Bătălia de la Wagram

Format:CadruInfo Conflict militar

Bătălia de la Wagram (56 iulie 1809) a fost cea mai importantă confruntare militară a Războiului celei de-a Cincea Coaliţii, desfăşurându-se pe câmpia Marchfeld, în apropierea insulei dunărene Lobau şi în dreptul localităţii Deutsch-Wagram, la 10 km nord-est de Viena. Bătălia a opus o armată franco-germano-italiană, condusă de Împăratul Napoleon I, unei armate austriece, comandate de arhiducele Carol de Austria-Teschen. Cele două zile de lupte s-au încheiat cu victoria decisivă a armatei franco-aliate.

În urma insuccesului de la Aspern-Essling (2122 mai 1809), Napoleon rămâne cu armata pe malul drept (meridional) al Dunării şi îşi concentrează o mare parte din trupe pe insula Lobau, la nord-est de capitala austriacă ocupată. Pe 4 iulie, la ora 21, profitând de o furtună violentă, forţele franco-aliate încep să traverseze braţul nordic al fluviului. În ziua următoare, pe 5, francezii şi aliaţii lor lansează o violentă ofensivă, dar nu pot disloca excelentul dispozitiv prevăzut de arhiducele Carol, desfăşurat în spatele liniei fortificate construite de-a lungul râului Russbach. Pe data de 6, în timpul dimineţii, austriecii lansează o contraofensivă decisă dar imprecis coordonată, care aproape dislocă centrul inamic, dar aripile acestuia rezistă şi, prin desfăşurarea unei „Mari Baterii” şi organizarea unei ofensive puternice pe stânga austriecilor şi în centru, Napoleon reuşeşte să oblige armata austriacă să se retragă treptat, încă de la începutul după-amiezii, ostilităţile încheindu-se în jurul orei 20. Armata franceză, epuizată, este incapabilă să lanseze o urmărire eficace iar armata austriacă se retrage în relativă ordine. În marş spre câmpul de bătălie, arhiducele Ioan de Austria, aflat la comanda unei armate austriece de mici proporţii, nu a reuşit să intervină în timp util pentru a susţine armata principală. Pierderile au fost oarecum similare de ambele părţi, dar Napoleon a câştigat un avantaj strategic decisiv, separând forţele demoralizate ale austriecilor şi obligându-le să se retragă încontinuu în zilele ce au urmat bătăliei.[1]

Arhiducele Carol decide replierea în Boemia, în direcţia Znaim, unde cele două armate se ciocnesc încă odată, pe 10 şi 11 iulie, înainte ca arhiducele să ceară, pe propria răspundere, semnarea unui armistiţiu. Bătălia de la Wagram a fost probabil ultima victorie decisivă strategic pe care a obţinut-o Împăratul Napoleon,[1] austriecii cerând semnarea armistiţiului la nici o săptămână după bătălie. Bătălia a fost de proporţii uriaşe, fiind a doua bătălie din Războaiele napoleoniene ca număr de soldaţi implicaţi (după „Bătălia Naţiunilor” de la Leipzig).[1] Pierderile enorme de ambele părţi au fost cauzate în special de folosirea unei artilerii foarte numeroase, bătălia fiind prima mare înfruntare de artilerie din istorie.[2]

Context istoric

Primele manevre austriece în Bavaria

În 1809, Primul Imperiu Francez se afla la apogeu şi doar Regatul Unit se mai opunea hegemoniei sale. Pentru a aplica mai bine blocada continentală împotriva insulelor britanice, Franţa ocupă Portugalia în 1807 şi apoi operează o schimbare dinastică în Spania, trimiţând din în ce mai multe trupe în peninsula iberică, pentru a lupta împotriva insurecţiilor antifranceze. Anii 18081809 marchează o schimbare majoră de context politic pe continentul european, marcată de răcirea relaţiilor franco-ruse şi de o implicare din ce în ce mai semnificativă a Franţei în afacerile peninsulei, fapt ce slăbeşte prezenţa militară franceză în Germania centrală. Nemulţumit de noua ordine europeană, instaurată după războiul celei de-a Treia Coaliţii şi războiul celei de-a Patra Coaliţii, Imperiul Austriac începe să îşi mobilizeze forţele împotriva Franţei, bazându-se pe neimplicarea Rusiei şi poate pe cooptarea Prusiei în cadrul unei noi Coaliţii antifranceze. Regatul Unit încurajează politica belicoasă a Austriei, promiţând subsidii şi susţinere militară.[3][4][5]

Contraofensiva franceză din aprilie şi manevrele premergătoare bătăliei de la Eckmühl

Ca atare, la începutul lui 1809, Austria decide să îşi accelereze reformele militare şi mobilizarea, concepând un plan de campanie pe mai multe teatre de operaţiuni, urmărind să atace aliaţii Franţei: o armată principală, sub comanda Arhiducelui Carol de Austria urmează să atace Bavaria, iar armatele secundare austriece să atace Ducatul Varşoviei, Italia, Dalmaţia, Regatul Saxoniei şi să instige o revoltă pro-austriacă în Tirolul bavarez.[6]

Campania premergătoare

Mai 1809: Arhiducele Carol (călare) respinge prima tentativă lui Napoleon de a trece Dunărea, la Aspern şi Essling.

În martie 1809, războiul era iminent şi arhiducele Carol de Austria îşi masează armata de 200 000 de oameni în Boemia, sperând că Prusia se va alătura Coaliţiei şi că va putea, deci, face joncţiunea cu armata prusacă. Prusia decide totuşi să rămână neutră şi atunci Viena decide să îşi mute trupele în lunca Dunării, pentru a acoperi mai bine capitala, pierzând astfel o lună întreagă.[7][8]

Pe 9 aprilie 1809, armata Arhiducelui Carol invadează Bavaria, stârnind o revoltă pro-austriacă în Tirol. Austriecii au lansat apoi atacuri pe toate celelalte teatre de operaţiuni, obţinând o serie de succese semnificative. Comandantul forţelor franceze şi aliate din Germania centrală („Marea Armată din Germania”), mareşalul Berthier reacţionează lent în a-şi concentra trupele, dar pe 17 aprilie soseşte Împăratul Napoleon I, care preia comanda armatei. Reorganizată, „Marea Armată din Germania” trece la ofensivă, operând manevra Landshut, cu scopul de a tăia liniile de comunicaţie austriece. Cu multă abilitate, Arhiducele Carol reuşeşte să iasă din această situaţie periculoasă, dar cu preţul unor mari sacrificii ale ariergărzii austriece la Abensberg şi mai ales Eckmühl. Arhiducele Carol izbuteşte însă să păstreze o armată numeroasă, retrăgându-se în Boemia, pe malul stâng al Dunării, în timp ce Napoleon se îndreaptă spre Viena, pe malul drept al fluviului. Intrând în capitala austriacă pe 12 mai, Napoleon găseşte podurile peste fluviu distruse şi încearcă, prin urmare, să îl traverseze la 5 km în aval, prin dreptul insulei Lobau. O primă tentativă de a traversa este respinsă de austrieci în 2122 mai, în cadrul sângeroasei bătălii de la Aspern-Essling. „Marea Armată din Germania” rămâne pe malul drept al fluviului, pregătind o nouă traversare.[9][10]

În acest timp, francezii şi aliaţii lor luptau cu succes împotriva insurecţiei tiroliene şi a celei saxone, cât şi pe teatrele secundare de operaţiuni, obţinând succese pe toate fronturile şi împingând înapoi armatele austriece respective. Crucial pentru bătălia ce se anunţa la nord de Viena a fost succesul Viceregelui Italiei, Prinţul Eugène, care a învins „Armata Austriei Interioare”, condusă de arhiducele Ioan de Austria, reuşind să se alăture pe 5 şi 6 iunie, împreună cu subordonatul său, generalul Marmont, armatei principale franco-germane, masată în jurul Vienei.[11]

Cele două armate

Armata austriacă

Wappen Kaisertum Österreich 1815 (Klein).png

Pe parcursul celor două zile de lupte, arhiducele Carol nu va putea conta pe trupele armatei „Austriei Interioare”, fratele său, arhiducele Ioan, ajungând pe câmpul de bătălie prea târziu, spre sfârşitul celei de-a doua zi. Astfel, trupele pe care austriecii le-au avut la dispoziţie pentru bătălia de pe 5 – 6 iulie au fost de aproximativ 145 000 de oameni, cu 414 de piese de artilerie. Armata austriacă era împărţită după cum urmează: avangarda, comandată de feldmareşalul Nordmann, Corpul I al lui Bellegarde, Corpul al II-lea al lui Hohenzollern-Hechingen, Corpul al III-lea al lui Kollowrat, Corpul al IV-lea al lui Rosenberg, Corpul al VI-lea al lui Klenau şi Corpul de rezervă, sub comanda prinţului von Liechtenstein, cuprinzând o divizie de grenadieri de rezervă sub comanda feldmareşalului d'Aspre, o divizie de infanterie şi un Corp de cavalerie de rezervă, alcătuit din trei divizii de cavalerie: divizia de cuirasieri a lui Hessen-Homburg şi cele două divizii de cavalerie uşoară, dragoni şi husari ale lui Schwarzenberg şi Nostitz.[12] Corpul al V-lea de 9 000 de oameni al Feldzeuigmeister Reuss nu va participa la bătălie, fiind desfăşurat nu departe de câmpul de luptă, pe înălţimile Bisamberg pentru a acoperi ruta de retragere spre Boemia şi Moravia.[13]

Armata franceză

FranceImp1.png

Spre deosebire de adversarul său, Napoleon avea la dispoziţie şi armata din Italia, adusă prin manevre excelente de către fiul său vitreg, Eugène de Beauharnais, vicerege al Italiei. Cu toate acestea, ultimele întăriri franceze au sosit după prima zi de lupte, spre sfârşitul dimineţii zilei de 6 iulie. În aceste momente, trupele franceze şi aliate totalizau aproximativ 166 000 de oameni, cu 433 de piese de artilerie, împărţiţi după cum urmează: Garda Imperială, cu două divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie, Corpul al II-lea al generalului Oudinot, Corpul al III-lea al mareşalului Davout, Corpul al IV-lea al mareşalului Masséna, Corpul al IX-lea franco-saxon al mareşalului Bernadotte şi rezerva de cavalerie comandată de mareşalul Bessières, formată din trei divizii de cavalerie grea ale armatei franceze: divizia de cuirasieri şi carabinieri călare a lui Nansouty şi diviziile de cuirasieri ale lui Saint-Sulpice şi Arrighi (aceasta din urmă a fost detaşată în dimineaţa zilei de 6 şi pusă sub ordinele lui Davout). Acestora li se adăugau două armate de mici dimensiuni: „Armata din Italia”, comandată de viceregele Eugène — cuprinzând Corpul al V-lea al generalului MacDonald, Corpul al VI-lea al generalului Grenier şi Garda Regală Italiană a generalului Fontanelli — şi, în fine, veteranii „Armatei Dalmaţiei”, de fapt un singur Corp de armată (al XI-lea) comandat de generalul Marmont.[14] Napoleon a masat de asemenea o importantă artilerie pe insula Lobau: 28 de piese de 18 livre, 24 de 12 livre, 17 mortiere grele de 28 cm, 10 obuziere şi o serie de tunuri de calibru mai mic, în special de 4 şi 6 livre, toate plasate iniţial sub comanda generalului Aubry, apoi sub cea a generalului Reynier.[15] Aceste baterii, împreună cu un regiment şi 5 batalioane detaşate pentru a le apăra, nu aveau să ia parte direct la bătălie, dar bateriile aveau să deschidă un puternic baraj de artilerie în jurul amiezii, pe 6 iulie, împotriva forţelor austriece ce se aventuraseră în raza lor de acţiune.[16] Corpul al VIII-lea al generalului Vandamme nu a participat la această bătălie, fiind însărcinat cu apărarea Vienei şi a malului sudic al Dunării în amonte de capitala austriacă.[17]

Topografia şi condiţiile meteorologice

Chevau-légers polonezi în bivuac în timpul campaniei din 1809.

Bătălia de la Wagram s-a dat pe câmpia Marchfeld, o zonă întinsă şi plată, cu excepţia sectorului Markgrafneusiedl, unde se găsea un turn de observaţie. Câmpul de bătălie, lung de aproximativ 9 kilometri, este delimitat de Kagran la vest şi Glinzerdorf la est, măsurând în jur de 6 kilometri în adâncime, între Aspern la sud şi Deutsch-Wagram la nord. Pe tot parcursul bătăliei, vremea a fost frumoasă şi caldă.[18] Aspern şi Essling erau unite printr-o ridicătură de pământ şi o fosă, vestigii ale unui dig ridicat în trecut pentru protejarea podgoriilor de lângă Dunărea. La nord de localităţile Aspern şi Essling se întindea câmpia cerealieră Marchfeld. Luptele din 5 şi 6 iulie 1809 s-au derulat aici. Câmpia se întinde pe 36 de kilometri de la est la vest. În partea de vest, colina Bisamberg, înaltă de 350 de metri, marchează limita. Ea permite observarea unei părţi a Dunării, în amonte faţă de Viena, şi pe pantele acesteia Carol şi-a dispus o mare parte din armată, după ce a sosit sub zidurile Vienei. Înspre est, câmpia se întindea până la râul March. Pressburg (Bratislava) nu se afla decât la opt kilometri depărtare, pe malul stâng al Dunării. Câmpia nu prezenta aproape nici o ondulaţie a terenului şi numai înălţimea grâului din luna iulie putea ascunde vederii anumite sectoare ale câmpului de bătălie. Numeroase sate, aflate la trei sau patru kilometri depărtare unul de altul, se întindeau pe această câmpie în 1809.[19]

Un plan al regiunii de la nord de Viena, ilustrând teatrul de ostilităţi de pe 4, 5, 6 iulie 1809.

În nordul câmpiei, la zece kilometri de insula Lobau, curge un curs de apă numit Russbach, cu orientarea nord-vest, sud-est. Puţin impresionant, el se va dovedi totuşi un redutabil obstacol pentru francezi din cauza debitului mare, în special în timpul luptelor din seara zilei de 5 iulie. În spatele râului Russbach se întinde un platou puţin înalt, între Wagram şi Markgrafneusiedl, însă pe un câmp de bătălie atât de puţin accidentat el constituie un bun punct de observaţie şi o poziţie defensivă solidă. Russbach formează un fel de şanţ inundat la baza platoului. De-a lungul cursului de apă, trei sate au jucat un rol important în cadrul sistemului defensiv austriac: Deutsch-Wagram, Baumersdorf şi Markgrafneusiedl, dominat de turnul pătrat al morii. Terenul se preta deci perfect pentru dispunerea a două mari armate, pentru manevre, şarje de cavalerie şi utilizarea masivă a artileriei, în particular a redutabilului ricoşeu al ghiulelelor. Din păcate pentru Napoleon, prima sa tentativă de a pune piciorul pe malul stâng al Dunării nu i-a permis să avanseze pe Marchfeld pentru a profita de aceste atuuri. Ele vor fi valorificate în iulie, în timpul bătăliei de la Wagram.[19]

Desfăşurarea bătăliei

Insula Lobau ca rampă de lansare

Charles Meynier: „Napoleon vizitând răniţii de pe insula Lobau”

După bătălia de la Aspern-Essling, rămasă fără consecinţe politice sau militare majore, francezii păstrează marea insulă Lobau şi o serie de insule minore aflate la vest şi la sud de aceasta, insule care sunt redenumite, luând numele unora dintre comandanţii armatei franceze. Odată aflat pe insula Lobau, Împăratul dispunea de două soluţii pentru a traversa pe malul stâng: fie spre vest, pentru a se dispune între Aspern şi Essling, lucru pe care îl făcuse în mai, fie spre est, între Enzersdorf şi Mühlleiten. Prima soluţie era mai avantajoasă, deoarece permitea desfăşurarea pe un fel de peninsulă, cu lărgimea de doi kilometri, care la rândul ei oferea un acces către câmpia Marchfeld, controlată de satele Aspern şi Essling. Era deci naturală folosirea acestui cap de pod. Ocuparea celor două sate de către francezi a constituit sângeroasa miză a bătăliei din 21 şi 22 mai 1809. Un alt avantaj al traversării Dunării la vest de insula Lobau era reprezentat de faptul că trupele franceze ajungeau pe câmpia Marchfeld mai aproape de poziţiile inamice.[19] În cele şase săptămâni ce despart bătălia de la Aspern-Essling de cea de la Wagram, Napoleon transformă insula Lobau, rebotezată „Insula Napoleon”, într-o vastă bază de operaţiuni: cei 20 000 de răniţi sunt transferaţi aici şi o garnizoană de 40 000 de soldaţi şi auxiliari este menţinută în permanenţă pentru a apăra insula. Aici sunt construite spitale de campanie, barăci, depozite de hrană, efecte şi muniţii şi sunt instalate baterii de coastă, acoperind tot necesarul încartiruirii unei armate.[20] În cazul în care austriecii ar fi cedat iniţiativa, după cum era de aşteptat, faptul că francezii controlau insulele minore la vest de insula Lobau le oferea un avantaj strategic important, deoarece nu se putea şti pe unde plănuiesc francezii să traverseze. Eforturile acestora din urmă au fost concentrate de asemenea pe construirea de poduri rezistente, care să nu poată fi distruse uşor, pentru a evita repetarea situaţiei de la Aspern-Essling, când partea armatei franceze care reuşise să traverseze ajunsese să fie izolată din cauză că austriecii, profitând de debitul ridicat al Dunării, au izbutit să distrugă podurile. Napoleon a reuşit, de asemenea, graţie generalului de artilerie Lariboisière, să asambleze un parc de artilerie impresionant, inclusiv artileria de câmp a Gărzii, adusă de colonelul Drouot spre sfârşitul lui iunie.[21]

Pentru a înşela inamicul, Napoleon i-a ordonat generalului de divizie Legrand din Corpul Masséna să traverseze fluviul la Mühlau, prin acelaşi loc pe unde armata franceză traversase în mai, şi să stabilească acolo un cap de pod, lucru pe care generalul îl reuşeşte, după ce respinge trei batalioane austriece din zonă.[22] La începutul lui iulie, chiar înainte de bătălie, moralul celor două armate este foarte diferit: în timp ce armata austriacă şi ofiţerii superiori ai acesteia îşi pierd pe zi ce trece încrederea în propriul comandant şi dorinţa de a lupta, cea franceză are moralul foarte ridicat. În acest sens, sunt reprezentative două episoade ce au avut loc la începutul lunii iulie: în timp ce Masséna, deşi suferă un accident destul grav care îl împiedică să mai urce pe cal, refuză să îşi părăsească postul, generalul austriac Hiller, comandantul Corpului al VI-lea, profund nemulţumit de strategia adoptată, îşi părăseşte postul pe motiv de boală.[23] Pe data de 4 iulie, arhiducele Carol realizează că se pregăteşte un eveniment important şi, spre ora 19, îi scrie fratelui său, arhiducele Ioan de Austria, să îşi aducă trupele în apropierea armatei principale: „Bătălia de aici de la Marchfeld va determina soarta dinastiei noastre... Vă solicit să mărşăluiţi imediat, pentru a vă alătura aripii mele stângi, lăsând în urmă orice bagaje sau alte obiecte ce v-ar putea încetini.” Arhiducele Ioan se afla în apropiere de Pressburg, la nici 40 de kilometri distanţă, cu peste 13 000 de oameni.[24]

Planurile de bătălie

Louis Alexandre Berthier, artizanul complexului plan francez de traversare a Dunării.

De partea franceză, după ce aceştia au construit poduri ranforsate şi o flotilă de vase de desant, ei reuşesc să captureze şi o flotilă dunăreană de zece canoniere, mijloace ce vor fi utilizate pentru traversare. În urma unor diversiuni spre nord şi nord-vest, prevăzute pentru 2 şi 4 iulie, inamicul ar urma să fie nesigur cu privire la locul traversării, planificată pentru data de 5 iulie, în timpul nopţii, în dreptul braţului Stadlau. Atacuri amfibii asupra Hansel-Grund erau prevăzute pentru a pregăti trecerea, care, odată realizată, urma să fie exploatată prin dispunerea armatei pe trei linii de bătălie. Armata urma apoi să întoarcă poziţiile inamicului de-a lungul fluviului şi, pivotând pe Gross Enzersdorf, să îl încercuiască şi să-l distrugă.[25]

De cealaltă parte, arhiducele Carol era hotărât să ducă un război defensiv, sperând că se va reuşi încheierea păcii. În acest scop, el şi-a retras trupele pe linia Russbach-Bisamberg, construind un lanţ de şaisprezece redute care găzduiau 72 de piese de artilerie, concentrate între Gross Enzersdorf şi Aspern. Deşi ar fi fost fezabil, arhiducele nu a adus artileria grea din arsenalele din Boemia şi Moravia pentru a întări linia defensivă şi nici nu a fortificat micile sate din jurul localităţii Deutsch-Wagram. Planul austriac presupunea întârzierea înaintării franceze de către avangarda lui Nordmann, care urma apoi să se retragă, permiţând francezilor să avanseze, pentru ca apoi Carol să trimită forţe puternice pentru a distruge unul din flancurile franceze.[25]

Operaţiunile din ziua de 5 iulie

Traversarea Dunării

Napoleon debarcă pe insula Lobau pentru a supraveghea operaţiunile de traversare a fluviului.

După ce trupele s-au concentrat pe insulă, preparativele pentru traversare au fost finalizate. Spre sfârşitul zilei de 4 iulie 1809, sub acoperirea unei furtuni iminente, Napoleon a emis ordinul de începere a complexelor operaţiuni de traversare, minuţios pregătite şi coordonate de Şeful de Stat Major al armatei, mareşalul Berthier.[26]

La ora 21, căpitanul Baste a pornit în fruntea flotilei sale. Douăzeci de vase transportând cei 1 500 de oameni ai brigăzii Conroux (divizia 1 din Corpul al II-lea) au părăsit podul de la Ebersdorf escortate de opt canoniere şi s-au lăsat purtate de curent până la insula Hansel-Grund. Se făcuse deja noapte când flotila s-a apropiat de insulă. La 21:30, austriecii şi-au dat seama de prezenţa francezilor şi au deschis focul. Canonierele au replicat, marcând astfel începutul bătăliei. Bateriile franceze de pe insulele aflate pe micul braţ al Dunării au deschis şi ele focul. Austriecii nu au rămas pe poziţii şi au abandonat insula Hansel-Grund, lăsând trei piese de artilerie oamenilor lui Conroux. Imediat, trei poduri au fost întinse peste braţ pentru a permite trecerea diviziei Tharreau pe malul stâng. Aceasta a ocupat rapid satul Mühlleiten şi i-a urmărit pe apărători până la ora 23. Partea dreaptă a capului de pod fusese parţial securizată.[26]

În amonte, colonelul Sainte-Croix, aghiotant al lui Masséna, a îmbarcat 1 500 de oameni pe cinci bacuri, a depăşit insula Alexandre şi a debarcat pe malul stâng. Fără întârziere, sub o ploaie torenţială, pontonierii au pornit la lucru pentru a face posibilă traversarea restului armatei. După cum a fost prevăzut, cu ajutorul curentului, ei au pivotat un pod pregătit dinainte şi l-au fixat pe celălalt mal. În cinci minute, un prim punct de trecere fusese asigurat. Divizia Boudet din Corpul al IV-lea, apoi cele ale lui Molitor şi Carra Saint-Cyr şi-au început marşul. Pentru a crea o diversiune, divizia Legrand a utilizat podul morii şi a înaintat către Aspern şi Essling. Oamenii săi au trebuit să îndure focul fortificaţiilor austriece, Legrand afirmând că pământul tremura sub picioarele sale.[27] Sub focul austriecilor, un al doilea pod de 22 de pontoane a fost terminat pe 5 iulie, la ora 2 dimineaţa pe insula Alexandre şi a permis cavaleriei şi artileriei lui Masséna să treacă Dunărea. Într-un timp record, Corpul al IV-lea se afla pe malul stâng. Atunci când Bertrand l-a anunţat pe Împărat că un pod fusese construit şi că armata traversa Dunărea fără a întâlni o opoziţie puternică, Împăratul a fost atât de surprins încât a pornit către locul de traversare pentru a se convinge de reuşita manevrei sale.[28]

Un al treilea pod de 12 vase a fost finalizat la ora 1, făcând posibilă traversarea pentru infanteria din Corpurile al II-lea şi al III-lea. După şase ore de muncă, un al patrulea pod de 160 de metri lungime, compus din 14 plute, a permis cavaleriei şi artileriei din aceste două Corpuri să treacă la rându-le. Totul s-a derulat după cum prevăzuse Napoleon şi totuşi acesta considera că sunt încă motive de îngrijorare. Păstrând în minte bătălia de la Aspern-Essling, el nu se va linişti complet decât atunci când întreaga armată va fi trecut pe malul stâng. Judecând că podurile deja construite vor fi insuficiente, el i-a ordonat lui Lariboisière să mai construiască încă trei, însă, din lipsă de materiale, al doilea nu a fost terminat decât la ora 14; or, la acel moment al zilei, aproape toată armata traversase deja Dunărea. Al treilea nu a devenit practicabil decât la ora 21. Această muncă suplimentară poate fi considerată de prisos, dar Napoleon nu dorea să-şi asume niciun risc, pentru a evita repetarea evenimentelor de pe 21 şi 22 mai.[29]

Primele ciocniri

Traversarea Dunării în dimineaţa zilei de 5 iulie

Operaţiunile de traversare au avut loc sub protecţia bateriilor de pe insule. Suferind din cauza focului puternic al acestora şi pus în faţa unui număr din ce în ce mai mare de batalioane franceze, generalul Nordmann, comandantul avangărzii, s-a repliat către nord. Numai castelul Sachsengang şi satul Enzersdorf mai rezistau de fiecare parte a capului de pod. La dreapta, după ce a cucerit Mühlleiten, Oudinot şi-a transferat diviziile pe malul stâng şi s-a îndreptat apoi spre Sachsengang, apărat de două batalioane austriece cu câteva piese de calibru mic. Văzând apropierea francezilor, acestea au deschis focul. După ce a explorat împrejurimile, generalul Tharreau a mutat în faţă obuzierele, ale căror proiectile, trase de la mică distanţă, au anihilat dorinţa de a rezista a apărătorilor. Comandantul acestora a capitulat în jurul orei 8.[30]

La stânga, oamenii lui Masséna depăşiseră deja Enzersdorf, dar satul continua să reziste. Totuşi, apărătorii, cele două batalioane din regimentul Bellegarde, se aflau într-o situaţie disperată, aflându-se sub focul bateriilor de pe insule. După ce a cercetat cu atenţie satul, înconjurat de un zid şi protejat de redute, Napoleon era convins că acesta putea rezista suficient de mult timp pentru a jena dispunerea lui Masséna şi risca să compromită succesul traversării Dunării. Împăratul a concentrat deci un număr maxim de piese grele pe insulele Espagne şi Lannes pentru a-l zdrobi. 22 de piese de 18 livre, 14 mortiere şi 10 obuziere au aruncat peste o mie de proiectile asupra clădirilor, care au fost înghiţite curând de flăcări. Observând situaţia disperată a apărătorilor, generalul Klenau, comandantul Corpului al VI-lea, a încercat să le vină în ajutor, însă cavaleria lui Marulaz s-a împotrivit şi tentativa a eşuat. În fruntea regimentului 46 de linie (divizia Carra Saint-Cyr), Sainte-Croix a capturat satul şi a luat 400 de prizonieri. Alături de el, Boudet a ocupat Essling şi i-a urmărit pe austrieci, care s-au retras şi din Aspern.[30]

Soldaţi din armata Imperiului austriac.

La ora 10 dimineaţa, capul de pod fusese asigurat pe ambele părţi şi o mare parte a armatei traversase deja Dunărea. Toate tentativele austriecilor de a distruge podurile cu ajutorul copacilor dărâmaţi sau a barjelor au fost dejucate de flotila franceză. Arhiducele Carol nu a întreprins nici o acţiune pentru a-i sprijini pe Nordmann sau Klenau, cei doi generali ordonând replierea, primul către Russbach, în nord, iar al doilea spre Breitenlee, în vest. Napoleon îşi putea dispune armata pentru marş în direcţia poziţiilor austriece.[31]

Masséna a format aripa stângă, ancorată la Essling şi Enzersdorf şi divizia de cavalerie a lui Lasalle, din rezerva de cavalerie, i-a fost încredinţată pentru a-i susţine marşul. El trebuia să formeze pivotul în jurul căruia toată armata avea să se rotească spre stânga. La dreapta Corpului al IV-lea, Oudinot şi-a dispus Corpul al II-lea pe trei linii, cu divizia a doua a generalului Frère în faţă, urmată de cele ale lui Grandjean şi Tharreau. Corpul al II-lea alcătuia centrul armatei. Flancul drept îl forma Davout, al cărui flanc era protejat de cavaleria lui Montbrun.[32]

În linia a doua, de la stânga la dreapta, s-au poziţionat Corpul al IX-lea al lui Bernadotte, infanteria Gărzii şi „Armata din Italia”, pregătite să astupe golurile care se vor forma inevitabil între cele trei Corpuri din prima linie în timpul marşului în evantai spre poziţiile austriece. Întreaga armată a fost formată în coloane pe batalioane şi escadroane, artileria înaintând în faţă, cu piesele regimentelor în intervaluri. Această dispunere a fost destul de anevoioasă, deoarece Corpul al III-lea a trebuit să parcurgă un drum mai lung pentru a se stabili pe poziţii. La amiază, armata era aşezată pe poziţiile precizate, pregătită pentru a începe faza a doua a acestei zile.[32]

Înaintarea franceză

Reprezentare a bătăliei în jurul orei 8 dimineaţa. La această oră, mare parte din armata franceză era deja desfăşurată, având Dunărea şi insula Lobau pe stânga.

Pe măsură ce francezii avansau, avangarda austriacă, condusă de Feldmarschalleutnant Nordmann şi susţinută de Corpul al VI-lea austriac al lui Klenau, în total 25 000 de oameni, se retrăgea ordonat, în mase, pentru a se proteja de cavaleria franceză, suferind însă pierderi grele din cauza focului artileriei franceze. Pe tot parcursul celor două zile de lupte, austriecii vor fi mai tot timpul dispuşi în mase, formaţie care facilita manevrele şi oferea protecţie împotriva cavaleriei, dar care era foarte vulnerabilă în faţa focului de artilerie. Repliată în jurul orei 13 în dreptul localităţilor Grosshofen şi Markgrafneusiedl, avangarda lui Nordmann, ce număra înainte de începerea atacului doar 12 000 de oameni, nu putea spera să mai încetinească inamicul prea mult timp, existând de asemenea temerea că numeroasa cavalerie franceză ar putea să îi întoarcă flancul. Conştient de poziţia precară a avangărzii sale, arhiducele Carol ordonase deja unor elemente din cavaleria lui von Liechtenstein să protejeze retragerea avangărzii, acesta din urmă avansând rapid cu cinci regimente spre est, înspre Glinzendorf, însă fără să întreprindă nimic mai apoi. În jurul orei 15, atunci când austriecii au lansat prima tentativă de anvergură pentru a încetini înaintarea inamică, era deja prea târziu, iar francezii, foarte numeroşi, au zdrobit rezistenţa inamicilor prin atacul condus de mareşalul Davout, al cărui puternic Corp de armată, susţinut de nu mai puţin de trei divizii de cavalerie ataşate, nu a avut nici o problemă în a se poziţiona între Glinzendorf şi Raasdorf, apropiindu-se astfel de Corpul lui Oudinot.[33]

La stânga lui Oudinot înaintase Corpul franco-saxon al lui Bernadotte, care însă întâmpina o rezistenţă hotărâtă din partea brigăzii lui Riese, ce primise susţinerea trupelor grenzer valaho-ilire şi a regimentului Chasteler. Cu toate acestea, regimentul 5 uşor reuşeşte să-i disloce pe austrieci, astfel că Bernadotte este liber să înainteze spre Aderklaa, unde, în jurul orei 15:30, are loc o primă confruntare importantă de cavalerie. Aceasta a opus brigada de cuirasieri austrieci a lui Roussel d'Hurbal cavaleriei saxone din regimentul Prinz Klemens Chevaulegers, ataşat Corpului lui Bernadotte. Iniţial, austriecii, conduşi de generalul de origine franceză d'Hurbal, au respins şarja saxonilor prin procedeul neobişnuit al tragerii unei salve de carabine, dar saxonii au revenit, dispersând cavaleria grea austriacă. Au fost însă curând nevoiţi să se oprească atunci când brigada de cavalerie austriacă a lui Lederer a intervenit pentru a-i acoperi pe oamenii lui d'Hurbal. După această confruntare, prinţul de Liechtenstein, conştient că a pierdut pe parcursul zilei un număr prea mare de oameni în mod inutil, a decis să îşi retragă cea mai mare parte din cavalerie în spatele liniei dintre Wagram şi Gerasdorf, lăsând totuşi cinci regimente Corpului al IV-lea la Markgrafneusiedl.[34]

„Bătălia de la Wagram”, tablou de Emil Adam

În acest timp, Nordmann şi avangarda austriacă reuşeau să se extragă din poziţia periculoasă în care se aflaseră, ajungând într-o poziţie relativ sigură, în spatele localităţii Markgrafneusiedl. Această unitate fusese menţinută într-o poziţie avansată mult prea mult timp şi apoi fusese practic sacrificată, pierzând circa jumătate din efective, în principal pentru a permite retragerea în siguranţă a Corpului lui Klenau, în timp ce rezerva de grenadieri şi cea de cavalerie austriacă nu au intervenit pentru a susţine această operaţiune. Redusă la doar 6 000 de oameni, avangarda va fi integrată în ziua următoare în Corpul al IV-lea austriac al lui Rosenberg. Austriecii erau acum desfăşuraţi pe un arc de cerc lung de 19 kilometri după cum urmează: aripa stângă (de la dreapta la stânga, Corpurile I, al II-lea şi al IV-lea), în spatele liniei Russbach, între Wagram şi Markgrafneusiedl; centrul şi dreapta erau formate din Corpul al III-lea şi, respectiv Corpul al VI-lea al lui Klenau, cu rezervele de cavalerie şi de grenadieri în eşalon secund.[35]

De cealaltă parte, în jurul orei 18, armata franceză era complet desfăşurată şi pregătită să ia cu asalt linia defensivă Russbach: Corpul lui Masséna acoperea o zonă întinsă între Dunăre şi Süssenbrunn; divizia Dupas din Corpul lui Bernadotte era la Aderklaa, iar Oudinot şi Davout continuau dispozitivul spre dreapta, ajungând dincolo de Glinzendorf. Restul trupelor franco-aliate, inclusiv Garda Imperială şi rezerva de cavalerie a lui Bessières, erau în rezervă, în timp ce Corpul lui Marmont şi divizia a II-a bavareză a lui de Wrede se aflau încă la o distanţă apreciabilă faţă de câmpul de bătălie. Napoleon ocupa poziţia centrală şi avea o linie mult mai scurtă, dar exista un oarecare risc să fie încercuit.[36]

Atacul asupra liniei Russbach

Acest plan detaliat al bătăliei ilustrează operaţiunile de la nord de Viena, pe 5 şi 6 iulie 1809.

Nemulţumit probabil de rezultatele primelor ciocniri şi temându-se că austriecii se vor retrage, Napoleon decide, în ciuda oboselii trupelor sale, să continue ofensiva prin luarea cu asalt a liniei de redute Russbach, în zona centrală de la Wagram. Cu toate acestea, Împăratul francezilor nu a trasat obiective clare şi a încredinţat atacul trupelor celor mai slabe şi mai obosite, adică Corpului al II-lea al lui Oudinot şi Corpului al IX-lea al lui Bernadotte.[37] După un prim bombardament de circa o jumătate de oră, între 19:00 şi 19:30, Oudinot a lansat atacul împotriva Corpului al II-lea austriac al lui Hohenzollern-Hechingen, care era însă pregătit să îi primească: soldaţii austrieci erau desfăşuraţi pe două linii, în spatele unui puternic ecran de tiraliori şi ocupau o poziţie defensivă unde se executaseră lucrări de terasament şi fortificaţii. Nu mai puţin de 68 de piese de artilerie îi susţineau pe oamenii lui Hohenzollern; cu toate acestea, francezii au reuşit să treacă râul Russbach, având ca vârf de lance divizia Frère, care ajunge la cătunul Baumersdorf. Această localitate, care la vremea respectivă nu cuprindea mai mult de 30 de case de lemn şi un pod, a luat curând foc din cauza tirului de artilerie. Totuşi, apărătorii din brigada Ignaz Hardegg au luptat cu determinare pentru menţinerea poziţiei. Împotriva lor, Oudinot lansase faimosul regiment 57 de linie („Teribilul”) şi regimentul 10 uşor. Iniţial, francezii din regimentul 57 de linie au avansat cu dârzenie până în cătun, dar apoi au fost opriţi; în acelaşi timp, regimentul 10 uşor, care manevrase paralel cu râul şi îl traversase în aval, încerca să urce platoul, moment în care o puternică canonadă a fost dezlănţuită asupra lor; mai apoi, îsuşi prinţul Hohenzollern a condus o şarjă de cavalerie, împreună cu cei 500 de călăreţi din regimentul Vincent Chevaulegers. Izolaţi, soldaţii din regimentul francez 10 uşor au intrat în panică şi au rupt-o la fugă, antrenând în fuga lor şi regimentul 57 de linie. Cele două regimente s-au reformat apoi în ordine atunci când au întâlnit coloanele calme ale Gărzii. Era ora 20, începuse să se înnopteze şi Oudinot fusese respins cu pierderi semnificative.[38]

Scenă a bătăliei: trupe austriece luptând pentru a menţine o poziţie

Cam în aceste momente, la vest, oamenii lui Bernadotte, mai exact divizia mixtă franco-saxonă condusă de generalul Dupas, a avut şansa de a pătrunde exact între spaţiul dintre Corpurile austriece I şi al II-lea, putând avansa şi ataca divizia austriacă a lui Dedovich la Wagram, dinspre est. Suferind pierderi grele, mica divizie franceză nu avea însă şanse prea mari de reuşită; dar a fost curând susţinută de divizia Lamarque, condusă personal de comandantul Corpului, generalul MacDonald, şi de alte elemente ale „Armatei din Italia” (diviziile Séras şi Durutte, cât şi cavaleria lui Sahuc), care au ocupat platoul din jurul localităţii. Rezultatul imediat a fost că artileriştii austrieci şi-au abandonat piesele iar regimentele de infanterie austriacă 35 şi 47 s-au retras în dezordine. În aceste momente, General der Kavallerie Bellegarde, comandantul Corpului I austriac, a intervenit pentru a restabili ordinea şi a reuşit să manevreze astfel încât să nu expună flancul inamicului. Această manevră, cât şi fumul des produs de focul de artilerie, au contribuit la încetinirea ofensivei franceze. În această situaţie confuză, francezii conduşi de MacDonald, aflat în mijlocul trupelor cu sabia în mână, au confundat uniformele albe ale aliaţilor lor saxoni din divizia Dupas cu uniformele albe ale austriecilor şi au deschis focul, făcând trupele saxone obosite să se retragă precipitat. Un al doilea atac, condus de divizia Séras, a fost respins prin intervenţia personală a arhiducelui Carol, care a restabilit ordinea şi a lansat regimentul 42 Erbach la atac. În plus, Hohenzollern, împreună cu regimentul Vincent Chevaulegers şi husarii Hessen-Homburg, au intervenit în forţă, dând peste cap toate trupele franceze din acest sector şi împingându-le pe poziţiile lor iniţiale, dincolo de linia Russbach, mai departe de unde austriecii nu au continuat urmărirea. În opinia lui MacDonald, dacă austriecii ar fi continuat înaintarea, diviziile franceze, demoralizate şi slăbite, ar fi fost complet distruse. Un al doilea atac, întârziat, asupra localităţii Wagram, de data aceasta dat dinspre vest de divizia a II-a a Corpului al IX-lea francez al lui Bernadotte, a eşuat la rândul său în jurul orei 21:30, saxonii fiind din nou luaţi drept trupe inamice. Complet demoralizaţi, saxonii din Corpul al IX-lea francez s-au retras într-o dezordine de nedescris, între 22:30 şi 23:00, toate încercările comandantului de a-i ralia eşuând.[39]

În fine, un ultim atac a fost dat începând cu ora 21 de Corpul al III-lea francez al lui Davout împotriva excelentei poziţii defensive de la Markgrafneusiedl, acoperite de Corpul al IV-lea austriac al lui Rosenberg. Francezii din Corpul al III-lea erau obosiţi după multe ore de marş, în timp ce austriecii erau odihniţi şi beneficiau de o poziţie defensivă extrem de favorabilă, întărită printr-o serie de redute. În plus, atacul lui Davout a fost demarat cu întârziere şi precedat de un bombardament prea scurt, care nu a provocat prea multe pagube. În timp ce diviziile Gudin şi Puthod atacau frontal, celelalte două divizii, Morand şi Friant, traversau linia Russbach în josul râului, francezii atacând în acelaşi timp Markgrafneusiedl, Baumersdorf şi Wagram. Realizând inutilitatea acestor atacuri, Davout a decis din proprie iniţiativă să se replieze în ordine în jurul orei 22, ceea ce îi va atrage critici nemeritate din partea lui Napoleon.[40]

În jurul orei 23, întregul sector era liniştit şi, chiar dacă a susţinut pierderi semnificative, mai ales în rândurile „Armatei din Italia”, Napoleon ştia că a reuşit să fixeze armata austriacă. Ambii comandanţi intuiau că ziua ce urma să vină avea să fie decisivă.[40] Noaptea dintre 5 şi 6 iulie a fost extrem de friguroasă, iar soldaţii celor două armate au aprins focuri pentru a se încălzi în timp ce îşi consumau modestele raţii.[41]

Operaţiunile din ziua de 6 iulie

Planurile celor doi comandanţi

„Bivouac de Napoléon sur le champ de bataille de Wagram”. În seara de 5 iulie, Împăratul îşi formulează planul de acţiune pentru ziua decisivă ce avea să urmeze.

În acest timp, cei doi comandanţi îşi trasau planurile de bătălie pentru ziua decisivă ce urma. Napoleon era lângă Raasdorf împreună cu comandanţii săi de Corp (Bernadotte era singurul absent, aflându-se lângă Aderklaa, în încercarea de a-şi reorganiza trupele) şi trasa un plan de bătălie care prevedea reluarea ofensivei încă din zori. Astfel, planul Împăratului se baza pe atacuri date de Corpul al IX-lea (Bernadotte) şi al II-lea (Oudinot), care urmau să fixeze trupele austriece în centru, în jurul satului Wagram, în timp ce atacul principal urma să fie dat împotriva aripii stângi austriece de puternicul Corp al III-lea al mareşalului Davout.[42] În acest scop, Davout, „Mareşalul de Fier”, a rămas alături de Împărat mult după ce ceilalţi şefi de Corp plecaseră, cei doi discutând îndelung despre misiunea dificilă şi complexă pe care urma să o aibă Corpul al III-lea. Napoleon observase că poziţia esenţială care trebuia cucerită era localitatea fortificată Markgrafneusiedl, care domină întreg platoul şi care era uşor de observat datorită marelui turn din centrul său. Odată ce Davout ar fi reuşit să cucerească Markgrafneusiedl, francezii puteau considera că au sub control întregul platou aflat în spatele râului Russbach, întorcând flancul austriac şi tăind orice posibilitate de comunicare între armata lui Carol şi posibilele întăriri pe care le-ar fi putut aduce Ioan de Austria. Tocmai pentru a susţine acest atac principal şi a se menţine în linie cu Davout, au fost concepute atacurile lui Oudinot şi ale „Armatei din Italia”, conduse de Eugène.[43] Împăratul era conştient de faptul că era probabil ca Ioan de Austria cu cei 13 000 de soldaţi ai „Armatei Austriei Interioare” să sosească pe câmpul de bătălie şi, de aceea, i-a ordonat lui Masséna să îşi aducă Corpul al IV-lea de armată mai aproape de centru, adică de Aderklaa, lăsând doar divizia Boudet în urmă, lângă Aspern, pentru a apăra podurile şi liniile de comunicaţie cu insula Lobau. Această repoziţionare de trupe era menită să scurteze linia franceză şi astfel să o întărească. De asemenea, în timpul nopţii, francezii au primit întăriri: Corpul al XI-lea de veterani francezi condus de Marmont, două divizii ale „Armatei din Italia”, (Broussier şi Pactod), cât şi divizia bavareză a lui de Wrede, deşi aceste trupe mai aveau de parcurs o distanţă semnificativă înainte de a putea să se alăture cu efective complete dispozitivului general al armatei. Aceste unităţi nu urmau deci să fie disponibile înainte de mijlocul zilei de 6 iulie.[42]

Un plan al bătăliei ce ilustrează poziţiile relative ale celor două armate în noaptea dintre 5 şi 6 iulie, cât şi operaţiunile franceze de pe data de 6.

De partea cealaltă, arhiducele Carol de Austria, obosit şi rănit uşor, tocmai întors la cartierul său general de la Wagram, putea să facă un bilanţ mai degrabă pozitiv: deşi francezii reuşiseră să se desfăşoare neaşteptat de repede pe câmpia Marchfeld, totuşi planul său fusese întotdeauna să înfrunte inamicul aici. Cu excepţia avangărzii lui Nordmann, armata sa nu suferise pierderi semnificative şi, în plus, luptase foarte bine. Carol era însă conştient şi convins de faptul că Napoleon urma să atace în ziua următoare şi, având în vedere că terenul nu oferea foarte multe obstacole naturale, superioritatea numerică a infanteriei şi mai ales a cavaleriei inamice şi-ar fi spus cuvântul. Arhiducele decide deci să ia iniţiativa şi să dea un atac general în jurul orei 4 dimineaţa, profitând de faptul că linia sa era mult mai întinsă decât a lui Napoleon (18 kilometri faţă de doar 10) şi plănuind să ia astfel armata franceză în dublă învăluire. Atacurile principale urmau să aibă loc pe ambele flancuri, Corpurile al VI-lea (Klenau) şi al III-lea (Kollowrat), urmând să avanseze aliniate împotriva stângii franceze; Corpul al IV-lea (Rosenberg), apoi Corpul I (Bellegarde), urmau să atace dreapta franceză, în timp ce rezerva de grenadieri şi cea de cavalerie urmau să susţină centrul. Ofensiva era probabil singura opţiune viabilă, dar planul lui Carol se dovedea greu de dus la îndeplinire prin faptul că era foarte dificil pentru statul major austriac să coordoneze atacuri pe un front atât de întins.[44] Deşi anumiţi autori aderă la această versiune, faptul că Şeful de Stat Major Wimpffen şi Primul Adjutant Grünne i-ar fi impus acest plan de bătălie unui arhiduce Carol aflat în plină criză de epilepsie, rămâne totuşi doar o legendă.[45] Arhiducele nu a prevăzut nici o rezervă de luptă, lăsând Corpul al V-lea în afara acţiunii din ziua de 6, ca o rezervă strategică pentru acoperirea unei eventuale retrageri. Carol se baza de asemenea pe întăririle aduse de fratele său, arhiducele Ioan, „Armata Austriei Interioare” urmând să fie un element-cheie în atacarea aripii drepte franceze. Planul a mai fost viciat şi de faptul că ordinele au parvenit anumitor şefi de Corp nu la ora 1 dimineaţa, cum ar fi fost necesar, ci spre ora 3, fapt ce va întârzia în mod fatal operaţiunile Corpurilor al III-lea şi al VI-lea şi pe cele ale rezervei de grenadieri.[44]

Rosenberg vs. Davout

Fără a fi conştienţi de întârzierile semnificative înregistrate de celelalte Corpuri, Corpurile austriece de armată I şi al IV-lea şi-au început înaintarea la timp, în vederea atacării liniei franceze. Primul care a intrat în contact cu inamicul a fost Corpul al IV-lea al lui Rosenberg, care şi-a început înaintarea în jurul orei 4, grupat pe trei coloane. Prima coloană, brigada Hessen-Homburg (6 batalioane) a înaintat spre Grosshofen. A doua coloană, numărând 16 batalioane (dintre care 4 batalioane Landwehr), se îndrepta spre Glinzendorf. Aceste coloane de infanterie erau precedate de o avangardă de 10 batalioane, condusă de Feldmarschalleutenant Radetzky, susţinută de 10 escadroane de husari. În fine, a treia coloană se afla la stânga infanteriei şi era formată din nu mai puţin de 30 de escadroane de cavalerie sub comanda Feldmarschalleutenant Nostitz, îndreptându-se spre Leopolsdorf. Austriecii înaintau oarecum în dezordine şi cu foarte multă gălăgie, în ciuda directivelor clare care cereau linişte deplină pentru ca ordinele să poată fi auzite. Pregătirile lor au scăpat practic neobservate, colonelul Lejeune, unul dintre aghiotanţii Şefului de Stat Major Francez, Mareşalul Berthier, trimis în recunoaştere, având oarecare dificultăţi în a trece de pichetele austriece pentru a culege informaţii.[46]

Cu toate acestea, francezii lui Davout se pregăteau la rândul lor de atac, cu puternica divizie Friant pe stânga, susţinută în eşalon secund de cea a lui Morand, în timp ce Puthod avea un regiment la Grosshofen, iar Gudin era cu divizia sa la Glinzendorf. Cavaleria franceză, 19 escadroane sub comanda lui Montbrun şi 21 de escadroane sub comanda lui Grouchy, se afla pe dreapta. Prima ciocnire a avut loc în jurul orei 5 la Grosshofen, unde avangarda austriacă a lui Radetzky reuşeşte să pătrundă, după ce dăduse peste cap avanposturile franceze, doar pentru ca Puthod, atacând frontal şi Gudin atacând din flanc să oblige forţele austriece la o repliere rapidă. Urmărit oarecum cu precauţie de inamic, Radetzky a acoperit retragerea, dispunând brigada Provenchères într-o linie puternică de trăgători, în spatele căreia restul infanteriei era dispus în mase, susţinut de cavalerie şi artilerie. În jurul orei 6, austriecii se întorseseră de unde au plecat, cu preţul pierderii a 1 100 de oameni şi scăderii moralului trupelor.[47]

Napoleon la Wagram. În dreapta se pot observa vânători călare din Garda Imperială, probabil din „escadronul de serviciu”, însărcinat cu escorta Împăratului.

Auzind bubuitul tunurilor de pe flancul său drept, Împăratul Napoleon şi-a întrerupt imediat micul dejun şi s-a îndreptat în grabă spre cartierul general al lui Davout, temându-se că Arhiducele Ioan de Austria a ajuns pe câmpul de bătălie cu „Armata Austriei Interioare”. În urma Împăratului, s-au pus în mişcare la ordinul său întreaga Gardă Imperială şi diviziile grele Nansouty şi Arrighi din Rezerva de Cavalerie. Atunci când Împăratul a ajuns în acest sector al câmpului de bătălie, a putut însă să constate cu satisfacţie că austriecii se retrăgeau şi că Arhiducele Ioan nu era în apropiere. Ca atare, Napoleon i-a reconfirmat lui Davout faptul că dorea ca acesta să ia cu asalt platoul şi Markgrafneusiedl, dar, în loc să dea un mare atac frontal, după cum îi ordonase iniţial, Mareşalului i se ordonă să trimită două divizii într-un asalt frontal în timp ce celelalte două, împreună cu cavaleria ar fi trebuit să traverseze râul Russbach în aval şi să ia cu asalt panta lină a platoului, lovind astfel flancul inamic. Punerea în practică a acestor noi ordine de atac necesita reorganizarea trupelor şi construirea unui pod pentru artilerie peste Russbach, fapt ce întârzie atacul francez cu circa două ore. Între timp, Napoleon se îndreptase spre cartierul său general, ordonând Gărzii şi diviziei grele a lui Nansouty să facă stânga-împrejur, dar lăsându-i lui Davout ca întăriri divizia de cuirasieri a lui Arrighi şi o baterie de tunuri grele de 12 livre. Pe drumul său de întoarcere, Napoleon se opreşte să se consulte cu generalul Oudinot, moment în care un obuz austriac explodează în apropierea Împăratului. Îngrozit, Oudinot exclamă: „Sire, se trage asupra statului major general!”, la care Împăratul răspunde calm: „Ei, în război, orice accident este posibil.” şi apoi se îndreptă, în uralele trupelor, către micul dejun întrerupt de canonada de pe flancul drept.[48]

Aderklaa

Jean-Baptiste Bernadotte, Mareşal al Imperiului, Prinţ de Ponte-Corvo.

În timp ce Rosenberg era împins înapoi, spre dreapta, Corpul I al lui Bellegarde înaintase la rându-i, conform ordinelor primite, iar comandantul austriac putuse constata cu stupefacţie că poziţia strategică de la Aderklaa era neapărată. Satul reprezenta o poziţie defensivă solidă, fiind protejat de un dig, şi prezenta importanţă strategică atât pentru francezi cât şi pentru austrieci. Cu toate acestea, în timpul nopţii, mareşalul Bernadotte luase iniţiativa iresponsabilă de a abandona poziţia, fără a cere permisiune şi fără măcar a-şi anunţa mişcarea, invocând motivul că flancurile sale ar fi fost prea expuse. Infanteria saxonă a lui Bernadotte, care nu cuprindea mai mult de 6 000 de oameni, fusese retrasă la aproape 1 km sud-est de sat, cavaleria fiind dispusă pe stânga. Între timp, Bellegarde şi-a dispus forţele între Wagram şi Aderklaa, iar, în dreapta sa, cele două divizii de grenadieri aveau suficient spaţiu pentru a se desfăşura, odată ce ar fi ajuns în linie cu Bellegarde. În plus, toată cavaleria lui Liechtenstein, mai puţin un regiment, s-a poziţionat în linia a doua, între Süssenbrunn şi Wagram. Dându-şi seama de înaintarea inamicului, Bernadotte şi-a dispus artileria saxonă în faţa infanteriei într-o baterie de 26 de piese aranjate pe o singură linie, care a început să bombardeze Aderklaa pentru a împiedica desfăşurarea austriecilor. Cu toate acestea, artileria austriacă din apropiere de Wagram a dezlănţuit un redutabil foc de contrabaterie şi în următoarele 3 ore nu mai puţin de 15 piese saxone au fost scoase din luptă.[49][50]

Generalul Lasalle şarjează în fruntea oamenilor săi pentru a acoperi retragerea infanteriei.

În acelaşi timp, aplicând ordinele primite în timpul nopţii, Masséna începuse să se apropie de Aderklaa cu trei dintre diviziile sale, aceea a lui Boudet rămânând la Aspern. În jurul orei 7:30, dându-şi seama de pericolul iminent creat de înaintarea austriecilor, Împăratul Napoleon I îl găseşte pe Masséna şi urcă în trăsura acestuia pentru consultări, ordonându-i într-un final să recaptureze rapid Aderklaa. Cu toate acestea, mişcarea trupelor lui Masséna a fost îngreunată de sosirea primelor batalioane de grenadieri din divizia d’Aspre, astfel că marşul diviziei Legrand a fost întârziat iar Molitor a fost primul care a făcut joncţiunea cu saxonii lui Bernadotte. Dându-şi seama de miza acţiunilor sale, Masséna i-a ordonat lui Carra Saint-Cyr să recucerească satul.[51] În momentul în care generalul a ezitat să atace, căutând punctul slab al localităţii puternic apărate, André Masséna i-a ordonat să înceapă imediat asaltul. Ofensiva diviziei Carra St-Cyr a fost condusă de regimentele 24 uşor şi 4 de linie, urmate de excelenta brigadă de gardă hesiană. La est, rămăşiţele trupelor saxone ale lui Bernadotte împreună cu rămăşiţele diviziei Dupas, din acelaşi Corp, au înaintat la rându-le în linie cu trupele lui Masséna, pentru a ataca între Aderklaa şi Wagram. Două batalioane austriece s-au dispersat şi au provocat dezordine în prima linie austriacă, fiind urmărite de regimentele franceze 24 uşor şi 4 de linie, care au pătruns cu impetuozitate în Aderklaa şi au avansat până dincolo de localitate. Aici, însă, oamenii lui St-Cyr au întâlnit a doua linie a lui Bellegarde, solid formată în mase, francezii fiind nevoiţi să se retragă precipitat în interiorul localităţii. Împreună cu brigada hesiană, oamenii lui St-Cyr au încercat să reziste pe poziţii, în ciuda faptului că dreapta lor era acum descoperită, după ce francezii şi saxonii lui Bernadotte fuseseră opriţi. Cu toate acestea, Bellegarde nu a profitat de fragilitatea poziţiei franceze şi nu a ordonat imediat un contraatac general.[52]

De la postul său de observaţie de lângă Baumersdorf, Carol supraveghease desfăşurarea evenimentelor. Ca şi în ajun, în timpul atacului „Armatei din Italia”, el intervenise personal pentru a-i opri pe fugari, ordonându-i apoi lui Bellegarde să recaptureze Aderklaa fără întârziere. În acest sector al câmpului de bătălie, austriecii aveau o superioritate numerică semnificativă: circa 44 000 contra 35 000 de francezi şi saxoni.[52] Susţinute de 3 batalioane de grenadieri (Scovaud, Jambline, Brzeczinski), două batalioane din regimentul 42 Erbach (Corpul I austriac) au atacat regimentele lui Carra Saint-Cyr, alungându-le din sat, iar regimentul Klenau Chevaulegers şi rezerva de cavalerie a lui Liechtenstein au şarjat linia bateriei saxone. La început în retragere ordonată, saxonii şi francezii au sfârşit prin a o rupe la fugă în faţa cavaleriei austriece,[52] dezastrul fiind evitat doar atunci când Masséna a ordonat o şarjă salutară a cavaleriei uşoare a lui Lasalle şi Marulaz. Cavaleria franceză a şarjat piesele de artilerie pe care austriecii se pregăteau să le instaleze în faţa localităţii Aderklaa, punând tunarii pe fugă, înainte de a fi respinşi de cavaleria grea austriacă.[53]

Heinrich von Bellegarde, comandantul Corpului I austriac, a reuşit să ameninţe grav centrul dispozitivului francez.

În tot acest timp, saxonii, cât şi francezii din divizia Carra St-Cyr s-au retras într-o dezordine totală, împiedicând manevrele diviziei Molitor, care tocmai se pregătea să dea un nou asalt asupra satului Aderklaa. Pentru a degaja câmpul de bătălie în vederea asaltului lui Molitor, Masséna a ordonat ca oamenii acestuia să deschidă focul asupra saxonilor, pentru a-i dispersa.[53] Apoi, Molitor a trimis înainte brigada Leguay, întărită cu două batalioane din regimentul 67 linie, cu scopul de a pune stăpânire din nou asupra satului. Cele patru batalioane care mai rămăseseră din brigada Viviez au fost însărcinate cu sprijinirea atacului. Văzând cele două brigăzi izolate, fără protecţie pe flanc, Liechtenstein şi-a trimis cavaleria împotriva lor. Dispuşi în careuri, oamenii lui Molitor au suferit pierderi grele, dar au respins asaltul escadroanelor austriece[54] şi, în jurul orei 9:45, francezii aveau din nou controlul asupra mult-disputatului sat Aderklaa, însă cu preţul unor pierderi uriaşe, unele surse afirmând că francezii ar fi pierdut o treime din efective şi că Molitor ar fi rămas doar cu circa 3 000 de oameni.[53] Austriecii, în schimb, dispuneau de rezerve importante în acest sector şi câteva batalioane proaspete de grenadieri austrieci au reuşit să respingă trupele lui Masséna în afara localităţii, în jurul orei 11:45, în timp ce restul Corpului I al lui Bellegarde se aliniase încă din jurul orei 10 între Wagram şi Aderklaa iar rezerva de grenadieri, în formaţie de tiraliori, extindea linia austriacă până în apropiere de Sussenbrünn. Văzând că şi oamenii lui Molitor au fost respinşi, mareşalul Masséna i-a ordonat generalului Legrand să îşi dispună divizia pentru a acoperi retragerea restului trupelor.[53] În memoriile sale, Masséna afirmă că a recapturat satul şi că nu l-a abandonat decât la ordinul Împăratului, în jurul prânzului, însă o astfel de versiune, neconfirmată de alte surse, este puţin probabilă, din moment ce Aderklaa ocupa o poziţie absolut esenţială, în plin centrul dispozitivului.[54]

Demiterea lui Bernadotte

În timp ce francezii luptau pentru poziţia esenţială de la Aderklaa, saxonii şi francezii din Corpul al IX-lea al lui Bernadotte, cât şi o parte din francezii lui Masséna, erau în plină retragere dezorganizată, în direcţia Raasdorf. Aici, primii fugari, în frunte cu un Bernadotte care galopa în rândul gloatei dezorganizate, ignorând procedura militară care cerea comandantului să depună toate eforturile pentru a ralia trupele, l-au întâlnit pe Napoleon în persoană. Pe lângă manevrele absolut neinspirate din ziua de 6 iulie, se pare că[55], în seara precedentă, Bernadotte ar fi declarat în public că Napoleon a condus prost atacurile din seara de 5 iulie şi s-ar fi lăudat chiar că el însuşi, dacă ar fi fost comandant în locul Împăratului, ar fi utilizat o „manevră ştiinţifică” pentru a învinge, fără dificultăţi şi aproape fără luptă, armata inamică. Atunci când cei doi oameni s-au întâlnit, Napoleon l-ar fi întrebat pe Bernadotte dacă retragerea face parte din „manevra ştiinţifică” despre care vorbea. Bernadotte ar fi încercat în zadar să se justifice, însă Împăratul l-a demis pe loc, spunându-i: „Un incompetent ca dumneavoastră nu îmi este de folos.”[55] Cât despre saxonii lui Bernadotte, doar cavaleria şi o parte din artilerie mai erau operaţionale; infanteria saxonă, destul de slab antrenată şi cu puţină experienţă, luptase totuşi cu multă bravură, dar suferise pierderi uriaşe şi era complet demoralizată, nemaiputând să joace niciun rol pentru tot restul zilei.[56]

Atacurile lui Klenau şi Kollowrat

Masséna la Wagram. Mareşalul fusese rănit la picior în urma unei căderi de pe cal înainte de bătălie dar a continuat să îşi comande oamenii dintr-un faeton tras de patru cai albi (ilustrat incorect de această gravură).

Pe lângă situaţia dificilă din partea central-stângă a dispozitivului său, Napoleon urma să fie confruntat cu o situaţie şi mai gravă pe stânga. În urma planului general de a lua armata franceză în dublă învăluire, trasat de arhiducele Carol în seara precedentă, între orele 7:30[57] şi 8[58] dimineaţa, cu peste trei ore întârziere, Corpurile III şi VI şi-au făcut apariţia pe dreapta armatei austriece. Kollowrat şi-a dispus brigăzile Corpului III pe două linii între Süssenbrunn şi Breitenlee, ameninţând flancul stâng al armatei franceze, apărat în acest sector numai de divizia Legrand şi de escadroanele lui Lasalle şi Marulaz. Manevrele de poziţionare ale lui Kollowrat au fost definitivate în jurul orei 9:30, atunci când flancul stâng al acestuia a intrat în contact cu divizia de grenadieri a lui Prochaska, din Corpul de Rezervă. Astfel, chiar cu flancul asigurat, Kollowrat a rămas pe loc, din lipsă de ordine[59]. La sud de Breitenlee, pe o uşoară ridicătură, generalul austriac a plasat trei batalioane, un regiment de ulani şi o baterie ecvestră, al cărei foc a împiedicat orice mişcare a lui Masséna împotriva satului. Ducele de Rivoli a fost constrâns să se replieze către Neu Wirthaus.[54]

Mai la sud, Klenau a pornit de la Leopoldau în jurul orei 7:30 şi s-a desfăşurat între Breitenlee şi Hirschstetten. Avangarda sa, comandată de generalul Vincent, alcătuită din patru batalioane şi opt escadroane, a respins avanposturile diviziei Boudet, singura divizie din Corpul lui Masséna care se mai afla în acest sector. Klenau şi-a mutat artileria în prima linie pentru a copleşi cu focul acesteia batalioanele franceze şi trupele grenzer ale generalului maior Vecsey au recucerit Aspern, pierdut în ajun. Iniţial, Boudet a încercat să reziste, luând decizia neinspirată de a trimite o baterie de zece piese înainte pentru a bara calea austriecilor, dar husarii austrieci au capturat imediat aceste tunuri. Cu toate că, printr-o şarjă curajoasă a regimentului 56 de linie, francezii au reuşit să recupereze tunurile, curând acest regiment, puternic bombardat de cele 64 de piese de artilerie ale lui Klenau şi lipsit de cai cu care să transporte piesele, a trebuit să dea înapoi şi astfel austriecii au putut păstra tunurile lui Boudet[59]. În ciuda tirului bateriilor grele franceze de pe insula Lobau, austriecii şi-au continuat înaintarea de-a lungul Dunării, iar Boudet s-a repliat treptat către Essling, încercând să reziste prin plasarea regimentului 93 de linie în spatele zidului cimitirului de la Aspern şi a regimentul 3 uşor în localitatea Essling.[59] Însă generalul francez, copleşit, nu a rămas mult pe poziţii şi şi-a continuat replierea, cu o parte a forţelor sale înspre podul morii, iar cu cealaltă înspre Enzersdorf, pentru a proteja podurile de peste Dunăre. De această dată, de la o distanţă mai mică, tirul bateriilor grele de 12 şi 18 livre de pe insula Lobau a blocat înaintarea austriecilor şi, pentru a nu se expune prea mult, Klenau şi-a plasat trupele între Aspern şi Breitenlee[54]. Poziţia sa îi permitea acum fie să lovească în dosul armatei franceze, fie să atace podurile esenţiale spre Lobau, dar ordinele lui Klenau nu prevedeau o asemenea acţiune şi comandantul austriac, care nu avea contact direct cu Corpul III al lui Kollowrat şi care oricum nu dispunea de mai mult de 14 000 de oameni, a rămas fidel uzanţelor militare austriece care descurajau comandanţii de Corp să ia iniţiativa. Astfel, în afară de amplasarea a două baterii, care au deschis focul asupra podurilor de la sud de Gross Enzersdorf şi un atac timid, rapid respins, asupra capului de pod, Klenau nu a întreprins nimic.[60]

Reprezentare a situaţiei din jurul orei 10 dimineaţa.

Către ora 10 dimineaţa, poziţiile austriece erau stabilite pe linia Aspern-Breitenlee-Aderklaa-Wagram, bifurcându-se apoi către est, cu Rosenberg în prima linie de-a lungul râului Russbach şi Nordmann în linia a doua, iar cavaleria lui Nostitz prelungea linia până spre Obersiebenbrunn. În ciuda eşecului atacului lui Rosenberg, în ciuda absenţei arhiducelui Ioan şi a întârzierii cu care a început ofensiva lui Klenau şi Kollowrat, primele şase ore ale bătăliei au întors balanţa în favoarea austriecilor, însă Carol nu a obţinut niciun succes decisiv. El a împins înapoi o mare parte din linia franceză, însă nu a reuşit să o străpungă, iar o mare parte din trupele sale era deja angajată în luptă[61]. Acest moment propice pentru austrieci avea însă să fie irosit, în mare parte din cauza lipsei de iniţiativă a comandanţilor de Corp şi mai ales din cauza încetinelii sistemului de comandă austriac, incapabil să coordoneze operaţiuni pe un front de o asemenea lungime.[60]

Reacţia franceză

Cuirasier francez în 1809, cu echipament de şoc reglementar. Desen de Bellangé.

De cealaltă parte, Napoleon, călare pe calul său alb, denumit Eufrat, observa îndeaproape situaţia, expunându-se în mod constant bombardamentului inamic, care avea să ucidă pe parcursul zilei nu mai puţin de 26 de ofiţeri de stat major. Având poziţia centrală în condiţiile unui front din ce în ce în ce mai curbat, Împăratul şi-a formulat cu calm ordinele. Comandantul „Armatei din Italia”, prinţul Eugène, care comanda centrul dispozitivului francez, manevrase deja din proprie iniţiativă, menţinând Corpul lui Grenier pe un aliniament est-vest, în faţa liniei Russbach şi manevrând Corpul lui MacDonald cu faţa spre vest, pentru a refuza să expună flancul inamicului, ceea ce a uşurat situaţia generală a armatei. Primul ordin al lui Napoleon s-a îndreptat către Davout, care trebuia să îşi intensifice atacul asupra stângii austriece iar, odată ce va fi capturat Markgrafneusiedl, atacul general urma să fie dezlănţuit. Între timp însă, prioritatea Împăratului era de a-şi stabiliza flancul stâng. În acest sens, Napoleon îi ordonă mareşalului Masséna să rupă contactul cu inamicul şi să îşi încoloneze trupele pentru a opera un contramarş spre sud şi a-l ataca pe Klenau. Această manevră, efectuată în apropierea numeroasei cavalerii a lui Liechtenstein, era foarte neobişnuită şi extrem de dificilă şi periculoasă pentru trupe formate în coloane de marş. Pentru a proteja trupele lui Masséna şi a le câştiga spaţiu de manevră, Împăratul îi ordonă mareşalului Bessières, comandant al rezervei de cavalerie, să lanseze o amplă şarjă de cavalerie în punctul nevralgic aflat între linia lui Kollowrat şi linia de grenadieri austrieci din rezervă, adică în apropierea localităţii Süssenbrunn. Totuşi, şarja de cavalerie nu putea decât să câştige timp şi în plus nu rezolva o problemă serioasă: deplasarea Corpului lui Masséna spre sud însemna deschiderea unei enorme breşe în linia franceză. Napoleon dispunea de întăriri proaspăt sosite pe câmpul de bătălie, Corpul lui Marmont şi divizia bavareză a lui de Wrede, pe lângă infanteria Gărzii Imperiale. Dar Împăratul nu vroia să arunce în luptă această valoroasă rezervă şi astfel alege o soluţie extrem de neobişnuită: în loc să închidă breşa din propria linie cu infanterie, decide formarea unei Mari Baterii de 100-112 piese de artilerie, care să ţină în şah orice mişcare a inamicului în acest sector.[62]

Cuirasieri francezi la Wagram, şarjând în prezenţa Împăratului Napoleon.

În jurul orei 11, Bessières a considerat că o şarjă imediată este necesară dar, în ciuda calităţii înalte a ofiţerilor şi trupelor din rezerva de cavalerie, aceasta nu a putut fi organizată decât în grabă. Totuşi, cu bravul Bessières în frunte, călăreţii francezi au pornit spre inamic. Mareşalul lăsase divizia de cuirasieri a lui St-Sulpice în rezervă şi se pare că ordinele de a şarja nu au parvenit cavaleriei din Gardă, astfel că Bessières a condus la atac doar puternica divizie grea a lui Nansouty, formată din 4 regimente de cuirasieri (2, 3, 9 şi 12) şi ambele regimente de carabinieri călare, nu mai puţin de 4 000 de oameni conduşi de unul dintre cei mai renumiţi comandanţi de cavalerie grea ai epocii, generalul Nansouty. Trecând prin dreptul Împăratului, regimentele de cavalerie au lansat vivaturi puternice, înainte de a galopa spre inamic. Cu toate acestea, cavaleria franceză a fost întâmpinată cu un redutabil foc încrucişat de artilerie, care a temperat elanul călăreţilor, chiar înainte ca aceştia să intre în contact cu inamicul. Observând înaintarea îndrăzneaţă a trupelor lui Liechtenstein şi Kollowrat, Bessières a şarjat imediat în spaţiul dintre aceste două Corpuri, fără a aştepta concentrarea tuturor regimentelor. Primii care au intrat în contact cu inamicul au fost carabinierii din cele două regimente care formau brigada lui Defrance, pe care mareşalul i-a condus apoi spre dreapta, împotriva grenadierilor austrieci din rezervă, dispuşi în mase sau în careuri, iar în urma lor, cuirasierii au reuşit să treacă prin sabie un batalion austriac. Solicitată de mareşal încă de la început, cavaleria uşoară a Gărzii, 4 escadroane de chevau-légers polonezi şi 4 de vânători călare, aproape 2 000 de săbii, intră cu întârziere în acţiune şi nu reuşeşte să realizeze prea mult. Continuându-şi acţiunea, carabinierii călare se lovesc de masele compacte ale grenadierilor austrieci, pe care nu reuşesc să le străpungă, astfel că încearcă să ia cu ei o baterie capturată în dreptul localităţii Aderklaa. Dar, dezorganizaţi şi obosiţi, carabinierii sunt respinşi de regimentele austriece Rosenberg Chevaulegers şi Kronprinz Ferdinand Kürassier. Reveniţi pe poziţiile iniţiale pentru a se reforma, francezii se pregăteau de o a doua şarjă, pe care Bessières avea de gând să o lanseze fără întârziere, moment în care mareşalul a fost lovit de o ghiulea care i-a atins coapsa, dărâmându-l de pe cal. Inconştient, mareşalul este adus în spatele liniei şi toată lumea îl crede mort. „Această nefericită lovitură de tun lăsă cavaleria fără şef în timpul celui mai important sfert de oră al zilei”, scria Savary în „Memoriile” sale.[63] Luând comanda rezervei de cavalerie, generalul Nansouty nu îşi cunoaşte ordinele şi decide încetarea operaţiunilor. Cavaleria franceză suferise pierderi grele, unii autori amintind pierderea a nu mai puţin de 1 200 de cai,[64] din cauza artileriei inamice, a focului de muschetă şi a ciocnirilor repetate cu cavaleria şi infanteria austriacă, dar îşi îndeplinise scopul principal, acela de a câştiga timp şi spaţiu pentru desfăşurarea Marii Baterii şi pentru marşul spre sud al lui Masséna.[65][66][67][68]

Marea Baterie

Detaliu al unui tablou de Gros. Napoleon ordonând urgentarea desfăşurării Marii Baterii. În dreapta, se poate observa cum Bessières tocmai a fost lovit de o ghiulea, căzând de pe cal, cu toate că în realitate acest episod nu s-a petrecut în prezenţa Împăratului.
Colonelul Drouot comandând artileria pedestră a Gărzii Imperiale la Wagram.

În timp ce Bessières îşi conducea escadroanele pentru a bloca înaintarea austriecilor, la ordinul Împăratului, generalul Lauriston supraveghea desfăşurarea celei mai mari baterii din istorie până la acel moment. Această baterie a intrat în acţiune în jurul orei 11 şi avea ca obiectiv să gonească inamicul de pe poziţia dintre Aderklaa şi Süssenbrunn. Era formată din artileria ecvestră a Gărzii Imperiale, care a intrat prima în acţiune şi care cuprindea 6 baterii de tunuri de 6 şi 8 livre şi obuziere grele de 24 de livre, sub conducerea colonelului d'Aboville, urmate de artileria pedestră a Gărzii, 4 baterii grele de câte 6 tunuri de 12 livre, sub comanda locotenent-colonelului Drouot. Acestora li s-a alăturat apoi artileria „Armatei din Italia” şi piesele grele bavareze de 12 livre. Piesele italiene, 40 la număr, s-au plasat pe dreapta, în faţa rezervei de grenadieri ai lui von Liechtenstein, Drouot, cu cele 24-36 de piese ale sale, în centru, în faţa Corpului de armată al lui Kollowrat iar d'Aboville pe stânga, cu 24 de piese. Astfel, această Mare Baterie, îndreptată spre vest, era desfăşurată de-a lungul a aproape 2 kilometri, începând din apropierea localităţii Aderklaa şi prelungindu-se până în dreptul localităţii Breintlee. Pe măsură ce tunurile franceze ajungeau pe poziţie, deschideau focul imediat şi, aflându-se la o distanţă de doar 350 - 550 de metri faţă de inamic, puteau în anumite sectoare să tragă chiar cu mitralie, devastatoare pentru infanteria lui Kollowrat şi Liechtenstein. Pe măsură ce tunurile franceze trăgeau, acestea înaintau, astfel că Kollowrat a fost curând nevoit să se replieze spre Breintlee. Artileria austriacă era în mare parte formată doar din tunuri uşoare de 6 livre sau medii de 8 livre şi nu putea face faţă unei contrabaterii prelungite. Cu toate acestea, 2 baterii grele austriece de 12 livre, aflate în faţa localităţii Wagram, la nici un kilometru distanţă de Marea Baterie franceză, au lansat un tir devastator, care a produs pierderi grele francezilor. Din cauza proximităţii faţă de linia austriacă, francezii începuseră să sufere şi din cauza focului de muschetă şi curând echipajele de servanţi ale mai multor baterii au avut efectivele într-atât reduse încât Napoleon a cerut voluntari din infanteria Gărzii pentru a înlocui servanţii scoşi din luptă. De asemenea, duelul intens de artilerie a aprins culturile înalte de porumb şi mulţi dintre răniţi, austrieci şi francezi, au ars de vii.[69][70]

În acest timp, trupele conduse de Masséna, mai puţin divizia Boudet, s-au putut încolona pentru a mărşălui spre sud, direct spre flancul lui Klenau, aflat într-o poziţie avansată în spatele liniei franceze. Generalul austriac putea ameninţa podurile esenţiale spre insula Lobau sau lovi în spatele liniei franceze, dar, din lipsă de ordine şi considerând că nu are destui oameni pentru o asemenea întreprindere, se oprise şi se mulţumea să bombardeze capul de pod spre Lobau. Pentru a îl ataca, Masséna trebuia să parcurgă nu mai puţin de 8 kilometri, trecând în coloană de marş prin faţa Corpului de armată austriac al lui Kollowrat, întărit de rezerva de cavalerie a lui Liechtenstein. Această manevră era extrem de periculoasă, dar Masséna era unul dintre cei mai experimentaţi comandanţi de pe câmpul de bătălie şi beneficia de existenţa unor culturi înalte de porumb, care ascundeau parţial manevrele. Pentru a proteja marşul coloanei sale, Masséna şi-a dispus o parte din cavaleria uşoară pe dreapta, între coloană şi austrieci şi a primit drept întăriri divizia de cuirasieri a lui Saint-Sulpice. Restul cavaleriei uşoare, brigada lui Marulaz, se afla în frunte pentru a deschide drumul.[71] Pe măsură ce înainta, artileria franceză deschidea focul, înainte de a îşi schimba poziţia iar infanteria era eşalonată pe regimente, batalioanele formând careu atunci când cavaleria inamică se apropia prea mult, doar pentru a-şi relua apoi marşul.[72] Astfel, parţial ascunşi de culturile de porumb, în afara razei focului de muschetă austriac, dar sub bombardamentul constant al artileriei acestora, soldaţii francezi au înaintat spre sud, fără ca austriecii să încerce vreo acţiune majoră care să îi împiedice, cu excepţia unui singur atac de cavalerie, rapid respins. În jurul orei 12, elementele din fruntea diviziei Legrand ajungeau în apropierea localităţii Essling, putând vedea deja inamicul.[71]

Atacul lui Davout asupra Markgrafneusiedl

Imagine recentă din localitatea Markgrafneusiedl, cu turnul pătrat, care a supravieţuit trecerii timpului.

De cealaltă parte a câmpului de bătălie, după ce oprise atacul lui Rosenberg şi îl respinsese în spatele râului Russbach, Davout şi-a pregătit ofensiva în conformitate cu deciziile luate de Împărat în timpul nopţii. Pentru acesta din urmă, poziţia de pe platou era una esenţială şi capturarea ei era deci o prioritate absolută. Cu toate că Davout dispunea de forţe mult superioare numeric, Rosenberg avea totuşi avantajul unei cavalerii mai numeroase şi unei poziţii foarte solide: satul Markgrafneusiedl, care domina această parte a platoului, era format din case solide de piatră şi cuprindea o serie de clădiri mari, printre care o biserică dezafectată cu un turn pătrat, înconjurate de un şanţ şi vechi lucrări de terasament, cât şi o mănăstire şi o moară, aflate mai jos, la baza platoului. Singurul punct nevralgic era pe stânga lui Rosenberg, unde platoul cobora într-o pantă lină spre sud-est. Devreme, în timpul dimineţii, Împăratul ordonase ca o mişcare de flancare să aibă loc pe aici. Cele patru divizii ale lui Davout trebuiau să cucerească poziţia-cheie reprezentată de Markgrafneusiedl şi înălţimile care dominau satul. Elementul principal al sistemului defensiv austriac era turnul pătrat, înconjurat de vechi tranşee care serviseră odinioară pentru apărarea împotriva cavaleriei maghiare. Însă, deşi lucrările de terasament nu erau desăvârşite, bateriile austriece, plasate în spatele ridicăturilor de pământ, dominau câmpia Marchfeld.[73][74]

Planul lui Davout era simplu: artileria sa, susţinută de o parte din cea din Corpul II, îşi va concentra focul încrucişat împotriva satului. Erau în total între 93[75] şi 114[76] piese (numărând şi cele 32 de piese provenite de la regimente), dintre care 8 de 12 livre şi 25 de 8 livre, calibre superioare faţă de majoritatea pieselor austriecilor. Între timp, diviziile Gudin şi Puthod urmau să atace dinspre Grosshofen, obligându-l pe Rosenberg să le confrunte. Aceasta va permite diviziilor lui Friant şi Morand să flancheze poziţia prin dreapta, în punctul nevralgic unde platoul coboară spre sud-est. Infanteria urma să fie protejată pe flancul drept de cavaleria uşoară a lui Montbrun şi de dragonii lui Grouchy şi Pully. Aceste escadroane trebuiau să respingă cavaleria austriacă şi, dacă era posibil, să încercuiască prin spate poziţiile lui Nordmann şi Rosenberg de pe platou. Divizia de cuirasieri a lui Arrighi rămânea în rezervă între Glinzendorf şi Grosshofen.[75]

O ilustrare a operaţiunilor franceze din dimineaţa zilei de 6 iulie.

Pentru a face faţă acestui atac, Rosenberg fusese întărit de avangarda lui Nordmann şi de divizia de cavalerie a lui Nostitz, însă Corpul IV, de sub comanda sa, suferise pierderi în atacul dat în zori, iar generalul austriac nu se putea baza pe sprijinul Corpului II. Hohenzollern trebuia de acum înainte să reziste pe o zonă întinsă a platoului sub focul de artilerie al lui Oudinot şi ameninţarea celor trei divizii ale sale, pregătite să înceapă asaltul.[75] Rosenberg îşi exprimase în mod clar rezervele cu privire la capacităţile Corpului său, 18 500 de infanterişti cu 60 de piese de artilerie, de a rezista pe poziţii, dar arhiducele Carol nu a putut decât să îi ofere asigurări că arhiducele Ioan va sosi în timp util pentru a-l susţine.[74]

În jurul orei 9, bombardamentul poziţiilor austriece a început. La efectul tirului s-a adăugat cantitatea mare de fum degajată de atât de multe guri de foc, care a disimulat preparativele franceze de atac. La Leopolsdorf, Montbrun a traversat râul Russbach şi a avansat spre Obersiebenbrunn, de unde a izgonit escadroanele lui Fröhlich. În stânga sa, cele două divizii de dragoni protejau înaintarea lui Morand şi Friant, care au putut astfel traversa la rândul lor râul. Către ora 10, Davout a considerat că dispozitivul său se afla pe poziţii şi a ordonat un atac general.[75] După ce a traversat râul Russbach, Friant, cu Morand în dreapta sa, şi-a început manevrele pentru a învălui satul Markgrafneusiedl. Astfel poziţionate, cele două divizii de infanterie şi cavaleria franceză blocau drumul spre Marchegg, de unde Rosenberg sperase mereu să vadă înaintând coloanele arhiducelui Ioan. Văzând mişcarea de învăluire a francezilor, Rosenberg şi-a repoziţionat trupele. Soldaţii din a doua linie au fost plasaţi perpendicular faţă de linia întâi, joncţiunea dintre cele două având loc în dreptul turnului. Această a doua linie era compusă în principal din batalioanele lui Nordmann, greu încercate cu o zi în urmă. Pe câmpie, cavaleriştii lui Nostitz, atacaţi de dragonii lui Grouchy şi Pully, s-au retras pe platou, spre extrema stângă a trupelor austriece. Cele trei divizii ale Corpului IV trebuiau să păzească platoul dintre turn şi aripa stângă a Corpului lui Hohenzollern. Rosenberg şi-a întărit poziţiile din jurul turnului cu o baterie de 12 livre, sperând să atenueze loviturile pe care artileria franceză continua să le administreze batalioanelor sale deja epuizate.[75]

Louis-Nicolas Davout, duce de Auerstaedt, Mareşal al Imperiului.

Atacul frontal francez a fost cel care a deschis acţiunea, opunând diviziile Puthod şi Gudin celor 3 brigăzi austriece slăbite, întărite de regimentul 3 Erzherzog Karl şi de batalionul Landwehr Unter dem Manhartsberg. Lupta pentru Markgrafneusiedl, scopul principal al atacului frontal, a fost deosebit de sângeroasă iar generalul austriac Peter Vécsey îşi va pierde viaţa încercând să apere poziţia. Odată ce artileria franceză a lui Davout şi Oudinot a reuşit să reducă la tăcere piesele austriece plasate în faţa localităţii, cu Mareşalul Davout în frunte, diviziile Gudin şi Puthod s-au pus în mişcare şi, apropiindu-se de localitate, au fost întâmpinate cu un foc de muschetă susţinut. Cu toate acestea, cele două divizii şi-au continuat înaintarea şi au intrat în sat, Gudin fiind însă rănit în această acţiune şi Davout având el însuşi calul omorât sub el. Respinşi, austriecii s-au regrupat imediat pe înălţimile din dreptul oraşului, în jurul turnului pătrat, unde era amplasată bateria grea de 12 livre iar Gudin şi-a trimis tiraliorii împotriva lor.[77] În acest timp, spre est, celelalte două divizii franceze îşi începuseră atacul din flanc. Morand, desfăşurat pe două linii, cu regimentele 13 uşor şi 17 de linie în frunte, a ajuns pe creasta platoului, dar aici a fost întâmpinat cu foc susţinut şi cele două regimente regulate ale brigăzii Mayer, 4 Hoch und Deutschmeister şi 49 Kerpen, susţinute de 8 escadroane de husari din regimentul Erzherzog Ferdinand, au lansat imediat o contraatac.[78] Martor al dificultăţilor întâmpinate de Morand, Friant l-a sprijinit cu cele două regimente ale brigăzii Gilly, care au lovit flancul austriecilor. Încercând să îşi ralieze trupele, generalul Nordmann a fost rănit mortal de un glonte, fiind descoperit într-un tranşeu de către francezi, iar austriecii au fost respinşi pe poziţiile lor iniţiale. Friant a angajat în cele din urmă întreaga sa divizie şi a reuşit să se menţină pe platou. Acest succes a marcat un moment de turnură în cadrul luptelor din acest sector al câmpului de bătălie.[79][77]

La rândul lor, ceva mai la vest, Gudin şi Puthod reuşeau să înainteze, în ciuda contraatacurilor înverşunate ale rămăşiţelor brigăzii lui Riese si a regimentelor Chasteler, Bellegarde şi Beaulieu. De altfel, comandantul brigăzii, generalul-maior Riese nu s-a arătat deloc la faţa locului pe tot parcursul zilei, fapt ce nu putea decât să adâncească deznădejdea austriecilor. Spre amiază, Friant a înaintat la rândul său spre poziţia turnului pătrat, întorcând flancul austriac. Cu toate acestea, rezistenţa opusă de austrieci a fost remarcabilă iar Rosenberg s-a regrupat într-o nouă linie pe platou, la nord-est de turn, lansând contraatacuri repetate care au încetinit înaintarea franceză. În aceste momente hotărâtoare, Davout i-a ordonat lui Arrighi să lanseze o şarjă care să spargă linia inamică. Cu toate acestea, şarja a fost organizată în grabă şi fără tragere de inimă. În plus, cuirasierii lui Arrighi de Casanova, care îl înlocuise pe excelentul d'Espagne, ucis la Aspern-Essling, trebuiau să şarjeze în pantă,[80] pe care trebuiau să o urce în dreptul localităţii Markgrafneusiedl, deşi ar fi trebuit probabil trimise pe flancul drept, pentru a-l întări pe Grouchy. Conform raportului generalului Arrighi, acesta a urcat platoul în fruntea a două escadroane formate în coloană, ajungând în mijlocul baricadelor inamice, teren pe care i-a fost imposibil să formeze în linie vreun escadron. În plus, austriecii au avut destul timp pentru a se forma în caree. Şarjele diviziei a 3-a de cavalerie grea nu au dat astfel niciun rezultat şi s-au soldat cu pierderi grele, aproape 300 de oameni şi tot atâţia cai. Întorşi la baza platoului, cuirasierii au fost reformaţi de generalul de brigadă Bordessoule, în timp ce Arrighi, furios, a plecat să îl caute pe mareşalul Davout, pentru a protesta împotriva ordinelor primite.[81]

Napoleon a urmărit în mod constant mişcările lui Davout. Atunci când a observat că linia de fum care indica poziţia trupelor mareşalului a trecut de turnul pătrat, Împăratul a ştiut că a venit momentul să ordone atacul general.

Era miezul zilei şi întreaga aripă stângă a austriecilor risca să se prăbuşească, dar, în aceste momente, soseşte în mod salutar arhiducele Carol cu întăriri. Acesta lăsase temporar comanda aripii drepte a armatei arhiducelui Ludovic şi se îndreptase către sectorul lui Rosenberg, aducând cu el întăriri din Corpul II al lui Hohenzollern: 5 batalioane din regimentele 57 Joseph Colloredo şi 15 Zach, o baterie de 6 livre; cât şi din rezerva de cavalerie: 4 escadroane de husari Hesse-Homburg şi regimentul Hohenzollern Kürassier. Infanteria a întărit pedestrimea epuizată a lui Rosenberg iar cavaleria s-a alăturat călăreţilor lui Nostitz, în apropiere de Obersiebenbrunn, unde li s-a ordonat să şarjeze, întâi pentru a alunga cavaleria franceză şi apoi pentru a cădea asupra infanteriei. Astfel, marea confruntare de cavalerie a bătăliei avea să aibă loc, opunând cele peste 40 de escadroane ale lui Nostitz cavaleriei franceze conduse de Montbrun şi Grouchy. Mai întâi, călăreţii austrieci s-au aruncat asupra celor 9 escadroane ale lui Montbrun, iar brigada austriacă Wartensleben, husarii Blackenstein şi O'Reilly Chevaulegers, a copleşit regimentul 7 de husari francez, îndreptându-se apoi spre cea de-a doua linie a lui Montbrun, care, în mod absolut surprinzător, a încercat să respingă inamicul cu o inutilă salvă de carabine. Linia franceză a fost imediat străpunsă şi austriecii au capturat 10 piese de artilerie ecvestră. Dar în aceste momente Montbrun, care păstrase o rezervă, a trimis vânătorii călare din regimentul 12 frontal iar regimentul 11 vânători călare a lovit flancul călăreţilor uşori O'Reilly, în timp ce Grouchy a sosit la rândul său şi a lansat o puternică contraşarjă. În lupta corp la corp ce a urmat generalii Nostitz şi Rothkirch au fost răniţi şi austriecii s-au retras precipitat să se reformeze, lăsând în urmă tunurile pe care le capturaseră. Slab condusă şi suferind din cauza inabilităţii sale de a se organiza pentru şarje în masă, cavaleria austriacă a fost respinsă cu pierderi mari şi a trebuit să se refugieze în spatele infanteriei, în jurul orei 13. Ca atare, fără a mai avea vreo speranţă de a putea rezista pe poziţii, Rosenberg a organizat o retragere treptată, ordonată, înspre Wendling-Hof.[82]

Marele careu al lui MacDonald

Reprezentare a câmpului de bătălie în jurul orei 13, pe data de 6 iulie. Careul lui MacDonald este vizibil în centru.

În timp ce Davout întorcea flancul armatei austriece, Napoleon urmărea cu atenţie manevrele acestuia. Deşi distanţa faţă de trupele Corpului III era apreciabilă, Napoleon putea distinge în mod clar turnul pătrat ce domina localitatea Markgrafneusiedl, iar, în jurul orei 13, fumul gros degajat de linia de puşcaşi a mareşalului Davout îi indica Împăratului că acesta a trecut de clădire. Pe stânga, acolo unde austriecii lansaseră cea mai semnificativă ameninţare, mareşalul Masséna, duce de Rivoli, reuşise să îl împingă înapoi pe Klenau, stabilizând flancul stâng. Pentru francezi şi aliaţii lor, era momentul atacului final.[83]

Iniţial, „Armata din Italia” trebuia să atace platoul între Wagram şi Baumersdorf, chiar în centrul dispozitivului inamic, în aceeaşi zonă unde fusese respinsă în ajun. Generalul MacDonald este însărcinat să conducă primul atac. Deşi nu toţi autorii sunt de acord cu această versiune, se pare că scopul atacului lui MacDonald nu era acela de a sparge linia austriacă, ci de a-i împiedica pe aceştia să trimită întăriri semnificative pe flancul stâng, acolo unde acţiona Davout. MacDonald primise întăriri în timpul nopţii: divizia lui Broussier şi astfel dispunea de circa 8 000 de oameni, împărţiţi în 23 de batalioane.[83] şi se pregătea să înceapă asaltul atunci când a primit ordinul de a înainta către Aderklaa pentru a ocupa spaţiul ţinut de Marea Baterie. Oudinot şi-a întins linia puţin mai spre stânga pentru a acoperi spaţiul rămas liber. Nemulţumit de faptul că trebuia să execute o manevră pe care o considera a fi foarte complicată, MacDonald s-a îndreptat către Împărat şi a ajuns pe o măgură de unde putea urmări situaţia de lângă Aderklaa. Atunci, el a înţeles decizia Împăratului şi a ordonat ca patru batalioane să avanseze în pas alergător în spatele Marii Baterii şi să aştepte restul trupelor. Sosit în centru, el şi-a format regimentele sub focul artileriei austriece. Opt batalioane ale diviziilor Lamarque şi Broussier s-au dispus pe două linii, însă, văzând cavaleria austriacă pregătindu-se să şarjeze, MacDonald a ordonat celorlalte batalioane să rămână în coloană şi să se dispună în spatele celor două flancuri ale primelor două linii.[84] Divizia Séras s-a plasat în spate, închizând astfel un careu gigantic, lung de peste 800 de metri şi lat de circa 550 de metri.[83]

"Careul" lui MacDonald, conform lui Oleg Sokolov. Istoricul rus prezintă o mare coloană, divizia Séras, plasată iniţial pentru a închide careul, nefiind reprezentată.

Teoretic, MacDonald putea conta pe sprijinul lui Bernadotte, însă saxonii săi s-ar fi dispersat rapid. Formaţia foarte neobişnuită adoptată de MacDonald nu era deci coloana des amintită în literatură, ci un careu, conceput astfel pentru că era probabil ca aceste trupe să fie atacate din trei părţi. De asemenea, contrar unui mit ce s-a născut despre această acţiune, formaţia nu fusese adoptată pentru că trupele ar fi fost neexperimentate. Pentru a susţine atacul de infanterie, Marea Baterie, cât şi piesele divizionare au înaintat spre inamic, intensificându-şi tirul iar pe flancurile marelui careu s-a dispus divizia de cavalerie uşoară a lui Sahuc din cadrul „Armatei din Italia”, alături de cavaleria Gărzii, pe dreapta, iar pe stânga divizia de cavalerie grea a lui Nansouty. Spre amiază, MacDonald şi marele careu se puseseră în mişcare în direcţia Süssenbrunn, iar austriecii, văzând această enormă masă de oameni, cu stindardele desfăşurate şi tobele bătând şarja, susţinută de cavalerie şi artilerie, au deschis focul cu toate piesele disponibile. Arhiducele Carol a ordonat manevre pentru a refuza inamicului flancul Corpurilor III şi al celui de grenadieri. Artileria austriacă s-a menţinut mult timp în prima linie, nu mai puţin de 15 piese fiind scoase din acţiune de focul inamic, înainte de a se retrage în afara razei de acţiune a muschetelor franceze. În ciuda pierderii a aproape jumătate din efective (unii autori opinează că i-ar mai fi rămas doar 1 500 de infanterişti), MacDonald şi-a continuat înaintarea, intrând în contact cu linia austriacă, pe care zdruncinat-o, fără a o putea sparge.[85] În aceste momente cruciale, General der Kavallerie Liechtenstein şi-a trimis înainte toată cavaleria disponibilă într-o şarjă masivă menită să câştige timp pentru infanteria austriacă, aflată sub o presiune imensă. Cu toate acestea, francezii reuşesc să formeze rapid careuri şi şarja eşuează, dar cavaleria franceză nu profită de ocazie pentru a lansa o contraşarjă. Desfăşuraţi prea în spate conform ordinelor comandantului lor, pentru a fi protejaţi de mitralia inamică, oamenii lui Nansouty răspund prea târziu apelului lui MacDonald iar călăreţii din Gardă ai experimentatului cavalerist Walther nu intră deloc în acţiune, comandantul răspunzând că „Garda nu acţionează decât la comanda Împăratului însuşi sau a comandantului nostru, Mareşalul Bessières”. Însă Împăratul se afla departe de această acţiune, iar Bessières fusese rănit şi se afla în spatele liniilor, astfel că ocazia a trecut, făcându-l pe Napoleon să remarce cu dezgust că este pentru prima dată când cavaleria îl dezamăgeşte. Astfel, în jurul orei 14, marele careu al lui MacDonald a fost nevoit să se oprească, generalul solicitând întăriri[83] şi adăpostindu-şi oamenii într-o adâncitură a terenului.[86]

Poziţia celor două armate în ziua de 6 iulie, la amiază.

Întăririle nu au întârziat, Împăratul trimiţându-i cei 5 000 de oameni din divizia bavareză a lui De Wrede, care avea ordine să îi uşureze situaţia lui MacDonald, având permisiunea de a acţiona aşa cum doreşte. Această divizie de infanterie cuprindea şi o baterie pedestră de 6 livre, care a fost dispusă înaintea trupelor, cât şi o brigadă de cavalerie şi o baterie ecvestră, care au participat la rândul lor la acţiune, intrând în contact cu inamicul de pe linia dintre Aderklaa şi Süssenbrunn, în dreapta lui MacDonald. Austriecii se aflau însă în plină repliere şi tot ce au putut face bavarezii a fost să schimbe focuri de artilerie şi sporadic tiruri de muschetă. În timpul acestei acţiuni, generalul bavarez De Wrede a fost rănit uşor de un glonte, ceea ce l-a făcut pe acesta să îl roage pe MacDonald să îi spună Împăratului că moare pentru el şi că îşi recomandă soţia şi copiii spre protecţie. Generalul francez i-a răspuns cu calm lui De Wrede că îi va putea spune aceste lucruri el însuşi Împăratului şi că mai are timp să îi mai facă şi alţi copii soţiei sale. Un al doilea eşalon de întăriri franceze, batalioanele „Tinerei Gărzi”, era adus de unul din aghiotanţii Împăratului, generalul Reille, care avea însă ordine „să nu se implice în vreo aventură”. Cu susţinerea infanteriei din Gardă, bavarezii au capturat fără probleme Süssenbrunn. Dincolo de localitate, doar bavarezii au mai continuat urmărirea în acest sector. Există o vie dezbatere printre specialişti cu privire la succesul sau eşecul acţiunii lui MacDonald, acesta putând fi judecat doar în funcţie de obiectivul concret al acestei acţiuni, care, în sine nu este absolut clar. Dacă scopul atacului a fost de a sparge linia austriacă, atunci acţiunea a fost un eşec; în schimb, atacul a fost un succes, dacă a fost conceput drept o modalitate de împiedica deplasarea de forţe spre flancul stâng austriac, puternic ameninţat.[85][86]

Atacul general şi retragerea armatei austriece

Cavalerie uşoară din brigada Colbert (Corpul II al lui Oudinot), în prezenţa Împăratului Napoleon.

În urma atacului lui MacDonald, Napoleon ordonă diviziei Pacthod a „Armatei din Italia” să cucerească poziţia de la Wagram, în timp ce Corpul XI al lui Marmont era adus înainte pentru a umple golul rămas între „Armata din Italia” şi Corpul lui Oudinot. În fine, divizia lui Durutte, trimisă spre sud-vest, în ajutorul lui Masséna, capturase Breintlee. Comandantul Corpului II francez, generalul de divizie Nicolas Oudinot trecuse însă deja din proprie iniţiativă la atac în jurul orei 13, atunci când observase că, la dreapta sa, înaintarea lui Davout nu mai putea fi oprită. Fără a mai aştepta deci ordinele Împăratului, bravul Oudinot s-a pus în fruntea trupelor, cu sabia în mână, conducându-le înspre creasta platoului, unde era eşalonat Corpul II austriac al lui Hohenzollern, cu care schimbase tiruri de artilerie toată dimineaţa. Într-o primă fază, Hohenzollern a rezistat pe poziţii şi austriecii i-au întâmpinat pe francezi cu un intens tir de muschetă şi de artilerie. Cu toate acestea, comandantul austriac a realizat că nu poate rămâne pe poziţii, deoarece, în stânga sa, Rosenberg era în plină retragere în faţa lui Davout, care l-ar fi lovit curând în flanc în timp ce Oudinot îl fixa pe poziţii. Nu fără oarecare dificultăţi, Hohenzollern a început să îşi extragă trupele de pe poziţii, fiind nevoit să trimită 5 batalioane din linia a doua, cât şi o serie de baterii pentru a-i încetini pe francezi. De partea cealaltă, Oudinot se afla în fruntea trupelor, conducându-le spre Baumersdorf, unde brigada austriacă a generalului Hardegg rezista eroic. În timpul acestei acţiuni, generalul francez a fost rănit de două ori şi calul i-a fost împuşcat sub el, dar oamenii săi au reuşit să împingă Corpul II austriac înspre Wagram, cucerind Baumersdorf. Artileria Corpului II francez, sub comanda generalului Séruzier, protejată de brigada de cavalerie uşoară a Corpului, sub comanda generalului Colbert, se desfăşurase pe platou, bombardându-i pe austriecii lui Bellegarde, aflaţi în apropiere de Wagram. Francezii controlau acum cea mai mare parte a platoului şi soarta bătăliei era decisă.[87]

Gravură - scenă a bătăliei de la Wagram.

Pentru arhiducele Carol, bătălia era pierdută. Deoarece nu prevăzuse nicio rezervă de bătălie, cei circa 9 000 de oameni din Corpul V fiind lăsaţi în urmă ca rezervă strategică, austriecii nu mai puteau relua ofensiva. Dacă arhiducele ar fi rămas pe poziţii, ar fi riscat să fie martor la distrugerea propriei armate; ultima sa speranţă fusese sosirea celor 13 000 de oameni ai arhiducelui Ioan în spatele aripii drepte franceze, deşi aceste trupe nu erau unele de primă mână. Arhiducele Ioan primise pe 2 iulie ordinul de a face o demonstraţie împotriva trupelor franceze staţionate la Pressburg, doar pentru ca, pe 4 iulie să primească contraordine, reiterate pe 5 iulie, ordonându-i-se să se apropie de teatrul de operaţiuni de la Wagram. Pe data de 6 iulie, la ora 10 dimineaţa, Ioan ajunsese la Marchegg, însă artileria sa se afla în ariergardă. Arhiducele Ioan se aflase deci iniţial destul de departe de câmpul de bătălie, dar, la începutul după-amiezii, trupele sale nu se găseau decât la 16 kilometri de locul de desfăşurare a ostilităţilor. Aici, urmând la literă procedura militară austriacă, arhiducele Ioan a ordonat soldaţilor să se odihnească şi să îşi gătească raţiile, trimiţând totodată o depeşă fratelui său, în care îl asigura pe Carol că, odată cu sosirea artileriei, se va pune în marş şi va ajunge la Leopolsdorf cel târziu la ora 17. Ceea ce Ioan de Austria nu ştia era că, la acea oră, soarta bătăliei va fi deja cunoscută. Primind depeşa, Carol a înţeles acest lucru şi, observând turnura evenimentelor, a ordonat o repliere generală în jurul orei 14:30. Armata trebuia să se retragă către Bisamberg, unde aştepta Corpul V al lui Reuss şi către Wolkersdorf, în acelaşi timp făcând faţă atacurilor franceze. Arhiducele Carol a transmis şefilor de Corp informaţia că îşi stabileşte cartierul general la Stammersdorf, unde fiecare şef de Corp trebuia să trimită un ofiţer de legătură la lăsarea nopţii, pentru a primi noi ordine.[88][87][89]

În centru, Bellegarde lăsase o puternică ariergardă, întărită de o divizie de cavalerie a lui Hohenzollern, pentru a menţine poziţia de la Wagram şi a-i întârzia pe francezi. Aceştia, diviziile Pactod („Armata din Italia”), Tharreau (Corpul II) şi Garda Regală Italiană, au atacat puternic frontal poziţia de la Wagram, în timp ce Durutte a luat cu asalt înălţimile din dreptul localităţii. Luptele din acest sector au fost deosebit de feroce, francezii pierzând un număr foarte mare de oameni, în special din cauza focului de artilerie şi a luptelor la baionetă. În acelaşi timp, Corpul III austriac, Corpul de grenadieri şi Corpul de rezervă s-au repliat în bună ordine, acoperindu-şi reciproc retragerea şi beneficiind de pe urma unui important baraj de artilerie, masată de generalul Smola.[90]

Ultima şarjă a lui Lasalle la Wagram. Conform obiceiului său, generalul deschidea şarja înarmat decât cu pipa sa. Pe fundal se pot observa cuirasieri, divizia grea St. Sulpice aflându-se nu departe de această acţiune

Pe stânga franceză, Masséna, după ce salvase capul de pod, a înţeles că Napoleon a dat lovitura decisivă deoarece canonada se înteţise în centru. În faţa lui, comandantul austriac Johann von Klenau, se afla într-o poziţie extrem de vulnerabilă, în condiţiile retragerii generale a celorlalte Corpuri austriece. Austriecii mai controlau încă Essling, dar au fost puternic atacaţi de francezii din divizia Legrand. Primul atac francez, lansat de regimentul 26 uşor, a fost respins, moment în care Masséna, aflat în continuare în faetonul său alb, s-a plasat în fruntea regimentului 18 de linie strigând: „Scursurilor, câştigaţi 6 sous pe zi, iar eu valorez 600 000 de franci pe an şi tot mă faceţi să v-o iau înainte!” Francezii au reuşit astfel să cucerească Essling, după care Klenau a încetat să mai reziste, retrăgându-se rapid. Localitatea Aspern a căzut fără ca austriecii să încerce să blocheze ofensiva, iar spre ora 15, Klenau i-a scris lui Carol că se teme că va avea loc un dezastru.[91]

Apoi, Masséna a decis, din proprie iniţiativă, să îi respingă pe austrieci până la Bisamberg. Divizia Boudet a mărşăluit către Kagran, susţinută pe partea dreaptă de cavaleria lui Marulaz, iar celelalte trei divizii, precedate de escadroanele lui Lasalle, au avansat înspre Leopoldau. Batalioanele Corpului VI austriac s-au dispus în mase pentru a pune capăt acestei urmăriri. Susţinuţi de focul unei baterii franceze, Marulaz şi Lasalle s-au repezit către inamic, străpungând una din mase, apoi îndreptându-se către a doua. În timp ce încerca să-şi ralieze oamenii pentru cea de-a doua şarjă, Lasalle s-a prăbuşit, împuşcat în cap. Francezii îl pierdeau pe cel mai faimos comandant de cavalerie uşoară al epocii. Marulaz a preluat comanda escadroanelor sale şi le-a raliat. Între timp, sub protecţia unui regiment de ulani, oamenii lui Klenau şi-au reluat retragerea înspre Bisamberg. Decis să răzbune moartea lui Lasalle, Marulaz s-a adresat regimentului 8 de husari: „Husari! Sunt 30 de ani de când vă comand. Numele meu vă este cunoscut. Iată inamicul. Nu vă dezminţiţi de vechea voastră valoare. Şarjaţi, Marulaz este cu voi!”[92] Urmaţi de trei regimente de vânători călare, husarii s-au repezit către inamic cu strigăte de „Trăiască Împăratul, trăiască Marulaz!”. Austriecii au fost trecuţi prin sabie, însă calul lui Marulaz s-a prăbuşit, lovit de o ghiulea, iar generalul s-a rănit la tibie. Un ofiţer din regimentul 3 de vânători călare i-a oferit calul său. Marulaz s-a ridicat cu dificultate şi a fost în cele din urmă constrâns să părăsească câmpul de bătălie. Generalul de brigadă Bruyères s-a văzut nevoit să preia comanda a nu mai puţin de două divizii de cavalerie. Acest episod a pus capăt urmăririi lui Masséna, care a hotărât că nu mai era nevoie să se expună bateriilor austriece din Corpul V. În jurul orei 17, Klenau a reuşit să îşi extragă Corpul de armată, retrăgându-se prin defileul Langen-Enzersdorf şi alăturându-se astfel mişcării generale de retragere.[93][91]

În nordul câmpului de bătălie, Davout, Oudinot şi Marmont au profitat de avantajul obţinut. Hohenzollern a încercat să restabilească o linie defensivă la nord de Wagram, de-a lungul râului Russbach. Pentru a opri urmărirea cavaleriei uşoare a lui Colbert, el le-a ordonat batalioanelor sale să formeze careuri. Brigada lui Coehorn şi regimentul 10 uşor au avansat şi au atacat la baionetă. Opt sute de austrieci au căzut în mâinile oamenilor lui Oudinot, iar restul s-au repliat către Wolkersdorf.[94] Francezii erau însă epuizaţi fizic şi psihic şi nu au urmărit decât cu încetineală. În jurul orei 16, în jurul localităţii Wagram, câteva zeci de soldaţi francezi au intrat în panică atunci când cavaleria inamică s-a arătat în apropiere. Fuga lor a fost oprită atunci când au întâlnit infanteria Gărzii, formată în careuri, pentru a proteja cartierul general al Împăratului. O oră mai târziu, s-a produs un alt moment de panică şi Garda a fost din nou nevoită să formeze careuri, atunci când au apărut în spatele liniei franceze patrule călare ale arhiducelui Ioan. Acesta din urmă a fost însă informat despre retragerea armatei austriece şi s-a retras la rândul său.[95]

Vânători călare din Garda Imperială Franceză într-o acţiune de cavalerie din seara zilei de 6 iulie.

La dreapta, Davout a urmărit de asemenea trupele lui Rosenberg, a cărui cavalerie căuta să protejeze retragerea. Beneficiind de susţinerea artileriei, diviziile franceze i-au respins pe austrieci până la Auersthal şi Bockfliess. În acest sat, soldaţii din regimentul 108 de linie au găsit casele pline de soldaţi austrieci în stare de ebrietate. Aceştia au încercat să se apere, însă francezii nu le-au arătat nicio milă: două sute de austrieci au fost omorâţi iar alţi patru sute au fost luaţi prizonieri. La ora 18, acest episod a marcat sfârşitul luptelor de pe aripa dreaptă.[96] Singurul moment când retragerea austriacă a părut să fie ameninţată a fost spre apus, atunci când elemente din cavaleria grea a lui Nansouty, din cavaleria Gărzii şi din cavaleria „Armatei din Italia” au încercat să blocheze retragerea Corpului III austriac. Austriecii au lansat imediat o contraşarjă, prin brigada lui Kroyherr, Kürassier Regiment 1 Kaiser, Kürassier Regiment 6 Moritz Liechtenstein, brigada uşoară a lui Teimern, regimentul 1 de dragoni al lui Knesevich şi regimentul 6 Rosenberg Chevaulegers. Cavaleria austriacă a lovit flancul celei franceze, obligând-o să se retragă, dar acţiunea i-a dovedit lui Carol că lăsase Corpul III prea expus, motiv pentru care i-a ordonat să se retragă mai rapid, pentru a ajunge în linie cu Corpul VI al lui Klenau.[97] În jurul orei 20, canonada se încheiase şi doar câteva unităţi franceze au mai continuat urmărirea, dar au fost ţinute la distanţă de ariergarda austriacă. Napoleon câştigase încă o bătălie decisivă, dar, de data aceasta, armata austriacă reuşise să se retragă în ordine şi rămânea capabilă de a continua lupta. Cu toate acestea, înfrângerea de la Wagram îl convinsese pe arhiducele Carol că trebuie să încheie pacea cât mai repede cu putinţă.[95]

După bătălie

Pierderile celor două armate

Bătălia de la Wagram a fost una dintre cele mai sângeroase ale războaielor napoleoniene, urmare a faptului că ambele armate au concentrat o puternică artilerie şi că bătălia s-a dat într-o câmpie, fără prea multe obstacole naturale. Se estimează că artileriile celor două armate ar fi tras peste 90 000 de proiectile fiecare în timpul celor două zile de lupte. Wagram a marcat o schimbare majoră în tactica armatei austriece, care a opus o rezistenţă încrâncenată şi a cărei împărţire pe Corpuri de armată, chiar dacă insuficient stăpânită şi prost înţeleasă, a reuşit să o impună totuşi ca fiind un adversar redutabil.[98]

Sfârşitul bătăliei de la Wagram.

Cu toate că buletinul „Marii Armate” aminteşte de doar „1 500 de morţi şi 3 000 sau 4 000 de răniţi”, în realitate, francezii au înregistrat pierderi semnificative: 5 generali (Duprat, Gauthier, Guiot de Lacour, Lasalle, von Hartitzsch), 238 de ofiţeri şi peste 7 000 de oameni morţi, cât şi 37 de generali, 883 de ofiţeri şi peste 25 000 de soldaţi şi gradaţi răniţi. Se adaugă circa 4 000 de prizonieri, mulţi dintre ei dintre răniţi. Toate Corpurile franceze de armată au avut pierderi grele, cu excepţia Corpului XI şi a diviziei bavareze, care nu au intrat în acţiune decât în timpul retragerii austriece.[99] Pigeard oferă cifre similare: 5 000 de morţi, 28 000 de răniţi (dintre care aproape 2 000 de ofiţeri morţi şi răniţi), 3 000 până la 4 000 de prizonieri, cât şi pierderea drapelelor batalionului 3 din regimentul 4 linie, al regimentului 24 uşor şi al regimentului 106 de linie.[100] Naulet estimează că francezii ar fi pierdut 25 000 - 28 000 de oameni.[101]

De partea cealaltă, pierderile austriecilor sunt greu de estimat deoarece statele militare austriece au înregistrat doar diferenţa totală între efectivele de pe 5 şi cele de pe 11 iulie (51 626 de ofiţeri şi soldaţi), cifră ce include luptele minore de după Wagram, cât şi bătălia de la Znaim. Mulţi dintre aceştia sunt soldaţi dispăruţi în timpul retragerii şi luptelor de după bătălia de la Wagram. În cadrul bătăliei de pe 5 şi 6 iulie, austriecii înregistrat pierderi similare francezilor: 37 000 de morţi şi răniţi şi 18 000 de prizonieri, dintre care cea mai mare parte erau răniţi. Mai exact austriecii au pierdut: 4 generali (Nordmann, d'Aspre, von Wukassovich, von Vécsey), 120 de ofiţeri şi 5 507 soldaţi şi gradaţi morţi, cât şi 13 generali, 616 ofiţeri şi 17 490 de soldaţi şi gradaţi răniţi. Corpurile austriece din centru au înregistrat pierderile cele mai grele (circa 30% din efective) iar Avangarda lui Nordmann a pierdut circa 50% din efective.[102] Naulet vorbeşte despre 37 000 de oameni pierduţi de austrieci,[101] în timp ce Hourtoulle estimează că 25 000 de oameni au fost scoşi din luptă, cifră la care trebuie adăugaţi peste 20 000 de prizonieri.[103]

Urmărirea franceză şi armistiţiul

Armata austriacă învinsă la Wagram şi-a păstrat capacitatea de a lupta şi o oarecare coeziune, în ciuda retragerii rapide pe care a trebuit să o opereze, mărturie stând numeroasele lupte de ariergardă pe care austriecii le-au dus pentru a încetini inamicul, în special cea de la Hollabrunn, unde Masséna a întâlnit o asemenea rezistenţă, încât a trebuit să suspende ostilităţile şi să aştepte întăriri. Cu toate acestea, francezii au reuşit să repereze manevrele inamice de retragere în Boemia şi generalul Marmont a manevrat excelent, anticipând retragerea arhiducelui Carol cu grosul forţelor austriece. Pe 10 iulie, odată ajuns în contact cu inamicul la Znaim, Marmont şi Corpul său de armată de doar 10 000 de oameni aveau în faţă peste 60 000 de austrieci, dar generalul francez, aplicând strategia napoleoniană, a atacat oricum, pentru a fixa armata inamică, în speranţa că va primi întăriri. Poziţia lui Marmont era una periculoasă, dar spre ora 10, mareşalul Masséna se apropia cu întăriri, iar la ora 10 seara, Napoleon I a sosit pe câmpul de bătălie cu Garda Imperială, iar în dimineaţa zilei următoare francezii au primit întăriri importante. Realizând că în curând armata franceză va putea alinia 84 000 de oameni, Carol a decis să încheie armistiţiu, chiar dacă nu avea permisiunea imperială. Cu toate că Berthier şi alţi comandanţi francezi au insistat ca ostilităţile să continue până când monarhia Habsburgilor va fi fost distrusă, Napoleon a hotărât să accepte armistiţiul, spunând că „s-a vărsat destul sânge.” Pe data de 11 iulie 1809, spre ora 19, a intrat în vigoare acordul de încetare a focului. Devreme, în dimineaţa zilei de 12 iulie 1809, a fost semnat Armistiţiul de la Znaim, care privea doar aspecte militare şi era încheiat pentru o durată de doar o lună. Campania de la Wagram se încheiase.[104]

Consecinţe

În aceeaşi zi, Împăratul Napoleon I i-a ridicat la demnitatea de Mareşal al Imperiului pe generalii Oudinot şi Marmont, după ce îi acordase aceeaşi demnitate generalului MacDonald, pe câmpul de bătălie de la Wagram. A adăugat însă, într-o scrisoare privată către Marmont: „Între noi fie vorba, nu aţi realizat încă suficient pentru a merita pe deplin alegerea mea.”[105] Acest eveniment a fost îndelung comentat în rândurile armatei franceze, care a formulat următoarea frază: „Armata l-a numit pe Oudinot, Franţa l-a numit pe MacDonald şi prietenia l-a numit pe Marmont.”[106]

După semnarea armistiţiului, arhiducele Carol şi-a înaintat demisia pe 23 iulie, demisie acceptată de Împăratul Austriei Francisc I, care l-a înlocuit cu Liechtenstein. Carol părăsind armata pe data de 30 iulie iar relaţiile cu fratele său erau mai proaste decât oricând, Împăratul considerând că, prin semnarea armistiţiului, arhiducele s-a implicat încă odată în probleme politice care îi depăşeau autoritatea. Arhiducele Carol de Austria nu va mai primi niciodată comanda unei armate.[107]

Monumentul comemorativ al bătăliei de la Wagram.

Cu toate că iniţial prevăzuse continuarea ostilităţilor, Împăratul Francisc a realizat curând că acest lucru ar fi echivalat cu sfârşitul monarhiei Habsburgilor. Chiar dacă armata austriacă luptase excelent pe 5 şi 6 iulie, la Wagram şi chiar dacă pierderile celor două armate fuseseră aproape egale, victoria lui Napoleon a zguduit puternic moralul austriecilor, încrederea în victorie şi dorinţa acestora de a continua lupta. Un raport al Prinţului von Liechtenstein către Împăratul Francisc I arăta că disciplina armatei era în deteriorare, că nu existau suficiente muniţii, nici mijloace de transport şi că nici nu fuseseră pregătite fortificaţii pentru continuarea operaţiunilor, chiar dacă arhiducele Carol lăsase un plan de continuare a operaţiunilor pe braţul stâng al Dunării, la vest de Viena. Ca atare, Francisc a acceptat termenii militari ai armistiţiului şi, stabilindu-se o linie de demarcaţie, ambele armate s-au îndreptat către cantonamente. Pe data de 14 octombrie 1809, după îndelungi tergiversări şi negocieri, austriecii au semnat Tratatul de pace de la Schönbrunn, care consfinţea pierderi teritoriale semnificative pentru Imperiul Austriac, reducerea efectivelor armatei imperiale, obligativitatea alianţei cu Imperiul Francez, cât şi plata unei semnificative indemnizaţii de război.[108]

Câmpul de bătălie astăzi

Terenul pe care s-au desfăşurat bătăliile de la Essling şi Wagram a suferit importante transformări în două secole, mai ales din cauza proximităţii faţă de Viena şi de asemenea din cauza amenajării Dunării. Fluviul pe care l-a întâlnit Napoleon în anul 1809 nu semăna deloc cu cel de astăzi. Foarte larg, cursul său trecea printre numeroase insule de diferite mărimi, care astfel îl fragmentau. În zilele noastre, fluviul măsoară în medie 600 de metri lăţime, în timp ce în 1809, între malul drept şi cel stâng era o distanţă de patru până la cinci kilometri, însă insulele ocupau o mare parte din acest spaţiu.[109]

Spaţiul întins şi deschis dintre Aspern şi Essling practic nu mai există. Odată cu dezvoltarea aglomeraţiei vieneze, ruta care leagă cele două sate este încadrată de case aproape pe toată lungimea sa. Capitala Austriei este responsabilă şi de dispariţia colinei Bisamberg sub construcţiile acesteia. Cu excepţia celor două căi ferate care traversează câmpia Marchfeld, ea nu s-a schimbat aproape deloc până astăzi. Majoritatea satelor din această câmpie există şi în zilele noastre, puţin mai mari decât atunci, cu câteva excepţii precum Deutsch-Wagram, care a devenit oraş. Râul March, care delimita în est câmpia, a devenit odată cu trecerea timpului graniţa dintre Austria şi Slovacia. De asemenea, turnul morii mai stă în picioare şi astăzi, însă între timp a fost reconstruit sub o formă cilindrică.[19] Câmpul de bătălie, cât şi localităţile Aspern, Essling, Kaiser-Ebersdorf şi insula Lobau adăpostesc numeroase monumente, stele, plăci comemorative, cât şi un remarcabil muzeu al bătăliei, aflat în casa din localitatea Wagram ce a servit drept cartier general arhiducelui Carol. Biserica din această din urmă localitate a servit şi ca punct de observaţie pentru trupele austriece, în timpul bătăliei.[106]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Bătălia de la Wagram

Bibliografie

  • fr Banc, Jean-Claude - „Dictionnaire des Maréchaux de Napoléon”, Pygmalion, ISBN 978-2-7564-0078-5
  • fr Brun, Jean-François; Garnier, Jacques; Rolin, Vincent - „Napoléon, chef de guerre”, apărut în „Napoléon 1er Le Magazine du Consulat et de l'Empire”, nr. 48/mai, iunie, iulie 2008
  • ro Castelot, André, „Napoleon”, Editura Politică, Bucureşti, 1970
  • en Esdaile, Charles - „Napoleon's Wars An International History 1803-1815”, Allen Lane, Penguin Group, ISBN 978-0-713-99715-6
  • fr Fierro, Alfredo; Palluel-Guillard, André; Tulard, Jean - „Histoire et Dictionnaire du Consulat et de l'Empire”, Éditions Robert Laffont, ISBN 2-221-05858-5
  • fr Holmes, Richard - „Napoléon”, Gründ, ISBN 978-2-7000-1469-3
  • fr Hourtoulle, François-Guy - „Wagram, L'apogée de l'Empire”, Histoire & Collections, ISBN 2-913903-32-0
  • fr „La Grande Armée”, Collection Trésor du Patrimoine, 2004, ISBN 2-912511-40-2
  • fr Naulet, Frédéric - „Wagram, 5-6 juillet 1809, Une victoire chèrement acquise”, Collections Grandes Batailles, Napoléon Ier Éditions
  • fr Pigeard, Alain - „Dictionnaire de la Grande Armée”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004, ISBN 2-84734-009-2
  • fr Pigeard, Alain - „Dictionnaire des batailles de Napoléon”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004, ISBN 2-84734-073-4
  • fr Pigeard, Alain - „La Garde Imperiale”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, ISBN 2-84734-177-3
  • fr Roberts, Andrew - „Napoleon and Wellington”, Phoenix Press, ISBN 1-84212-480-3
  • en Rothenberg, Gunther Erich - „The Emperor's last victory, Napoleon and the battle of Wagram”, Cassel, ISBN 0-304-36711-7
  • fr Sokolov, Oleg - „L'armée de Napoléon”, Éditions Commios, ISBN 2-9518364-1-4
  • ro Tarle, Evgheni Victorovici - „Napoleon”, Editura Lider Bucureşti, ISBN 973-9343-02-3
  • fr Tulard, Jean - „La France de la Révolution et de l'Empire”, Presses Universitaires de France, 1995, ISBN 2-13-047368-7

Legături externe

Note şi Referinţe

  1. ^ a b c G.E. Rothenberg, o.c., pag. 219–221.
  2. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 220.
  3. ^ A. Fierro; A. Palluel-Guillard; J. Tulard, o.c., pag. 131–137.
  4. ^ G. E. Rothenberg, o.c., pag. 39–61.
  5. ^ C. Esdaile, o.c., pag. 384–391.
  6. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 61–62, 65–66.
  7. ^ G. E. Rothenberg, o.c., pag. 62–63.
  8. ^ A. Fierro; A. Palluel-Guillard; J. Tulard, o.c., pag. 586.
  9. ^ A. Fierro; A. Palluel-Guillard; J. Tulard, o.c., pag. 586.
  10. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 85–129.
  11. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 85–107.
  12. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 254–259.
  13. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 148.
  14. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 246–254.
  15. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 137.
  16. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 142.
  17. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag 139.
  18. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Pigeard1
  19. ^ a b c d F. Naulet, o.c., pag. 14–15
  20. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 131–132, 135–137.
  21. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 137–138.
  22. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 141.
  23. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 143.
  24. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 152.
  25. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 140.
  26. ^ a b F. Naulet, o.c., pag. 35.
  27. ^ Naulet, o.c., pag. 38.
  28. ^ F. Naulet, o.c., pag. 35–36.
  29. ^ F. Naulet, o.c., pag. 36.
  30. ^ a b F. Naulet, o.c., pag. 39.
  31. ^ F. Naulet, o.c., pag. 39–40.
  32. ^ a b F. Naulet, o.c., pag. 40.
  33. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 163.
  34. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 163–164.
  35. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 165.
  36. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 164–165.
  37. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 166.
  38. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 166–167.
  39. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 167–169.
  40. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 170–171.
  41. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 172.
  42. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 172–173.
  43. ^ F.-G. Hourtoulle, o.c., pag. 46–47.
  44. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 173–174.
  45. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 173.
  46. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 175–176.
  47. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 176–177.
  48. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 177–178.
  49. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 178–179.
  50. ^ F. Naulet, o.c., pag. 55.
  51. ^ F. Naulet, o.c., pag. 55–56.
  52. ^ a b c G.E. Rothenberg, o.c., pag. 179
  53. ^ a b c d G.E. Rothenberg, o.c., pag. 180.
  54. ^ a b c d F. Naulet, o.c., pag. 56.
  55. ^ a b La pagina 180, G.E. Rothenberg, o.c., citează ca sursă a acestui episod „Memoriile” baronului Marbot.
  56. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 180–181.
  57. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 181
  58. ^ F. Naulet, o.c., pag. 56.
  59. ^ a b c G.E. Rothenberg, o.c., pag. 181.
  60. ^ a b F.G. Rothenberg, o.c., pag. 182.
  61. ^ F. Naulet, o.c., pag. 56-57.
  62. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 182-183.
  63. ^ Savary, „Memorii”, t. 4, pag 176, citat de A. Pigeard, La Garde Impériale, pag. 413.
  64. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 184.
  65. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 183-184.
  66. ^ F. Naulet, o.c., pag. 60.
  67. ^ F.-G. Hourtoulle, o.c., pag. 51-52.
  68. ^ A. Pigeard, La Garde Impériale, pag. 413.
  69. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 184-185
  70. ^ F.-G. Hourtoulle, o.c., pag. 52.
  71. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 185
  72. ^ A. Pigeard, Dictionnaire des batailles de Napoléon, pag. 921-922.
  73. ^ F. Naulet, o.c., pag. 62.
  74. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 186-187.
  75. ^ a b c d e F. Naulet, o.c., pag. 63.
  76. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 187.
  77. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 188-189.
  78. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 189.
  79. ^ F. Naulet, o.c., pag. 63-64.
  80. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 189.
  81. ^ F. Naulet, o.c., pag. 64.
  82. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 190.
  83. ^ a b c d G.E. Rothenberg, o.c., pag. 191.
  84. ^ F. Naulet, o.c., pag. 65-66.
  85. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 192-193.
  86. ^ a b F.-G. Hourtoulle, o.c., pag 52.
  87. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c, pag. 194-195.
  88. ^ F. Naulet, o.c., pag. 67.
  89. ^ A. Pigeard, Dictionnaire des batailles de Napoléon, pag. 923.
  90. ^ G.E. Rothenberg, o.c, pag. 196.
  91. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 197.
  92. ^ Corespondenţa diviziei de cavalerie a lui Marulaz în 1809.
  93. ^ F. Naulet, o.c., pag. 70.
  94. ^ F. Naulet, o.c., pag. 70-71.
  95. ^ a b G.E. Rothenberg, o.c., pag. 198.
  96. ^ F. Naulet, o.c., pag. 71.
  97. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 202.
  98. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 219-220.
  99. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 218.
  100. ^ A. Pigeard, Dictionnaire des batailles de Napoléon, pag. 924.
  101. ^ a b Pag. 73.
  102. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 218.
  103. ^ Pag. 118.
  104. ^ G.E. Rothnberg, o.c., pag. 199-210.
  105. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 210.
  106. ^ a b A. Pigeard, Dictionnaire des batailles de Napoléon, pag. 925.
  107. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 211.
  108. ^ G.E. Rothenberg, o.c., pag. 222-224.
  109. ^ F. Naulet, o.c., pag. 14-15.