Bătălia Greciei

Format:CadruInfo Conflict militar

Bătălia Greciei (cunoscută şi ca Operaţiunea Mariţa, germană: Unternehmen Marita)[1] a fost una dintre bătăliile celui de-al Doilea Război Mondial şi s-a desfăşurat pe teritoriul Greciei continentale şi în sudul Albaniei. Părţile combatante au fost Regatul Greciei şi Commonwealthul Britanic (făcând parte din rândul Aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial) pe de-o parte şi Germania Nazistă, Italia Fascistă şi Bulgaria (Puterile Axei) pe de alta. Împreună cu Bătălia din Creta şi acţiunile navale din Marea Egee, Bătălia Greciei este considerată parte a mai vastei Campanii din Balcani a celui de-al Doilea Război Mondial]].

De obicei, Bătălia Greciei este considerată o continuare a războiului greco-italian, care a început odată cu atacul lansat de Italia de la bazele din Albania împotriva Greciei pe 28 octombrie 1940. În numai câteva săptămâni, forţele italiene au fost respinse din Grecia de forţele elene. Grecii au reuşit mai apoi să ocupe o bună parte a sudului Albaniei. În martie 1941, grecii au respins un contraatac major al italienilor, iar germanii au fost forţaţi să vină în sprijinul aliaţilor lor. Operaţiunea Mariţa a început pe 6 aprilie 1941, trupele germane traversând graniţa bulgaro-elenă. Forţele combinate greco-britanice au luptat cu mare tenacitate, dar au fost depăşite numeric şi au fost obligate să se retragă. Atena a fost cucerită de germani pe 27 aprilie. Britanicii au reuşit să evacueze aproximativ 50.000 de soldaţi[2]. Campania din Grecia s-a încheiat cu o victorie rapidă (24 de zile) şi completă odată cu ocuparea portului Kalamata din Peloponez.

Există o serie de istorici care consideră campania din Grecia ca fiind decisivă pentru deznodământul conflagraţiei mondiale. Astfel, întârzierea provocată de campania din Grecia avea să provoace eşecul germanilor din faţa Moscovei şi mai apoi seria de înfrângeri de pe frontul de răsărit. Există şi păreri conform cărora invazia din Grecia nu a avut nicio influenţă asupra datei de declanşare a Operaţiunii Barbarossa. Mai mult, intervenţia britanică în sprijinul elenilor a fost caracterizată de aceşti din urmă comentatori ca fiind o acţiune inutilă, o decizie politică şi sentimentală sau chiar o gafă strategică.

Preludiu

Războiul greco-italian

În momentul izbucnirii războiului, premierul elen Ioannis Metaxas a căutat să menţină statutul de neutralitate al ţării sale. Cu toate acestea, Grecia era ţinta unor continui presiuni din partea Italiei, care au culminat cu torpilarea de către submarinul Delfino a crucişătorului elen Elli pe 15 august 1940.[4] Mussolini[5] era iritat de faptul că liderul german Adolf Hitler nu-l consultase în niciuna dintre problemele războiului şi dorea ca, prin ocuparea Greciei, o ţară care părea uşor de învins, să obţină o victorie comparabilă cu cele ale germanilor.[6] Pe 15 octombrie 1940, Mussolini şi consilierii săi au decis să atace Grecia.[7] În dimineaţa zilei de 28 octombrie, ambasadorul italian Emmanuel Grazzi i-a prezentat lui Metaxas un ultimatum, prin care erau pretinse dreptul la liberă trecere a trupelor italiene şi ocuparea unor „obiective strategice” nespecificate de pe teritoriul Greciei.[8] Metaxas a respins ultimatumul (refuzul este sărbătorit până în zilele noastre ca Ziua Ohi). Chiar înainte de expirarea termenului ultimatumului, trupele italiene au invadat Grecia, atacând din bazele de pe teritoriul Albaniei.[9] Principalul atac a fost direcţionat spre oraşul Ioannina, italienii înregistrând iniţial un număr de succese locale. Aceştia au traversat râul Thyamis (Kalamas), dar în scurtă vreme au fost respinşi şi alungaţi spre bazele de pornire din Albania.[10] După trei săptămâni de lupte, toţi invadatorii fuseseră alungaţi din Grecia, elenii reuşind să organizeze un contraatac încununat de succes.[11] Mai multe localităţi rurale albaneze au fost ocupate de forţele elene şi nici schimbarea comandantului, nici sosirea unor puternice întăriri nu i-au ajutat pe italieni să schimbe cursul luptelor.[12]

GreekItalianinitialItal.JPG
GreekItalianGreekCounter.JPG
GreekItalian2ndItal.JPG
Prima ofensivă italiană
28 octombrie13 noiembrie 1940.
Contraofensiva elenă
14 noiembrie 1940 – martie 1941.
A doua ofensivă italiană
9 martie23 aprilie 1941

După mai multe săptămâni de război de iarnă cu rezultate neconcludente, italienii au lansat pe 9 martie un contraatac la scară mare pe întreg frontul. În ciuda superiorităţii forţelor armate italiene, atacul s-a încheiat cu un eşec. După o săptămână de lupte şi pierderea a 12.000 de oameni, Mussolini a oprit atacul şi a plecat din Albania după 12 zile.[13] Analiştii din zilele noastre cred că eşecul italienilor a fost cauzat de faptul că Mussolini şi generalii săi au alocat prea puţine resurse militare campaniei (doar 55.000 de oameni),[14] nu au luat în considerare condiţiile meteorologice din toamnă şi au lansat un atac fără avantajul surprizei şi fără sprijinul bulgarilor.[15] Nu au fost luate în considerare pregătirile elementare, precum procurarea echipamentului de iarnă.[16] Mai mult, Mussolini nu a ţinut seama de recomandările „Comisiei Italiene a Producţiei de Război”, care avertizase asupra faptului că economia italiană nu era capabilă să susţină efortul neîntrerupt de război decât începând cu 1949.[17]

În cele şase luni de luptă împotriva Italiei, armata elenă a obţinut mai multe succese locale prin eliminarea poziţiilor avansate ale inamicilor. Trebuie spus că Grecia nu avea o industrie militară puternică şi armata elenă a fost obligată să se bazeze pe armele şi muniţiile capturate de britanici în Africa de nord. Pentru a susţine luptele din Albania, comandamentul grec a fost forţat să retragă unităţi militare din Macedonia răsăriteană şi Tracia apuseană. În condiţiile unui atac iminent din partea Germaniei, era imperios necesară redistribuirea trupelor. Forţele de care dispunea Grecia făcea imposibilă rezistenţa pe două fronturi. Comandamentul elen a luat hotărârea să apere cuceririle din Albania, indiferent de ceea ce avea să se întâmple în cazul unui atac german dinspre Bulgaria.[18]

Decizia lui Hitler de a ataca Grecia

Hitler a intervenit pe 4 noiembrie 1940, la patru zile după ce britanicii au ocupat Creta şi Lemnos. Führerul a ordonat Statului Major să pregătească invazia în Grecia prin România şi Bulgaria. Acest atac a fost parte a unui plan mai amplu care prevedea preluarea controlului asupra bazelor britanice din Marea Mediterană.[19] Pe 12 noiembrie, Înaltul Comandament al Forţelor Armate Germane a emis directiva 18, prin care programa operaţiuni simultane împotriva Gibraltarului şi Greciei în ianuarie 1941. Până la urmă, în decembrie 1940, planurile germane în Mediterana au fost modificate serios după ce dictatorul spaniolilor, Francisco Franco, a refuzat să participe la un atac împotriva Gibraltarului.[20] Drept urmare, ofensiva germană în Europa de Sud a trebuit să se limiteze la atacul împotriva Greciei. Înaltul Comandament German a emis directiva 20 pe 13 decembrie 1940 prin care ordona declanşarea Operaţiunii Mariţa – invazia din Grecia – care avea ca principal obiectiv cucerirea ţărmului nordic al Mării Egee până în martie 1944. Restul teritoriului elen trebuia ocupat în măsura în care se dovedea necesar din punct de vedere militar.[21] După şedinţa convocată în grabă de Hitler ca urmare a loviturii de stat de la Belgrad, au fost lansate pe 27 martie ordine pentru o campanie militară împotriva Regatului Iugoslaviei, care au schimbat planurile cu privire la Grecia. Astfel, pe 6 aprilie urmau să fie atacate ambele state balcanice.[22]

Soldaţi australieni îmbarcându-se în Alexandria (Egipt) cu destinaţia Grecia.

Regatul Unit trebuia să ajute Grecia după declaraţia din 1939, prin care afirma că, în cazul unui atac împotriva Greciei sau României, se va simţi obligat să asigure guvernului elen sau român tot sprijinul de care era în stare.[23] Prima acţiune britanică a fost deplasarea în noiembrie 1940 în Grecia a escadrilelor RAF comandate de John d'Albiac.[24] Având consimţământul guvernului de la Atena, britanicii au trimis trupe în Creta pe 31 octombrie, ceea ce a permis grecilor să-şi aducă pe continent Divizia a 5-a de infanterie.[25]

Pe 17 noiembrie 1940, Metaxas a propus britanicilor declanşarea unei ofensive comune în Balcani, pornind de la bazele deţinute de eleni în Albania de sud. Britanicii nu s-au arătat dornici să discute propunerea lui Metaxas, pentru că o asemenea ofensivă ar fi trebuit să fie dusă la îndeplinire cu ajutorul transferului de trupe ale Commonwealthului, care erau deja implicate în luptele din Africa de nord.[26] În timpul unei întâlniri eleno-britanice ţinute la Atena pe 13 ianuarie 1941, generalul grec Alexandros Papagos, comandantul suprem al forţelor armate elene, a cerut britanicilor sprijinul a nouă divizii de infanterie complet echipate, cu forţele aeriene corespunzătoare. Britanicii au răspuns că, din cauza luptelor din Africa de nord, tot ceea ce pot face este trimiterea unui mic corp expediţionar, cu un efectiv de cel mult o divizie. Grecii au respins o asemenea ofertă, temându-se că sosirea unor trupe britanice atât de neînsemnate din punct de vedere numeric nu ar fi făcut decât să precipite atacul german, fără a asigura un ajutor serios punctelor de apărare.[27][28] Ajutorul britanic avea să fie cerut doar dacă şi când germanii ar fi traversat Dunărea din România în Bulgaria.[29]

Churchill ţinea cu tot dinadinsul să creeze un front balcanic care trebuia să cuprindă Iugoslavia, Grecia şi Turcia, şi le-a ordonat lui Anthony Eden şi lui John Dill să reia negocierile cu Grecia. La întâlnirea de la Atena din 22 februarie au participat Eden şi conducerea elenă, inclusiv regele George al II-lea, premierul Alexandros Koryzis—succesorul lui Metaxas, care murise pe 29 ianuarie 1941— şi Papagos. Aici s-a luat decizia trimiterii în Grecia a unei forţe expediţionare a Commonwealthului.[30] Între timp, trupele germane erau masate în România, iar, pe 1 martie 1941, forţele Wehrmachtului au început deplasarea în Bulgaria. În acelaşi timp, Bulgaria şi-a mobilizat trupele şi le-a poziţionat de-a lungul frontierei cu Grecia.[31] Pe 2 martie s-a declanşat „Operaţiunea Lustre”, transportarea trupelor britanice spre Grecia. 26 de transportoare de trupe au ancorat în portul Piraeus.[32] Pe 3 aprilie, în timpul unei întâlniri a reprezentanţilor britanici, iugoslavi şi greci, iugoslavii au promis să blocheze valea râului Struma în cazul în care aveau să fie atacaţi de germani.[33] În timpul acestei întâlniri, Papagos a subliniat importanţa unei ofensive comune iugoslavo-elene împotriva italienilor imediat după declanşarea atacului german.[34][35] Până pe 14 aprilie, mai mult de 62.000 de soldaţi ai Commonwealthului (britanici, australieni, neozeelandezi, palestinieni şi ciprioţi) fuseseră trimişi în Grecia.[36] Aceste formaţiuni militare aveau să devină cunoscute ca „Forţa W”, după numele comandantului lor, Henry Maitland Wilson.[37][38]

Pregătirile militare

Terenul

Pentru a ataca Grecia prin nord, armata germană era obligată să parcurgă Munţii Rodopi, care sunt traversaţi de doar câteva văi de râuri sau pasuri prin care să fie posibilă mişcarea unor unităţi militare mari. Germanii au stabilit două rute de deplasare pe la vest de Kiustendil şi o a treia de-a lungul văii râului Struma şi a frontierei iugoslavo-bulgare. Fortificaţiile elene de frontieră fuseseră adaptate terenului şi cele câteva drumuri de acces posibile erau acoperite de lucrări defensive impresionante. Văile râurilor Struma şi Nestos, care traversau frontiera greco-bulgară, erau protejate de fortificaţii puternice, parte a mai amplei Linii Metaxas. Aceste sisteme de bunkere din beton armat şi tranşee fuseseră construite de-a lungul frontierei bulgare la sfârşitul deceniului al patrulea, şi aveau ca model Linia Maginot. Dar principala calitate a lucrărilor defensive era dată de poziţionarea lor în locaţii greu accesibile, ceea ce făcea apărarea mai uşoară.[39]

Factori strategici

Terenul muntos al Greciei favoriza apărarea, lanţurile muntoase Rodopi, Pind şi Olimp oferind numeroase posibilităţi de organizare a unei defensive eficiente. Forţele invadatoare care acţionau din Albania au putut fi oprite cu forţe relativ reduse din punct de vedere numeric, poziţionate în regiunile înalte ale Pindului, în schimb zona din nord-est a Greciei era mai greu de apărat.[40]

Ca urmare a conferinţei de la Atena din martie, comandamentul britanic a luat în consideraţie o acţiune comună anglo-elenă pentru ocuparea „liniei Haliacmon” – un front scurt poziţionat la nord-vest, de-a lungul culmilor munţilor Vermion şi cursului inferior al râului Haliacmon. Papagos aştepta clarificări de la guvernul iugoslav, iar mai târziu a propus o rezistenţă fermă pe linia Metaxas – care era considerată de majoritatea grecilor garantul securităţii naţionale – fără retragerea unităţilor care ocupau sudul Albaniei.[41] El considera că orice retragere din Albania era de neconceput, ea putând fi considerată o victorie de către italieni. Prin această abordare a apărării, importantul port Salonic rămânea practic neapărat, iar transportul trupelor spre şi dinspre port devenea primejdios.[42] Papagos a propus ca apărarea să utilizeze la maxim facilităţile oferite de terenul accidentat şi să se construiască fortificaţii care ar fi ajutat şi la apărarea Salonicului.

Generalul Dill a descris atitudinea lui Papagos ca fiind „incomodă şi defetistă”,[43] premierul elen neluând în seamă faptul că artileria şi infanteria proprie nu sunt capabile să opună o rezistenţă de durată în nord-vestul ţării. Britanicii considerau că rivalitatea greco-bulgară – linia Metaxas fusese construită anume împotriva unui atac bulgăresc – cât şi bunele relaţii greco-iugoslave, lăsaseră frontiera nord-vestică aproape neapărată.[44] Britanicii au cedat în cele din urmă în faţa grecilor, în ciuda vulnerabilităţii frontului de nord-vest. Pe 4 martie, generalul Dill a acceptat planul apărării pe linia Metaxas, iar pe 7 martie planul a fost aprobat de guvernul regal britanic.[45] Comanda supremă a fost asumată de Papagos, iar comandanţii greci şi britanici s-au resemnat să organizeze lupte de întârziere a înaintării inamicilor din nord-estul ţării.[40] Britanicii nu şi-au transferat trupele pe frontul de nord-vest, generalul Wilson apreciind că nu are destui oameni să apere un front larg. În schimb, el şi-a plasat oamenii pe o poziţie la cam 70 de kilometri vest de Axios, de-a curmezişul liniei Haliacmon.[46] Principalele considerente pentru stabilirea acestei poziţii erau pe de-o parte menţinerea legăturii cu Armata I elenă din Albania şi pe de alta, blocarea accesului germanilor către Grecia centrală. Această poziţie avea avantajul de avea nevoie de o forţă mai mică decât alte opţiuni, dar necesita destul de mult timp pentru pregătire. În acelaşi timp, această poziţie presupunea abandonarea întregii regiuni nordice a Greciei şi era inacceptabilă din punct de vedere politic şi psihologic pentru greci. Mai mult chiar, flancul stâng britanic părea sensibil, fiind posibilă ocolirea prin flanc de către germani a zonei apărate, care ar fi folosit pentru deplasare zona Monastir din Iugoslavia.[47] Totuşi, nici grecii şi nici britanicii nu luau în consideraţie un eventual colaps al forţelor iugoslave şi înaintarea germană în spatele poziţiilor aliate de la Vermion.[40]

Strategia germană era bazată pe utilizarea tacticilor blitzkriegului, care se dovediseră potrivite în campania din Europa Apuseană. Această strategie s-a dovedit victorioasă în campania din Iugoslavia. Comandamentul german a făcut planuri pentru declanşarea unor atacuri ale infanteriei şi tancurilor, sprijinite de forţele aeriene, care trebuiau să ducă la înaintări rapide în adâncimea teritoriului inamic. După ocuparea Salonicului, Atena şi portul Pireu aveau să devină următoarele ţinte. Ca urmare a capturării portului Pireu şi a Istmului Corint de către germani, retragerea şi evacuarea forţelor britanice şi elene ar fi fost compromise în mod iremediabil.[40]

Forţele din defensivă şi din atac

Generalul locotenent Thomas Blamey, comandantul Corpului I australian, generalul locotenent Henry Maitland Wilson, comandantul „forţei W” şi generalul maior Bernard Freyberg, comandantul diviziei a 2-a neozeelandeze din Grecia

Armata a 5-a iugoslavă a avut responsabilitatea apărării graniţei de sud-est a ţării, de la Kriva Palanka până la frontiera elenă. În momentul în care germanii au declanşat atacul, armata iugoslavă nu era complet mobilizată. În plus, iugoslavii nu aveau suficient armament modern. După intrarea forţelor germane în Bulgaria, majoritatea trupelor elene au fost evacuate din Tracia apuseană. În acel moment, efectivele elene care apărau frontiera cu Bulgaria erau de aproximativ 70.000 de oameni. Restul trupelor elene – 14 divizii – luptau în Albania.[48]

Pe 28 martie, cele două divizii elene din Macedonia centrală au fost trecute sub comanda generalului britanic Wilson, care şi-a stabilit cartierul general la nord-vest de Larissa. Divizia neozeelandeză a ocupat poziţii la nord de Muntele Olimp, iar australienii au blocat valea Haliacmon până la lanţul muntos Vermion. Royal Air Force a continuat să opereze de pe aeroporturile din Grecia centrală şi de sud. Trebuie spus însă că britanicii au putut să deplaseze în Grecia un număr relativ redus de aparate de zbor. Forţele britanice erau motorizate aproape în totalitate, dar echipamentele lor militare erau mai potrivite pentru războiul în deşert, nu pentru drumurile muntoase accidentate ale Greciei. De asemenea, britanicii aveau un număr redus de tancuri şi tunuri antiaeriene, iar liniile de transport maritime din Mediterana erau vulnerabile, convoaiele fiind obligate să se deplaseze prin apropierea insulelor controlate de Axă. Problemele logistice erau agravate de capacitatea limitată de încărcare-descărcare a instalaţiilor portuare elene.[49]

Armata a 12-a germană, sub comanda mareşalului Wilhelm List, a fost desemnată pentru executarea Operaţiunii Mariţa. În componenţa forţelor germane intrau unităţi de infanterie, vânători de munte şi tancuri. O divizie de tancuri fusese deplasată la graniţa bulgaro-turcă, pentru a face faţă unui eventual atac din partea Turciei.[50]

Planul german de atac

Planul german de atac se baza pe experienţa câştigată în timpul luptelor din Franţa. Germanii urmăreau să creeze o diversiune printr-o campanie în Albania, ceea ce ar fi produs concentrarea forţelor elene în regiunea frontierei cu Albania şi Iugoslavia. Principalul asalt urma să fie efectuat de coloanele blindate împotriva punctelor slabe ale apărării. Printr-un astfel de atac, vehiculele aveau asigurată o înaintare rapidă în teritoriul inamic, fără să fie constrânse de înaintarea mai înceată a infanteriei. După depăşirea liniilor slabe de apărare din sudul Iugoslaviei, linia fortificată Metaxas urma să fie ocolită de forţele armate germane mobile, iar înaintarea lor urma să fie direcţionată spre sud. Din acest motiv, cucerirea oraşului Monastir şi a văii Axios (care ducea spre Salonic) erau obiective prioritare pentru succesul manevrei de învăluire a liniei Metaxas.[51]

Lovitura de stat din Iugoslavia a dus la o schimbare bruscă a planului de atac, punând în faţa Armatei a 12-a o serie de probleme de rezolvat. În directiva nr. 25 din 28 martie, se ordona Armatei a 12-a să-şi regrupeze forţele de aşa manieră, încât să se organizeze o forţă mobilă pentru atacarea oraşului Belgrad prin Niš. Cu doar nouă zile până la Ziua Z, timpul a devenit extrem de preţios. Până în după amiaza zilei de 5 aprilie, toate coloanele care trebuiau să atace Iugoslavia şi Grecia fuseseră reorganizate.[52]

Invazia germană

Atacul din Iugoslavia şi înaintarea spre Salonic

Înaintarea germană până pe 9 aprilie, când Divizia a 2-a Panzer a cucerit Salonicul

În zorii zilei de 6 aprilie, armatele terestre germane au invadat Grecia, în timp ce Luftwaffe a început un bombardament intens împotriva Belgradului. Corpul al 40-lea Panzer – care ar fi trebuit să atace Grecia din sudul Iugoslaviei – şi-a început atacul la ora 5:30 dimineaţă. Tancurile germane au traversat frontiera bulgară prin două puncte distincte. Până în dimineaţa zilei de 8 aprilie, Divizia I SS Adolf Hitler a cucerit Prilep, întrerupând linia ferată Belgrad – Salonic şi izolând Iugoslavia de restul Aliaţilor. Germanii cuceriseră o poziţie care le permitea continuarea ofensivei pe mai multe direcţii. În dimineaţa zilei de 9 aprilie, generalul Stumme şi-a deplasat forţele la nord de Monastir, pregătindu-le pentru forţarea graniţei elene pe direcţia Florina. O asemenea manevră ameninţa trupele greceşti din Albania şi pe cele ale „Forţei W” din Edessa şi Katerini cu încercuirea.[53] În vreme ce detaşamente puţin numerice asigurau securitatea corpului german de tancuri împotriva unui atac iugoslav dinspre centrul ţării, Divizia a 9-a Panzer a înaintat spre vest pentru a face legătura cu italienii la graniţa albaneză.[54]

Divizia a 2-a Panzer a intrat în Iugoslavia din est în dimineaţa de 6 aprilie şi a avansat spre apus prin valea râului Struma. Tancurile germane au întâmpinat o rezistenţă redusă, dar înaintarea lor a fost încetinită de dinamitările drumurilor şi podurilor, minarea punctelor de trecere şi de noroi. Cu toate acestea, divizia a reuşit să îndeplinească obiectivele primei zile a atacului – cucerirea oraşului Strumica. Pe 7 aprilie, contraatacul iugoslav împotriva flancului nordic al diviziei a fost respins, iar în ziua următoare germanii şi-au croit drum în forţă prin munţi, depăşind Divizia a 19-a motorizată elenă staţionată la sud de lacul Dojran. În ciuda numeroaselor întârzieri provocate de drumurile proaste de munte, o unitate avansată a blindatelor germane a intrat în Salonic în dimineaţa zilei de 9 aprilie. Cucerirea Salonicului s-a făcut fără luptă din cauza colapsului Armatei a 2-a elene.[55]

Linia Metaxas

Linia Metaxas era apărată de trei divizii elene sub comanda generalului locotenent Konstantinos Bakopoulos. Linia defensivă se întindea pe aproximativ 170 de kilometri de-a lungul râului Nestos, după care urma frontiera bulgară până în apropierea frontierei iugoslave. Fortificaţiile fuseseră proiectate să găzduiască peste 200.000 de soldaţi, dar în momentul declanşării războiului această cifră era mult mai scăzută, de aproximativ 70.000 de oameni.[56]

Atacul iniţial german împotriva liniei Metaxas a fost executat de o singură unitate de infanterie sprijinită de două divizii de vânători de munte. Acest atac a fost întâmpinat de o rezistenţă puternică şi a avut un succes limitat.[57] Un raport german de la sfârşitul primei zile de luptă amintea de faptul că Divizia a 5-a vânători de munte a fost respinsă în Pasul Rupel în ciuda sprijinului aerian puternic şi că a suferit pierderi importante.[58] Dintre cele 24 de forturi care formau Linia Metaxas, doar două au fost cucerite de germani şi doar după ce au fost distruse în întregime.[59]

În cele din urmă, Linia Metaxas a fost străpunsă după trei zile de lupte intense, în care forturile au fost supuse atacurilor artileriei şi avioanelor de bombardament în picaj. Meritul victoriei a fost atribuit Diviziei a 6-a vânători de munte, care a reuşit să traverseze piscurile înzăpezite, înalte de peste 2.100 de metri, printr-un punct considerat până în acel moment de netrecut. Vânătorii de munte din această forţă germană au atins aliniamentul căii ferate către Salonic pe 7 aprilie. Restul vânătorilor de munte au înaintat cu greu prin zona muntoasă. Divizia a 5-a vânători de munte şi Regimentul al 125-lea de infanterie au penetrat defensiva elenă pe 7 aprilie şi au atacat de-a lungul ambelor maluri ale râului Struma, cucerind bunkerele unul câte unul. În timpul înaintării lor, germanii au suferit pierderi atât de importante, încât după ce şi-au atins obiectivele ordonate cele două unităţi au fost retrase în spatele frontului. Divizia a 72-a de infanterie germană a atacat dinspre oraşul Goţe Delcev, a traversat munţii şi, în ciuda crizei de animale de povară, artilerie de calibru mediu şi de echipament montan, a reuşit să străpungă Linia Metaxas în seara zilei de 9 aprilie, când a ajuns la nord-est de oraşul Serres.[60] Chiar şi după ce generalul Bakopoulos, comandantul liniei Metaxas, a capitulat, forturi izolate au continuat lupta mai multe zile şi nu au fost cucerite decât după folosirea împotriva lor a artileriei grele. Diferite unităţi elene, care erau plasate pe frontieră, au continuat să lupte, iar unele au reuşit să se deplaseze spre porturile Mării Egee şi au fost evacuate pe calea apei.[61]

Capitularea Armatei a II-a elene

Corpul al 30-lea de infanterie germană de pe flancul stâng şi-a atins obiectivele în dimineaţa zilei de 8 aprilie, când Divizia a 164-a din componenţa sa a cucerit oraşul Xanthi. Divizia a 50-a a înaintat spre râul Nestos, pe malurile căruia a ajuns împreună cu Divizia a 164-a pe 9 aprilie. În aceeaşi zi, Armata a II-a elenă a capitulat ca urmare a colapsului liniilor defensive greceşti de la est de râul Axios. Mareşalul german List aprecia în dimineaţa zilei de 9 aprilie că datorită înaintării rapide a unităţilor sale mobile, Armata a 12-a se afla într-o poziţie favorabilă pentru cucerirea Greciei centrale prin spargerea liniilor elene de pe malul râului Axios. Pentru îndeplinirea acestor obiective, mareşalul a cerut transferul Diviziei a 5-a blindate din cadrul Corpului al 40-a Panzer. El considera că această divizie de blindate îi va asigura o forţă suplimentară de lovire a inamicului prin breşa de la Monastir. Pentru continuarea atacului, List a format două grupuri de asalt: unul estic, sub comanda Corpului al 18-lea vânători de munte şi unul vestic, condus de Corpul al 40-lea Panzer.[62]

Străpungerea spre Kozani

Până în dimineaţa zilei de 10 aprilie, Corpul al 40-lea Panzer încheiase pregătirile pentru continuarea ofensivei şi a reluat înaintarea în direcţia Kozani. În ciuda tuturor aşteptărilor, breşa de la Monastir a rămas deschisă, iar germanii au exploatat această greşeală tactică. Primul contact cu trupele aliate a apărut la nord de Vevi la ora 11:00. Trupele SS au cucerit Vevi pe 11 aprilie, dar au fost oprite din înaintare la sud de oraş, în Pasul Klidi de o forţă anglo-elenă. Această forţă trebuia, în conformitate cu ordinele primite de la Wilson, să oprească „blitzkrieg-ul în valea Florina”.[63] În ziua următoare, regimentul SS a executat misiuni de cercetare, iar la lăsarea serii, a lansat un atac frontal împotriva trupelor aliate care apărau pasul. După o serie de lupte grele, germanii au reuşit să înfrângă rezistenţa trupelor din defensivă.[64] Până în dimineaţa zilei de 14 aprilie, elementele avansate ale Diviziei a 9-a Panzer au ajuns la Kozani.

Pasurile Olimp şi Servia

Linia frontului pe 15 aprilie 1941

Trupele comandate de Wilson erau în pericol să fie încercuite de atacul germanilor care înaintau dinspre Salonic şi a blindatelor care înaintau dinspre Monastir. Pe 13 aprilie, Wilson a decis să retragă toate forţele britanice spre râul Haliacmon şi spre pasul Termopile.[65] A doua zi, Divizia a 9-a Panzer a cucerit un cap de pod peste râul Haliacmon, dar tentativele de înaintare au fost oprite de focul puternic al defensivei aliate. Poziţia defensivă avea trei componente principale: tunelul Platamon şi zona adiacentă dintre Muntele Olimp şi mare, pasul Olimp şi pasul Servia spre sud-est. Aceasta era poziţia defensivă cea mai uşor de apărat cu forţe limitate. Apărarea pasurilor Olimp şi Servia a fost asigurată de trei brigăzi de neozeelandezi şi australieni. Înaintarea tancurilor germane a fost oprită pentru următoarele trei zile de apărătorii acestor pasuri.[66]

Pasul care ducea spre oraşul Platamon era dominat de o culme muntoasă şi de ruinele unui castel. În noaptea de 15 aprilie, un batalion de motociclişti germani, sprijinit de tancuri, a luat cu asalt culmea muntoasă şi ruinele, dar a fost respins de neozeelandezi. Germanii au reluat atacul cu blindatele în după amiaza zilei, dar au fost din nou respinşi de neozeelandezi. După ce au primit întăriri în noaptea de 15-16 aprilie, germanii au reluat atacul împotriva poziţiilor apărate de neozeelandezi cu un batalion de motociclişti, unul de infanterie şi unul de tancuri.[67]

Servanţi australieni ai tunurilor antitanc, la scurtă vreme după ce s-au retras din regiunea Vevi.

Batalionul de neozeelandezi s-a retras, a traversat râul Pineios şi, până seara, a ajuns la extremitatea vestică a cheilor râului Pineios, suferind pierderi minime.[67] Comandantul neozeelandez Mackay a fost informat asupra faptului că era esenţial să interzică accesul inamicului în chei până pe 19 aprilie, indiferent de pierderi.[68] Neozeelandezii au scufundat bărcile de traversare de îndată ce toţi soldaţii au ajuns la capul vestic al cheilor şi au început pregătirile pentru apărare. Batalionul de neozeelandezi a fost întărit cu două batalioane de australieni, noua formaţie fiind denumită „Forţa Allen”, după numele comandatului de brigadă Arthur Samuel Allen. Alte două batalioane de infanterie australiene s-au mutat spre regiunea Elatia la sud-vest de chei, având ordin să reziste aici minim trei sau patru zile.[69]

Pe 16 aprilie, generalul Wilson s-a întâlnit cu omologul său elen Papagos la Lamia şi l-a informat despre decizia de retragere la Termopile. Generalul Blamey a împărţit responsabilităţile retragerii între generalii Mackay şi Freyberg. Mackay trebuia să apere flancurile diviziei de neozeelandezi până la o linie est-vest care trecea prin Larissa şi trebuia să se retragă prin Domokos spre Termopile. Freyberg urma să conducă retragerea „Forţei Allen”, care urma să se deplaseze pe aceeaşi rută cu neozeelandezii. Trupele Commonwealthului au fost supuse atacurilor continue din partea germanilor pe tot timpul retragerii.[70]

În dimineaţa zilei de 18 aprilie, luptele pentru controlul cheilor râului Pineios s-au încheiat. Germanii au traversat râul în bărci gonflabile şi au reuşit să anihileze batalionul neozeelandez. Pe 19 aprilie, avangarda Corpului al 18-lea vânători de munte germani a intrat în Larissa şi a ocupat aeroportul. Aici au fost găsite intacte proviziile britanicilor, pe care aceştia nu apucaseră să le evacueze sau să le distrugă. Capturarea a zece camioane cu raţii alimentare şi combustibil a permis avangardei germane să-şi continue atacul fără pauză. Portul Volos, care fusese folosit în ultimele zile pentru evacuarea a numeroase trupe, a fost cucerit pe 21 aprilie. Odată cu cucerirea portului, germanii au capturat şi o mare cantitate de motorină şi petrol.[71]

Retragerea şi capitularea Armatei I elene

Fișier:Tsolakoglou-jodl-ferrero-1941-04-23.jpeg
Tsolakoglou negociind cu generalul german Alfred Jodl şi cu cel italian Ferrero cel de-al treilea (şi ultimul) protocol al capitulării (Salonic, 23 aprilie 1941)

În ciuda înaintării germanilor adânc în teritoriul Greciei, Armata I elenă, care lupta în Albania, ezita să se retragă. Generalul Wilson a descris această atitudine ca fiind „crezul fetişit conform căruia nici un yard de pământ nu ar trebui cedat italienilor”.[72] De-abia pe 13 aprilie primele subunităţi elene au început retragerea spre munţii Pindului. Retragerea britanicilor spre Termopile lăsase neapărat un drum peste munţii Pindului pe care germanii puteau să-l folosească pentru ocolirea prin flanc a grecilor care încercau să se retragă din Albania. Un regiment SS a primit sarcina să taie ruta de retragere a Armatei I elene din Albania printr-o deplasare spre vest către pasul Metsovon şi de acolo spre Ioannina.[73] Pe 14 aprilie, au izbucnit lupte grele între germanii care blocau pasul Kastoria şi grecii care se retrăgeau. Retragerea grecilor a devenit generală pe frontul albanez, italienii începând acţiuni timide de urmărire.[74]

Generalul Papagos a grăbit înaintarea unităţilor sale spre pasul Metsovon, unde erau aşteptate lupte cu germanii. Pe 18 aprilie au izbucnit lupte la Grevna între mai multe unităţi elene şi brigada „Leibstandarte SS Adolf Hitler”.[74] Unităţilor elene le lipseau echipamentele necesare luptei cu trupele mecanizate inamice şi din acest motiv au fost rapid încercuite şi copleşite. Germanii au continuat înaintarea şi, pe 19 aprilie, au cucerit Ioannina, ultimul punct de reaprovizionare al Armatei I elene.[75]

Pe 20 aprilie, comandantul forţelor elene din Albania, generalul Georgios Tsolakoglou, şi-a dat seama că situaţia trupelor sale este fără ieşire şi a declarat că este gata să capituleze alături de cele 14 divizii de sub comanda sa.[74] Istoricul John Keegan scrie că Tsolakoglou „era aşa de hotărât să [...] refuze italienilor satisfacţia unei victorii pe care nu o meritaseră, încât [...] a deschis negocieri total neautorizate cu comandantul diviziei germane SS din faţa sa, Sepp Dietrich, pentru a aranja capitularea doar în faţa germanilor”.[76] La rândul lor, germanii au primit ordine stricte din partea lui Hitler pentru neînştiinţarea italienilor cu privire la negocieri şi, în cele din urmă, capitularea a fost acceptată.[74] Mussolini a fost scandalizat de aceste decizii şi a ordonat declanşarea de contraatacuri împotriva forţelor elene, care au fost însă respinse. A fost nevoie de intervenţia personală a lui Mussolini pe lângă Hitler pentru ca germanii să accepte ca şi italienii să semneze armistiţiul pe data de 23 aprilie.[77] Soldaţii eleni nu au fost trataţi ca prizonieri de război şi li s-a permis să se întoarcă la casele lor după demobilizarea unităţilor în care fuseseră încorporaţi, iar ofiţerilor li s-a permis să-şi păstreze armele uşoare personale.[78]

Defensiva de la Termopile

Pe 16 aprilie, germanii şi-au dat seama că britanicii evacuează corpul expediţionar prin porturile Volos şi Pireu. Întreaga acţiune se desfăşura în condiţiile presiunii continui a germanilor. Pentru aceştia, menţinerea neîntreruptă a contactului cu trupele britanice în retragere devenise o sarcină de primă importanţă. Diviziile de infanterie germană au fost retrase din acţiune din cauza mobilităţii lor reduse. Urmărirea forţelor aliate în retragere a fost preluată de Divizia a 2-a Panzer, Divizia I de infanterie motorizată SS şi de cele două divizii de vânători de munte.[79]

Pentru ca grosul trupelor britanice să poată fi evacuat, Wilson a ordonat ariergărzii să organizeze o ultimă rezistenţă în regiunea pasului istoric de la Termopile, poarta către Atena. Generalul Freyberg a primit sarcina organizării apărării pasului de coastă, în vreme ce Mackay urma să apere satul Brallos. După luptă, Mackay a declarat: „N-am visat la evacuare. Gândeam că vom rezista două săptămâni şi vom fi învinşi de forţele copleşitoare”.[80] Când s-a primit ordinul de retragere în dimineaţa zilei de 23 aprilie, s-a luat decizia ca fiecare dintre cele două poziţii menţionate mai sus să fie apărată doar de câte o brigadă. Acestea au fost brigada a 19-a australiană şi a 6-a neozeelandeză. Germanii au atacat la ora 11:30 a zilei de 24 aprilie. Atacatorii au fost întâmpinaţi de o rezistenţă hotărâtă, au suferit pierderi umane importante şi au pierdut 15 tancuri.[81] Aliaţii au reuşit să reziste întreaga zi la Termopile şi au început să se retragă spre plajele de evacuare, organizând o ultimă rezistenţă în regiunea Teba.[82] Blindatele germane s-au lansat în urmărirea inamicului, dar au înaintat cu mare greutate din cauza drumului cu pantă pronunţată şi a numeroaselor curbe periculoase.[83]

Asaltul german împotriva Atenei

După abandonarea regiunii Termopile, ariergărzile britanice s-au retras pe nişte poziţii defensive improvizate la sud de Teba, unde s-a organizat un ultim obstacol în faţa înaintării germane spre Atena. Batalionul de motociclişti al Diviziei a 2-a Panzer a primit sarcina ocolirii prin flanc a ariergărzii britanice. Motocicliştii germani au avut de înfrânt doar o rezistenţă slabă, iar în dimineaţa zilei de 27 aprilie 1941, primii germani intrau în Atena. La scurtă vreme, în Atena intrau şi restul trupelor germane – tancuri, vehicule blindate şi infanterie. Germanii au reuşit să cucerească o mare cantitate de produse petroliere – benzină, ţiţei şi lubrifianţi – mai multe mii de tone de muniţie, zece camioane încărcate cu zahăr şi ceai şi alte zece camioane cu raţii alimentare, plus diferite arme, echipamente militare şi medicale. [84] Populaţia Atenei era pregătită de mai multe zile pentru invazia germană şi se baricadase în case. Cu o seară mai înainte, Radio Atena emisese următorul anunţ:

„Ascultaţi vocea Greciei. Greci, rămâneţi neclintiţi, mândri şi demni. Trebuie să vă arătaţi vrednici de istoria voastră. Bravura şi victoria armatei noastre au fost deja recunoscute. Justeţea cauzei noastre va fi de asemenea recunoscută. Ne-am făcut datoria cu onestitate. Prieteni! Păstraţi Grecia în inimile voastre, trăiţi inspiraţi de focul ultimului ei triumf şi de gloria armatei noastre. Grecia va trăi din nou şi va fi măreaţă, deoarece ea luptă cinstit pentru o cauză dreaptă şi pentru libertate. Fraţilor! Aveţi curaj şi răbdare. Fiţi hotărâţi. Vom depăşi aceste greutăţi. Greci! Cu Grecia în minţile noastre trebuie să fim mândri şi demni. Am fost o naţiune cinstită şi soldaţi cinstiţi.”[85]

Pireu – distrugeri provocate de bombardamentele germane, 6 aprilie 1941

Germanii au înaintat direct spre Acropole şi au înălţat aici steagul cu svastica nazistă. După cum spune tradiţia, soldatul de gardă Konstantinos Koukidis a coborât drapelul naţional elen, a refuzat să-l înmâneze reprezentanţilor invadatorilor, s-a înfăşurat cu steagul şi s-a aruncat de pe stâncile Acropolei.[86] Indiferent dacă povestea este adevărată sau nu, grecii cred cu tărie că evenimentele s-au petrecut cu adevărat aşa şi pe Acropole a fost plasată o placă memorială în cinstea eroismului arătat de soldat.[87]

Evacuarea forţelor Commonwealthului

Generalul Archibald Wavell, în timpul vizitei sale în Grecia din 11 – 13 aprilie, la avertizat pe Wilson că nu trebuie să se aştepte să primească întăriri şi l-a autorizat pe generalul-maior Freddie de Guingand să discute variante de evacuare cu ofiţerii responsabili. În acea fază a luptelor, britanicii nu puteau face însă publice planurile de evacuare, fiind aşteptată o iniţiativă în acest sens din partea guvernului grec. În aceeaşi perioadă, Papagos a luat iniţiativa şi i-a sugerat lui Wilson să-şi retragă aşa-numita „forţă W”. Wilson a informat Cartierul General din Orientul Mijlociu despre aceasta pe 17 aprilie. Pentru pregătirea evacuării a fost trimis în Grecia contraamiralul H. T. Baillie-Grohman.[88] În aceeaşi zi, Wilson s-a dus la Atena la o întâlnire cu regele, Papagos, d'Albiac şi contraamiralul Turle. Seara, Koryzis, după ce i-a mărturisit regelui că se consideră vinovat pentru că nu şi-a îndeplinit sarcinile încredinţate, s-a sinucis.[89] Pe 21 aprilie s-a luat hotărârea definitivă pentru evacuarea forţelor Commonwealthului în Creta şi Egipt. Wavell i-a transmis lui Wilson ordinele scrise necesare.[90] 5.200 de oameni, dintre care cei mai mulţi soldaţi ai Brigăzii a 5-a neozeelandeze, au fost evacuaţi în noaptea de 24 aprilie, iar Brigada a 4-a neozeelandeză a rămas să blocheze accesul spre Atena.[91] Pe 25 aprilie, puţinele escadrile RAF au părăsit Grecia. D'Albiac şi-a stabilit cartierul general la Heraklion, Creta. 10.200 de australieni au fost evacuaţi aici din Nauplion şi Megara.[92] Mai mult de 2.000 de oameni au trebuit să aştepte până pe 27 aprilie din cauza eşuării lângă Nauplion a vasului de transport Ulster Prince. Evacuarea a continuat prin alte porturi mai mici din estul Peloponezului.[93]

Pe 25 aprilie, germanii au desfăşurat o operaţiune aeropurtată pentru cucerirea podului de peste Canalul Corint. Operaţiunea avea două obiective: primul era tăierea rutelor de retragere a britanicilor, iar al doilea era cucerirea unor căi sigure de traversare a Istmului Corint. Atacul german a fost un succes parţial, podul principal de peste canal fiind distrus după cucerirea de către germani de artileria britanică.[94] Regimentul I de infanterie motorizată SS a atacat de la Ioannina de-a lungul pantelor vestice ale Munţilor Pindului prin Arta spre Messolonghi şi a intrat în Peloponez la Patras, într-o încercare de cucerire a istmului dinspre vest. Pe 27 aprilie la ora 17:00, forţele SS au aflat că paraşutiştii care atacaseră podurile de peste canal făcuseră deja joncţiunea cu infanteriştii care înaintau dinspre Atena.[84]

Forţele germane au construit un pod temporar peste canalul Corint, folosit de Divizia a 5-a Panzer pentru continuarea urmăririi forţelor Aliate de-a lungul Peloponezului. Blindatele germane au atacat prin Argos spre Kalamata, din care forţele aliate fuseseră evacuate aproape în totalitate, şi au atins coasta sudică a Egeei pe 29 aprilie, făcând joncţiunea cu trupele SS care soseau dinspre Pyrgos.[84] Luptele din Peloponez au fost în cea mai mare parte angajamente de mică amploare cu unităţi britanice care nu reuşiseră să fie evacuate la timp. Atacul german a fost executat prea târziu pentru a mai putea tăia retragerea grosului forţelor britanice din Grecia centrală, dar a reuşit să izoleze Brigăzile 16 şi 17 australiene.[95] Până pe 30 aprilie britanicii au reuşit evacuarea a aproximativ 50.000 de soldaţi. Mai multe vase de transport de trupe aliate (cel puţin 26) au fost scufundate de Luftwaffe. Germanii au capturat 7 – 8.000 de soldaţi ai Commonwealthului (printre care şi 2.000 de ciprioţi şi palestinieni) şi iugoslavi la Kalamata, soldaţi pe care britanicii nu au mai reuşit să-i evacueze. De asemenea, germanii au eliberat mai mulţi prizonieri de război italieni din câteva lagăre.[96]

Evacuarea trupelor Aliate [97]
Perioada Kalamata Monemvasia Tolos şi Nauplie Rafina şi Porto Rafti Mégare Cythère Milo
24-25 aprilie - - 6.685 britanici
15 infirmiere
5.700 - - -
25-26 aprilie - - - - 5.900 - -
26-27 aprilie 8.650 - 4.527 8.223 - - -
27-28 aprilie - - - 4.640 - - -
28-29 aprilie 332 4.320 neozeelandezi - - - 760 -
29-30 aprilie 33 - - - - - -
30 aprilie-1 mai 202 - - - - - 700
Total 9.217 4.320 11.212 18.563 5.900 760 700
Total general: 50.672

Urmări

Triple Occupation of Greece.png
  Cele trei zone de ocupaţie:

         italiană          germană          bulgară

Ocuparea Greciei de către Puterile Axei

Pe 13 aprilie 1941, Hitler a emis Directiva nr. 27 prin care se stabilea politica viitoare de ocupare a Greciei.[98] Hitler a finalizat problemele jurisdicţiei în Balcani prin Directiva nr. 31 de pe 9 iunie acelaşi an.[99] Grecia continentală a fost împărţită între Germania, Italia şi Bulgaria. Germanii ocupau zonele cele mai importante din punct de vedere strategic – Atena, Salonic şi Macedonia centrală plus câteva insule precum Creta. Aceştia au ocupat de asemenea oraşul Florina, revendicat atât de italieni cât şi de bulgari.[100] În aceeaşi zi în care Tsolakoglou a capitulat, armata bulgară a invadat Tracia. Scopul acestei invazii era cucerirea unei ieşiri la Marea Egee. Bulgarii au ocupat teritoriul dintre valea râului Struma şi o linie de demarcaţie care trecea prin Alexandroupoli şi Svilengrad.[101] Ceea ce a mai rămas din Grecia a fost ocupat de Italia. Italienii au început şi anexarea insulelor din Mările Ionică şi Tireniană pe 28 aprilie. Pe 2 iunie, aceştia au ocupat întreg Peloponezul, pe 8 iunie Tesalia, iar pe 12 iunie cea mai mare parte a Atticei.[99]

Ocuparea Greciei, în timpul căreia numeroşi civili eleni au murit din cauza luptelor sau foametei, s-a dovedit o sarcină foarte grea pentru puterile învingătoare ca urmare a naşterii mai multor grupuri de rezistenţă, care au lansat atacuri de gherilă şi au organizat o serie de reţele de spionaj.

Bătălia din Creta

Harta atacului german din Creta

Pe 25 aprilie 1941, regele George al II-lea şi guvernul lui au părăsit Grecia continentală pentru a se refugia în insula Creta. Creta a fost atacată de germani pe 20 mai 1941.[102] Aceştia au declanşat cea mai mare invazie a trupelor aeropurtate de până atunci, atacând trei aeroporturi principale de la Maleme, Rethymno şi Heraklion. După şapte zile de lupte grele, comandanţii aliaţi au ajuns la concluzia că apărarea nu mai poate rezista şi au ordonat evacuarea trupelor de sub comanda lor din regiunea Sfakia. Până pe 1 iunie, Aliaţii retrăseseră toate trupele din Creta, iar germanii desăvârşiseră ocuparea insulei. Din cauza pierderilor grele suferite de trupele de elită de paraşutişti, Hitler a interzis din acel moment executarea oricărei operaţiuni aeropurtate de anvergură.[103] Generalul Kurt Student avea să spună despre Creta că a fost mormântul paraşutiştilor germani şi o victorie dezastruoasă.[103] Regele George al II-lea şi guvernul lui au fost evacuaţi din Creta în Egipt în noaptea de 24-25 mai.[30]

Evaluări critice

Campania din Grecia s-a încheiat cu o victorie totală a Germaniei. Britanicii nu au avut resursele militare necesare în Orientul Mijlociu pentru a purta operaţiuni la scară mare atât în Africa de nord, cât şi în Balcani. Chiar atunci când au reuşit să blocheze temporar înaintarea germanilor în Grecia, ei nu au avut capacitatea să exploateze aceste succese prin contraatacuri. Britanicii au avut la un moment dat speranţe să poată păstra controlul asupra Cretei şi poate şi asupra altor câteva insule valoroase din punct de vedere strategic, care puteau fi folosite ca baze aeriene pentru sprijinirea operaţiunilor navale în Mediterana de răsărit, dar atacul aeropurtat german a dus la evacuarea tuturor trupelor aliate din insulele greceşti.

Victoria germană s-a datorat mai multor factori:

  1. Superioritatea germanilor în efective şi echipamente ale forţelor terestre;[104]
  2. Supremaţia aeriană germană combinată cu incapacitatea grecilor de a asigura suficiente aeroporturi pentru escadrilele RAF;[105]
  3. Insuficienţa forţei expediţionare britanice, deoarece trupele disponibile imperiului se găseau în număr mic;[104]
  4. Slaba dotare a armatei elene cu echipamente militare moderne;[105]
  5. Starea proastă, insuficienţa sau capacitatea scăzută de transport a drumurilor, căilor ferate şi porturilor elene;[106]
  6. Absenţa unei comenzi unificate britanico-eleno-iugoslave;[105]
  7. Neutralitatea strictă a Turciei[105] şi
  8. Capitularea mult prea rapidă a Iugoslaviei.[105]

După înfrângerea forţelor aliate, decizia de trimitere a forţelor britanice în Grecia a fost aspru criticată în Regatul Unit. Mareşalul Alan Brooke, şeful Statului Major Imperial din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a considerat intervenţia din Grecia o eroare strategică grosolană, de vreme ce ducea la reducerea rezervelor de care avea nevoie Wavell pentru cucerirea Libiei sub control italian şi pentru înfrângerea lui Erwin Rommel şi a Afrika Korps. Prin intervenţia din Grecia s-a prelungit Campania din Africa de nord, care ar fi putut fi încheiată în alte condiţii încă din 1941.[107] În 1947, de Guingand a cerut guvernului britanic să-şi asume greşelile făcute atunci când a stabilit strategia din Grecia.[108] Pe de altă parte, Buckley a argumentat că, dacă Regatul Unit nu ar fi răspuns obligaţiilor pe care şi le asumase în 1939 să apere independenţa Greciei, şi-ar fi periclitat în mod grav poziţia morală în cadrul coaliţiei anti-Axă.[109] După cum afirma profesorul de istorie Heinz Richter, Churchill a încercat ca, prin intervenţia din Grecia, să influenţeze atmosfera politică din Statele Unite. Acesta a considerat că a acţionat corect din punct de vedere politic şi moral chiar după eşecul campaniei din Grecia.[110] Istoricul John Keegan aprecia că în cazul campaniei din Grecia a fost vorba de o un război de modă veche între gentlemeni, cu respect deosebit arătat onoarei şi vitejiei adversarului.[111]

Freyberg şi Blamey au avut de asemenea îndoieli asupra sorţilor de izbândă a operaţiunii, dar nu şi-au informat guvernele cu privire la rezervele şi temerile lor.[112] Campania a provocat furie în Australia în momentul în care s-a aflat că, după ce a fost informat pe 18 februarie 1941 despre misiunea pe care o avea de îndeplinit în Grecia, generalul Blamey nu şi-a informat guvernul, deşi avea rezerve cu privire la misiune, deoarece generalul Wavell l-a asigurat că primul ministru australian Robert Menzies aprobase deja planul.[113] Este adevărat că propunerea fusese acceptată la o întrunire a Cabinetului de Război din Londra, la care participase şi Menzies, numai că Churchill îi spusese premierului australian că generalii Freyberg şi Blamey aprobaseră deja expediţia.[114]

În 1942, membrii Parlamentului Britanic au caracterizat campania din Grecia ca fiind o decizie sentimentală şi politică. Eden a respins criticile şi a afirmat că intervenţia din Grecia s-a făcut cu acordul unanim al britanicilor şi, în plus, în acest fel a fost întârziată invazia Axei în Uniunea Sovietică.[115] Acest ultim argument a fost folosit de unii istorici precum Keegan în încercarea de a transforma luptele din Grecia într-un punct de cotitură al celui de-al Doilea Război Mondial.[116] Conform regizoarei şi actriţei Leni Riefenstahl, Hitler a spus că dacă italienii nu ar fi atacat Grecia şi nu ar fi avut nevoie de ajutor, războiul ar fi avut un alt curs, campania din Rusia ar fi avut la dispoziţie mai multe săptămâni, în care ar fi fost cu putinţă cucerirea Moscovei şi Leningradului mai înainte de venirea iernii ruseşti, iar Bătălia de la Stalingrad nu ar mai fi avut loc.[117] În ciuda unei opinii oarecum diferite, Brooke admite că invazia din URSS a fost amânată şi din cauza campaniei din Balcani.[107] John N. Bradley şi Thomas B. Buell au ajuns la concluzia că deşi niciuna din luptele campaniei din Balcani nu a forţat Germania să amâne Operaţiunea Barbarossa, este evident că întreaga campanie din URSS a aşteptat rezultatul luptelor din Grecia.[118] Pe de altă parte, Richter a considerat că argumentele lui Eden reprezintă o „falsificare a istoriei”.[119] Istoricul militar britanic Basil Liddell Hart a afirmat că, deşi Operaţiunea Mariţa a întârziat invazia Axei în URSS, aceasta nu justifică hotărârea guvernului britanic de intervenţie în Grecia, deoarece nu acesta a fost obiectivul strategic iniţial al britanicilor.[120] În 1952, o cercetare ştiinţifică ordonată de cabinetul britanic a stabilit că intervenţia din Balcani nu a influenţat lansarea Operaţiunii Barbarossa.[120] Robert Kirchubel susţine că principala cauză a amânării Operaţiunii Barbarossa de pe 15 mai pe 22 iunie a fost reprezentată de problemele de logistică şi de condiţiile meteorologice din iarna precedentă, care au făcut ca râurile să se reverse până la sfârşitul primăverii.[121]

Recunoaşterea meritelor armatei şi poporului Greciei

Într-un discurs ţinut în Reichstag în 1941, Hitler şi-a exprimat admiraţia pentru rezistenţa armatei elene, spunând că: „Dreptatea istorică mă obligă să recunosc că inamicii care au luat poziţii împotriva noastră, în particular soldatul grec, au luptat cu cel mai mare curaj. El a capitulat doar când continuarea rezistenţei a devenit imposibilă şi nefolositoare”.[122][123] Führerul a ordonat de asemenea eliberarea şi repatrierea tuturor prizonierilor greci de război de îndată ce au fost dezarmaţi.[124] După cum afirma mareşalul Wilhelm Keitel, şeful Statului Major al lui Hitler, Führerul dorea să ofere grecilor un aranjament onorabil ca recunoaştere a luptei lor vitejeşti într-un război pe care nu-l provocaseră, fiind victimele atacului italian. Keitel mai aminteşte că în toamna anului 1940, în timpul pregătirilor pentru declanşarea campaniei din Grecia, Hitler a mărturisit apropiaţilor săi în mai multe rânduri că regretă că trebuie să declanşeze acest atac.[125]

Pe de altă parte, Churchill avea să declare cu privire la rezistenţa Greciei în faţa atacului germano-italian: „De aici înainte nu vom spune că grecii luptă ca nişte eroi, ci că eroii luptă precum grecii”.[126]

Preşedintele american Franklin D. Roosevelt îi scria pe 3 decembrie 1940 regelui Greciei, George al II-lea că „toate popoarele libere sunt profund impresionate de curajul şi fermitatea naţiunii elene”.[127]

Bibliografie

  • „Air Marshal Sir John D'Albiac”. Air of Authority - A History of RAF Organisation. 
  • „Balkan Operations – Order of Battle – W-Force – 5th April 1941”. Orders of Battle. 
  • Bailey, Robert H. (). Partisans and Guerrillas (World War II). Time Life UK. ISBN 0-8094-2490-8. 
  • Barber, Laurie and Tonkin-Covell, John. Freyberg : Churchill's Salamander, Hutchinson 1990. ISBN 1-86941-052-1
  • Barrass, M.B. „Air Marshal Sir John D'Albiac”. Air of Authority - A History of RAF Organisation. 
  • Bathe, Rolf (). Der Kampf um den Balkan (în germană). Oldenburg, Berlin: Stalling.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  • Beevor, Antony (). Crete: The Battle and the Resistance. Westview Press; Reissue edition. ISBN 0-813-32080-1. 
  • Bitzes, John (). Greece in World War II: To April 1941. Sunflower University Press. ISBN 0-89745-093-0. 
  • Blau, George E. () [1953]. The German Campaigns in the Balkans (Spring 1941) (ed. Reissue edition). Washington DC: United States Army Center of Military History. CMH Pub 104-4. 
  • Bosworth, R.J.B (). Mussolini. A Hodder Arnold Publication. ISBN 0-340-73144-3. 
  • Bradley, John N. (). „Why Was Barbarossa Delayed”. The Second World War: Europe and the Mediterranean (The West Point Military History Series). Square One Publishers, Inc. ISBN 0-757-00160-2.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  • „Brallos Pass”. The Encyclopaedia of Australia's Battles. Allen & Unwin. . ISBN 1-865-08634-7. 
  • Broad, Charlie Lewis (). Winston Churchill: A Biography. Hawthorn Books. 
  • Buckley, Christopher (). Greece and Crete 1941. P. Efstathiadis & Sons S.A. 
  • „Campaign in Greece”. The Encyclopedia Americana. Grolier. . ISBN 0717201333. 
  • „Celebration of Greek Armed Forces in Washington - Remarks by Secretary for Veteran Affairs, Mr Jim Nicholson”. Press Office of the Embassy of Greece. . 
  • Churchill, Sir Winston (). Robert Rhodes James, ed. His Complete Speeches, 1897–1963. Chelsea House Publishers. ISBN 0-835-20693-9. 
  • Churchill, Sir Winston (). „Yugoslavia and Greece”. Memoirs of the Second World War. Houghton Mifflin Books. ISBN 0-395-59968-7. 
  • Ciano, Galeazzo (). The Ciano Diaries 1939–1943. Doubleday & Company. ASIN B000IVT93U. 
  • Collier, Richard (). Duce!. Viking Adult. ISBN 0-670-28603-6. 
  • „Crete, Battle of”. Encyclopedia "The Helios". noiembrie 1945. 
  • Ėrlikhman, Vadim (). The Ciano Diaries 1939–1943. Doubleday & Company. ASIN B000IVT93U. 
  • Creveld, Martin van (). „In the Shadow of Barbarossa: Germany and Albania, January-March 1941”. 7 (3/4): 22–230. 
  • Duncan, George. „More Maritime Disasters of World War II”. Historical Facts of World War II. 
  • Eggenberger, David (). „Greece (World War II)”. An Encyclopedia of Battles. Courier Dover Publications. ISBN 0-486-24913-1. 
  • „Events Marking the Anniversary of the Liberation of the City of Athens from Occupation Troops”. News in English, 00-10-12. The Hellenic Radio (ERA). 
  • Fafalios, Maria (). Greece 1940–41: Eyewitnessed (în greacă). Athens: Efstathiadis Group. ISBN 9-60226-533-7.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  • Goebbels, Joseph (). Diaries, 1939–41 (translated by Fred Taylor). Hamish Hamilton Ltd. ISBN 0-241-10893-4. 
  • „George II”. "The Helios" (în greacă). noiembrie 1945. 
  • Goldstein, Erik (). „Second World War 1939–1945”. Wars and Peace Treaties. Routledge. ISBN 0-415-07822-9. 
  • „History of Greece”. Encyclopedia "The Helios". noiembrie 1945. 
  • „Greek Wars”. Encyclopedia "The Helios". noiembrie 1945. 
  • Hondros, John (). Occupation and Resistance: The Greek Agony 1941–44. Pella Pub Co. ISBN 0-918618-19-3. 
  • Jerasimof Vatikiotis, Panayiotis (). „Metaxas Becomes Prime Minister”. Popular Autocracy in Greece, 1936–41: a Political Biography of General Ioannis Metaxas. Routledge. ISBN 0-714-64869-8. 
  • Keegan, John (). The Second World War. Penguin (Non-Classics); Reprint edition. ISBN 0-14-303573-8. 
  • Keitel, Wilhelm (). „Prelude to the Attack on Russia, 1940–1941”. În Walter Görlitz. In the Service of the Reich (translated by David Irving). Focal Poiny. 
  • Kirchubel, Robert (). „Opposing Plans”. Operation Barbarossa 1941 (2): Army Group North. Osprey Publishing. ISBN 1-841-76857-X. 
  • Lawlor, Sheila (). Churchill and the Politics of War, 1940–1941. Cambridge University Press. ISBN 0-521-46685-7. 
  • Lee, Stephen J. (). „Dictatorship in Italy”. European Dictatorships, 1918–1945. Routledge. ISBN 0-415-23045-4. 
  • Long, Gavin (). „Chapters 1 to 9”. Volume II – Greece, Crete and Syria. Australia in the War of 1939–1945. Canberra: Australian War Memorial. 
  • Macdougall, A.K (). Australians ar War A Pictorial History. The Five Mile Press. ISBN 1-86503-865-2. 
  • McClymont, W.G. (). „Chapters 6 - 22”. To Greece. Part of: The Official History of New Zealand in the Second World War 1939–1945. Wellington: Historical Publications Branch. 
  • Menzies, Robert. „The Greek campaign”. Menzies' 1941 Diary. Old Parliament House, Canberra. Accesat în . 
  • „More U-boat Aces Hunted down (Sunday, March 16, 1941)”. Chronology of World War II. OnWar.Com. Accesat în . 
  • Murray, Williamson (). „Diversions in the Mediterranean and Balkans”. A War to Be Won: Fighting the Second World War. Harvard University Press. ISBN 0-674-00680-1.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  • Neville, Peter (). „The Slide to Disaster”. Mussolini. Routledge. ISBN 0-415-24989-9. 
  • Papagos, Alexandros (). The Battle of Greece 1940–1941 (în greacă). Athens: J. M. Scazikis Alpha. 
  • Pelt, Mogens (). Tobacco, Arms and Politics: Greece and Germany from World Crisis to World War, 1929–1941. Museum Tusculanum Press. ISBN 8-772-89450-4. 
  • Richter, Heinz A. (). Greece in World War II (translated from the German original by Kostas Sarropoulos) (în greacă). Athens: Govostis. ISBN 9-602-70789-5. 
  • Riefenstahl, Leni, Leni Riefenstahl: A Memoir. (Picador New York, USA. 1987) ISBN 0-312-11926-7
  • Rodogno, Davide (). „Italo-German Relations in Mediterrenean Europe”. Fascism's European Empire: Italian Occupation During the Second World War translated by Adrian Belton. Cambridge University Press. ISBN 0-521-84515-7. 
  • „The Roof is Leaking”. Australia's Wars 1939–1945. Australian Department of Veterans' Affairs. Accesat în . 
  • Roosevelt, Franklin D. „President Roosevelt to King George of Greece, December 5, 1940”. Peace and War: United States Foreign Policy, 1931–1941. 
  • Svolopoulos, Konstantinos (). The Greek Foreign Policy (în greacă). Estia. ISBN 9-600-50432-6. 
  • Titterton, G.A. (). „British Evacuate Greece”. The Royal Navy and the Mediterranean. Routledge. ISBN 0-714-65205-9. 
  • Vick, Alan (). „The German Airborne Assault on Greece”. Snakes in the Eagle's Nest: A History of Ground Attacks on Air Bases. Rand Corporation. ISBN 0-833-01629-6. 
  • Ziemke, Earl F. „Balkan Campaigns”. World War II Commemoration. 

Bibliografie suplimentară

  • Bevin, Alexander (). How Hitler Could Have Won World War II: The Fatal Errors That Led to Nazi Defeat. Three Rivers Press; Reprint edition. ISBN 0-609-80844-3. 
  • Carlton, Eric (). „Selective Control: Nazi non-Eastern Occupation Policies”. Occupation: The Policies and Practices of Military Conquerors. Routledge. ISBN 0-415-05846-5. 
  • Cervi, Mario (). The Hollow Legions. Chatto and Windus London. ISBN 0-7011-1351-0. 
  • Hellenic Army General Staff (). An Abridged History of the Greek-Italian and Greek-German War. Athens: Army History Directorate Editions. OCLC 45409635. 
  • Lannoy, Francois de (). Operation Marita-April 1941: La Guerre dans les Balkans (în franceză). Editions Heimdal. ISBN 2-840-48124-3. 
  • Mazower, Mark (). Inside Hitler's Greece: The Experience of Occupation, 1941–44. Yale University Press. ISBN 0-300-08923-6. 
  • Playfair, Major General I.S.O. (). The Mediterranean and Middle East Volume II: The Germans come to the help of their Ally (1941). 
  • Rigopoulos, Rigas (). Secret War: Greece-Middle East 1940–1945: The Events Surrounding the Story of Service 5-16-5. Turner Publishing Company. ISBN 1-56311-886-6. 
  • Shores, Christopher (). Air War for Yugoslavia, Greece, and Crete 1940–1941. Grub Street. ISBN 0-948817-07-0. 
  • Stassinopoulos, Costas (). AModern Greeks: Greece in World War II: The German Occupation and National Resistance and Civil War. American Hellenic Institute Foundation, Inc. ISBN 1-889247-01-4. 
  • Willingham, Mathew (). Perilous Commitments: The Battle for Greece and Crete 1940–1941. Spellmount Publishers. ISBN 1-86227-236-0. 
  • Zotos, Stephanos (). Greece:The Struggle For Freedom. ASIN B0006BRA38.  Text "Thomas Crowell Company " ignorat (ajutor)

Legături externe

  • Horlington, E. „Brotherhood of veterans of the greek Campaign”. WW2 People's War. BBC. 
  • „Judgement : The Aggression Against Yugoslavia and Greece”. The Avalon Project al Yale Law School. 
  • Moher, John. „The Story of Greece in World War II”. World War 2 Greece.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  • „The Greek Campaign”. Prisoners of War. 
  • „The Greek Campaign, 1941”. Australian War Memorial. 
  • „The Invasion and Battle for Greece (Operation Marita)”. Feldgrau.com - Research on the German Armed Forces 1918–1945. 
  • „The Invasion of the Balkans: Yugoslavia, Greece and Crete, 1940–1941”. Democracy at War: Canadian Newspapers and the Second World War. War Museum. 
  • Watt, Jock. „Greek Campaign 1940–41”. WW2 People's War. BBC. 

Note

  1. ^ Blau (1953), 82
  2. ^ Diferitele surse nu sunt de acord asupra numărului total de soldaţi pe care britanicii au reuşit să-l evacueze. După sursele britanice, au fost evacuaţi 50.732 de soldaţi. More Maritime Disasters Adăugând cei 500–1.000 de soldaţi rătăciţi de unităţile lor, care au reuşit să ajungă totuşi în Creta, Titterton estimează că „numărul celor care au părăsit Grecia şi au ajuns în Creta sau Egipt, care includea trupe britanice şi elene, trebuie să fi fost în jur de 51.000”. Istoricul australian Gavin Long dă o cifră de aproximativ 46.500 de soldaţi, în vreme ce istoricul neozeelandez W. G. McClymont consideră că au fost evacuaţi 50.172 de soldaţi. 182–183 486 McClymont subliniază că „diferenţele sunt de înţeles dacă se aminteşte că îmbarcările au avut loc noaptea în mare grabă şi că printre cei evacuaţi erau şi refugiaţi greci”.486
  3. ^ Ciano (1946), 247
    * Svolopoulos (1997), 272
  4. ^ „History of Greece”. "The Helios". 
  5. ^ Hitler admisese că Mediterana şi Adriatica fac parte în întregime din sfera de interese italiană. Atâta vreme cât Iugoslavia şi Grecia se aflau în această sferă de interese, Mussolini se considera îndreptăţit să adopte orice politică considera potrivită pentru îndeplinirea dezideratelor sale expansioniste. 3–4
  6. ^ Buckley (1984), 18
    * Goldstein (1992), 53
  7. ^ În conformitate cu „U.S. Army Center of Military History”, „retragerile aproape imediate ale italienilor nu au servit decât la creşterea nemulţumirii lui Hitler. Ceea ce l-a înfuriat mai mult pe Führer a fost că repetatele sale declaraţii despre nevoia de pace în Balcani au fost ignorate de Mussolini”.3–4
  8. ^ Buckley (1984), 17
  9. ^ După cum afirmă istoricul Buckley, Mussolini ar fi preferat ca Grecia să nu accepte să se supună ultimatumului şi în schimb să se opună într-o oarecare măsură. Istoricul scrie: „documente descoperite mai târziu arată că fuseseră pregătite toate detaliile atacului… Prestigiul său avea nevoie de câteva victorii indisputabile pentru a echilibra valul triumfurilor napoleoniene ale Germaniei Naziste”.
  10. ^ Southern Europe, World War-2.Net
  11. ^ Buckley (1984), 19
  12. ^ Buckley (1984), 18–20
  13. ^ Bailey (1984), 22
    * More U-boat Aces Hunted down, OnWar.Com
  14. ^ Richter(1998), 119
  15. ^ Creveld (1972), 41
    * Rodogno (2006), 29–30
  16. ^ Neville (2003), 165
  17. ^ Lee (2000), 146
  18. ^ Blau (1953), 70–71
  19. ^ Blau (1953), 5–7
    * „History of Greece”. "The Helios". 
  20. ^ Keitel (1965), 154–155
  21. ^ Blau (1953), 5–7
    * „History of Greece”. "The Helios". 
    * Svolopoulos (1997), 288
  22. ^ „History of Greece”. "The Helios". 
    * McClymont, 158–159
  23. ^ Lawlor (1994), 167
  24. ^ Barrass, Air Marshal Sir John d’Albiac
    * Beevor (1992), 26
  25. ^ Blau (1953), 71–72
    * Vick (1995), 22
  26. ^ Svolopoulos (1997), 285, 288
  27. ^ După „U.S. Army Center of Military History”, grecii i-au informat pe iugoslavi despre această decizie, iar aceştia din urmă i-au informat pe germani. 72 Papagos scria despre acest subiect: „Aceasta… demontează aserţiunea germană conform căreia au fost forţaţi să ne atace doar pentru a alunga forţele britanice din Grecia, deoarece ei ştiau că, dacă nu intrau în Bulgaria, nicio unitate britanică nu urma să debarce în Grecia. Aserţiunea lor a fost doar un pretext din partea lor care să le permită să ceară circumstanţe atenuante în justificarea agresiunii lor împotriva unei naţiuni mici, implicată deja într-un război împotriva unei mari puteri. Dar, indiferent de prezenţa sau absenţa trupelor britanice în Balcani, intervenţia germană ar fi avut loc, mai întâi pentru că germanii trebuiau să-şi securizeze flancul drept al armatei germane care urma să intre în acţiune împotriva Rusiei în conformitate cu planul pregătit deja în toamna anului 1940 şi în al doilea rând deoarece stăpânirea părţii de sud a Peninsulei Balcanice, care controla capul de răsărit al Mediteranei, a fost de importanţă strategică pentru planurile germane de atacare a Marii Britanii, în special a liniilor imperiale de comunicaţie cu orientul.
  28. ^ Papagos (1949), 317
  29. ^ Beevor (1992), 38
    * Blau (1953), 71–72
  30. ^ a b „George II”. Encyclopedia "The Helios". 
  31. ^ Churchill (1991), 420
  32. ^ „History of Greece”. The Helios. 
    * Simpson (2004), 86–87
  33. ^ Blau (1953), 74
  34. ^ În noaptea de 6 aprilie 1941, când atacul german izbucnise deja, iugoslavii i-au informat pe eleni că vor pune planul în aplicare: urmau să atace trupele italiene a doua zi dimineaţa la ora 06:00. La ora 03:00 a zilei de 7 aprilie, Divizia a 13-a a Armatei I elene a atacat poziţiile italiene, a ocupat două înălţimi strategice şi a capturat 565 de italieni. Ofensiva iugoslavă nu a fost însă declanşată, iar pe 8 aprilie comandamentul elen a ordonat încetarea ofensivei.
  35. ^ „History of Greece”. Encyclopaedia The Helios. 
    * Long (1953), 41
  36. ^ Balkan Operations – Order of Battle – W-Force – 5th April 1941, Orders of Battle
  37. ^ Deşi Brigada I independentă de puşcaşi polonezi „Carpaţi” şi Divizia a 7-a australiană fuseseră iniţial destinate frontului din Grecia, Wavell le-a reţinut în Egipt din cauza succesului atacului Axei din Cirenaica condus de Erwin Rommel.
  38. ^ Beevor (1992), 60
  39. ^ Bailey (1979), 37
    * Blau (1953), 75
  40. ^ a b c d Blau (1953), 77
  41. ^ McClymont (1959), 106–107
    * Papagos (1949), 115
    * Ziemke, Balkan Campaigns
  42. ^ McClymont (1959), 106–107
  43. ^ Lawlor (1994), 168
  44. ^ Bailey (1979), 37
  45. ^ Lawlor (1994), 168
    * McClymont (1959), 107–108
  46. ^ Svolopoulos (1997), 290
    * Ziemke, Balkan Campaigns
  47. ^ Buckley (1979), p. 40–45
  48. ^ Blau (1953), 79
  49. ^ Blau (1953), 79–80
  50. ^ Blau (1953), 81
  51. ^ Blau (1953), 82–83
  52. ^ Blau (1953), 83–84
  53. ^ McClymont (1959), 160
  54. ^ Blau (1953), 86
  55. ^ Blau (1953), 87
  56. ^ Buckley, p. 30–33
  57. ^ Buckley (1984), 50
    * Blau (1953), 88
  58. ^ Beevor (1991), 33
  59. ^ Buckley (1984), 50
  60. ^ Blau (1953), 88
  61. ^ Buckley (1984), 61
    * Blau (1953), 89
  62. ^ Blau (1953), 89–91
  63. ^ The Roof is Leaking, Australian Department of Veterans' Affairs
  64. ^ Blau (1953), 91
  65. ^ Hondros (1983), 52
  66. ^ Blau (1953), 94
    * Long (1953), 96
  67. ^ a b Blau (1953), 98
  68. ^ Long (1953), 96
  69. ^ Long (1953), 96–97
  70. ^ Long (1953), 98–99
  71. ^ Blau (1953), 100
  72. ^ Beevor (1994), 39
  73. ^ Bailey (1979), 32
  74. ^ a b c d Blau (1953), 94
  75. ^ Long (1953), 95
  76. ^ Keegan (2005), 157
  77. ^ Keegan (2005), 158
  78. ^ Blau (1953), 94–96
    * Hondros (1983), 90
  79. ^ Blau (1953), 103
  80. ^ Long (1953),143
  81. ^ Bailey (1979), 33
    * „Brallos Pass”. The Encyclopaedia of Australia's Battles. 
  82. ^ Bailey (1979), 33
  83. ^ Blau (1953), 104
  84. ^ a b c Blau (1953), 111
  85. ^ Fafalios-Hadjipateras (1995), 248–249
  86. ^ Evenimentele care au marcat aniversarea eliberării oraşului Atena, Radio Grecia
  87. ^ Bailey (1979), 33
  88. ^ McClymont (1959), 362
  89. ^ Long (1953), 112
  90. ^ McClymont (1959), 366
    * Richter (1998), 566–567, 580–581
  91. ^ Macdougall (2004), 194
  92. ^ Macdougall (2004), 195
    * Richter (1998), 584–585
  93. ^ Richter (1998), 584
  94. ^ Blau (1953), 108
  95. ^ Macdougall (2004), 195
  96. ^ Blau (1953), 112
    * „Greece (World War II)”. An Encyclopedia of Battles. 
    * Richter (1998), 595
  97. ^ McClymont, op. cit., p.486
  98. ^ Richter (1998), 602
  99. ^ a b Richter (1998), 615
  100. ^ Richter (1998), 616
  101. ^ Richter (1998), 616–617
  102. ^ „Crete, Battle of”. "The Helios". 
    * „George II”. "The Helios". 
  103. ^ a b Beevor (1992), 231
  104. ^ a b Blau (1953); 116–118
    * McClymont (1959), 471–472
  105. ^ a b c d e Blau (1953), 116–118
  106. ^ McClymont (1959), 471–472
  107. ^ a b Broad (1958), 113
  108. ^ Richter (1998), 624
  109. ^ Buckley (1984), 138
  110. ^ Richter (1998), 633
  111. ^ Keegan (2005), 158
  112. ^ McClymont (1959), 475–476
  113. ^ McClymont (1959), 476
  114. ^ Richter (1998), 338
  115. ^ Richter (1998), 638–639
  116. ^ „Greece (World War II)”. An Encyclopedia of Battles. 
    * Keegan (2005), 144
  117. ^ Riefenstahl (1987), 295
  118. ^ Bradley-Buell (2002), 101
  119. ^ Richter (1998), 639–640
  120. ^ a b Richter (1998), 640
  121. ^ Kirchubel (2005), 16
  122. ^ Joseph Goebbels, care era un admirator al Greciei Antice, credea că Metaxas a avut cu adevărat intenţia să menţină Grecia în afara războiului. Hitler ar fi avut o atitudine binevoitoare faţă de Grecia, dar strategia zonală a Axei a făcut ca invazia să devină inevitabilă.
  123. ^ Goebbels (1982)
    * Jerasimof Vatikiotis (1998), 156–157
  124. ^ Hitler, Speech to the Reichstag on May 4, 1941
    * Keitel (1965), 165–166
  125. ^ Keitel (1965), 150, 165–166
  126. ^ Celebration of Greek Armed Forces in Washington, Press Office of the Embassy of Greece
    * „History of Greece”. "The Helios". 
  127. ^ Roosevelt, Letter to King George of Greece

Format:Legătură AC Format:Legătură AC