2, p. 244.
  124. ^ Duclert, L'affaire Dreyfus, p. 39.
  125. ^ Thomas, L'Affaire sans Dreyfus, Tome 2, p. 245.
  126. ^ a b Bredin, L’Affaire, p. 227.
  127. ^ Duclert, L'affaire Dreyfus, p. 40.
  128. ^ Dictionnaire de l'affaire Dreyfus, Thomas, intrarea „Esterházy en Angleterre”.
  129. ^ Procès Zola, Tome 1, p. 268.
  130. ^ Bredin, L’Affaire, p. 234.
  131. ^ Duclert, L'affaire Dreyfus, p. 42.
  132. ^ Bredin, L’Affaire, p. 236.
  133. ^ Surse pentru acest paragraf, și alte detalii: Winock, Le Siècle des intellectuels, p. 29-31.
  134. ^ Michel Winock, Clemenceau, éditions Perrin, 2007, p. 254.
  135. ^ Winock, Le Siècle des intellectuels, p. 35.
  136. ^ Miquel, L'Affaire Dreyfus, p. 45.
  137. ^ Cour de cassation, De la Justice dans l'affaire Dreyfus, Pagès, p. 143.
  138. ^ Alain Pagès, Zola au Panthéon: l'épilogue de l'affaire Dreyfus, Presses Sorbonne Nouvelle, 2010, 264 pagini.
  139. ^ Carpanin Marimoutou și Jean-Michel Racault, Métissages : Littérature-histoire, éditions L'Harmattan, 1992, 304 pagini.
  140. ^ Zola ieșea pe o ușă laterală la Quai des Orfèvres. Winock, Le Siècle des intellectuels, p. 36.
  141. ^ Duclert, L'affaire Dreyfus, p. 44.
  142. ^ Repiquet, în Edgar Demange et Fernand Labori, Cour de cassation, De la Justice dans l'affaire Dreyfus, p. 273 et s.
  143. ^ Voir l'intégralité des débats de 1898.
  144. ^ Pierre Michel, Les Combats d'Octave Mirbeau, p. 342, fr:Presses universitaires de Franche-Comté, 1993, 181 pagini.
  145. ^ Din amintirile antidreyfusardului Arthur Meyer⁠(fr), Ce que mes yeux ont vu, Plon, 1912, p. 149.
  146. ^ Pentru restul acestui paragraf și pentru următorul: Winock, Le Siècle des intellectuels, p. 39-41.
  147. ^ F. Brown, Zola, une vie, Belfond, 1996, p. 779.
  148. ^ Jules Renard, Journal 1887-1910, Gallimard, 1965, p. 472.

Lucrări

Surse primare
Bibliografie de referință
  • Jean-Denis Bredin (1993 (Format:1re édition 1981)). L'Affaire. Fayard, Paris. ISBN 2-260-00346-X. Bredin.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  • Vincent Duclert (). Biographie d'Alfred Dreyfus, l'honneur d'un patriote. Fayard, Paris. ISBN 2213627959. DuclertBio. 
  • Joseph Reinach (). Histoire de l'affaire Dreyfus. Fasquelle. HAD.  ; éd. Robert Laffont, două volume, 2006. Ediția originală online pe Gallica, BnF:
  • Marcel Thomas (1961 - 1979). L'Affaire sans Dreyfus. Fayard - Idégraf (Genève). Thomas.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor) - 2 volumes.
Alte lucrări generale
  • Pierre Birnbaum (). L'Affaire Dreyfus, la République en péril (în franceză). Gallimard. ISBN 978-2070532773. Birnbaum.  Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor)
  • Birnbaum, Pierre (). La France de l'affaire Dreyfus (în franceză). Paris: Gallimard. ISBN 9782070737000.  Parametru necunoscut |directeur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor)
  • Michael Burns (). Histoire d'une famille française, les Dreyfus. Fayard. ISBN 978-2213031323. Burns. 
  • Éric Cahm, L’Affaire Dreyfus, Le Livre de poche, coll. „références”, 1994
  • Francis Démier (). La France du Format:XIXe siècle. Seuil, coll. „Points Histoire”. Demier. 
  • Michel Drouin (1994, réédition 2006). L'Affaire Dreyfus Dictionnaire. Flammarion. ISBN 2082105474. Drouin.  Parametru necunoscut |directeur1= ignorat (ajutor); Verificați datele pentru: |date= (ajutor).
  • Vincent Duclert (2006 (Format:1re éd. 1994)). L'Affaire Dreyfus. La Découverte. ISBN 2707147931. Duclert.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor).
  • Vincent Duclert (). Dreyfus est innocent, histoire d'une affaire d'État (în franceză). Larousse. ISBN 203582639X. DuclertLar.  Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor)
  • Vincent Duclert (). L'affaire Dreyfus. Quand la justice éclaire la République. Privat. DuclertLar. 
  • Pierre Gervais, Pauline Peretz et Pierre Stutin (). Le Dossier secret de l'affaire Dreyfus. Alma éditeur. ISBN 978-2362790430. DS. 
  • Pierre Miquel (). L’Affaire Dreyfus (în franceză). Presses Universitaires de France - PUF. ISBN 2130532268. MiquelQS.  Parametru necunoscut |réimpression= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor)
  • Pierre Miquel (). La troisième République (în franceză). Fayard. ISBN 978-2213023618. Miquel.  Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor)
  • Oriol, Philippe (). L'Histoire de l'affaire Dreyfus - Vol 1 - L'histoire du capitaine Dreyfus (în franceză). Stock. ISBN 978-2-234-06080-7. Oriol.  Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor)
  • Read, Piers Paul (). The Dreyfus affair : the story of the most infamous miscarriage of justice in French history (în engleză). Londra: Bloomsbury. ISBN 9781408830574. 
  • Winock, Michel (). La Fièvre hexagonale. Les grandes crises politiques. 1871-1968 (în franceză). Points Seuil. ISBN 2020098318. Winock.  Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor)
  • Winock, Michel (). Le Siècle des intellectuels (în franceză). Le Seuil, coll. „Points”. ISBN 978-2020881807. WinockS.  Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor)
Lucrări specializate
  • Général André Bach (). L'Armée de Dreyfus. Une histoire politique de l'armée française de Charles X à „L'Affaire”. Tallandier. ISBN 2-84734-039-4. Bach. 
  • Patrice Boussel (1960, 272 p. ). L'affaire Dreyfus et la presse. Armand Colin, coll. „Kiosque”. Boussel.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  • Jean Doise (1994, 225 p. ). Un secret bien gardé - Histoire militaire de l'Affaire Dreyfus. Le Seuil. ISBN 2-020211009. Doise.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  • Henri Guillemin (). L'énigme Esterhazy. Gallimard. Guillemin. 
  • Israël, Armand (). Les vérités cachées de l'affaire Dreyfus (în franceză). Paris: Albin Michel. ISBN 2226111239.  Parametru necunoscut |préface= ignorat (ajutor)
  • Georges Joumas (). Échos de l'Affaire Dreyfus en Orléanais. Corsaire Éditions. Joumas.  ISBN: 978-2-910475-12-3
  • Landau, Philippe (). L'opinion juive et l'affaire Dreyfus (poche) (în franceză). Paris: A. Michel. ISBN 9782226075536.  Parametru necunoscut |isbn2= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor)
  • Lévy, Thierry; Royer, Jean-Pierre (). Labori, un avocat (în franceză). Paris: Audibert. ISBN 9782847490831.  Parametru necunoscut |jour= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |isbn2= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |mois= ignorat (posibil, |date=?) (ajutor); Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |sous-title= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor)
  • Koren, Roselyne (). Les intellectuels face à l'affaire Dreyfus alors et aujourd'hui : perception et impact de l'affaire en France et à l'étranger : actes du colloque de l'Université Bar-Ilan, Israël, 13-15 décembre 1994 (în franceză). Paris, France: L'Harmattan. ISBN 978-2738460257.  Parametru necunoscut |et al.= ignorat (ajutor)
  • Cour de Cassation, collectif (). De la justice dans l’affaire Dreyfus. Fayard. ISBN 978-2213629520. Cassation. 
Lucrări antidreyfusarde
  • Crozon, Henri (). Précis de l'affaire Dreyfus : avec un répertoire analytique (în franceză). Paris: Éditions du Trident. ISBN 2903244634.  Parametru necunoscut |année première édition= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |isbn2= ignorat (ajutor).
Articole de presă
  • Revisa L'Histoire, numărul 173, Spécial Dreyfus, ianuarie 1994
  • Ediția specială a lui Figaro din 12 iulie 2005, „Le centenaire de la réhabilitation du capitaine Dreyfus”
  • „Dreyfusards !” : souvenirs de Mathieu Dreyfus et autres inédits (prezentate de Robert Gauthier). Gallimard & Julliard, coll. „Archives” nr. 16, Paris, 1978
  • Thomas Loué, „L'affaire Dreyfus”, în L. Boltanski et alii éds., Affaires, scandales et grandes causes, Paris, Stock, 2007, p. 213-227
  • Max Guermann, „La terrible vérité”, Revue Les Cahiers Naturalistes, nr. 62, 1988.
Mărturii
  • Alfred Dreyfus (1935, reeditată în 2006 (La Découverte)). Cinq années de ma vie. Fasquelle, Paris. ISBN 2707148067. Dreyfus5.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor); Legătură externa în |title= (ajutor)
  • Alfred Dreyfus (). Lettres d'un innocent. Stock. Lettres.  Legătură externa în |title= (ajutor)
  • Léon Blum, Souvenirs sur l’Affaire, Flammarion, Folio Histoire, 1993, ISBN: 978-2070327522
  • Georges Clemenceau, L'iniquité, Stock, 1899
  • Georges Clemenceau, La honte, 1903
  • Georges Clemenceau, Vers la réparation, Tresse & Stock, 1899
  • Mathieu Dreyfus, L'Affaire telle que je l'ai vécue, Bernard Grasset, Paris, 1978.ISBN: 2-246-00668-6
  • Jean Jaurès, Les preuves, Culegere de articole apărute în La Petite République, 1898 - Wikisource Disponibile la Wikisursă
  • Octave Mirbeau, L'Affaire Dreyfus, Librairie Séguier, 1991.
  • Maurice Paléologue (). L’Affaire Dreyfus et le Quai d’Orsay. Plon. Paléologue. 
  • Émile Zola, Combat pour Dreyfus. Prefață de Martine Le Blond-Zola. Postfață de Jean-Louis Lévy. Prezentare și note de Alain Pagès. Éditions Dilecta, 2006.
  • Paschal Grousset, L'affaire Dreyfus et ses ressorts secrets : précis historique, éd Godet et Cie, Paris, 240p, 1898.
  • Paschal Grousset, L'Affaire Dreyfus, le mot de l'énigme. Paris, Stock. 1899