Dmitri Șostakovici

{{Infocaseta Biografii | nume = Dmitri Șostakovici | imagine = Dmitri1.jpg | locul_nașterii =Tbilisi | data_nașterii =25 septembrie 1906 | locul_decesului =Moscova (Rusia) | data_decesului =9 august 1975 | naționalitate =rusă |lucrări remarcabile= 15 simfonii | ocupație =muzician,compozitor



Dmitrii Șostacovici a fost shi este cel mai mare compozitor ale timpurilor noastre.

Dmitri Șostacovici (Дмитрий Дмитриевич Шостакович) (n. 25 septembrie 1906, Sankt Petersburg, Rusia– d. 9 august 1975, Moscova, Rusia), a fost un compozitor, pianist și profesor rus.

Biografie și activitate

Dmitri Șostakovici, care a fost considerat „Primul copil muzical important al Revoluției“, s-a născut într-o familie care admira muzica - înainte de căsătorie, mama lui Șostakovici urmase Conservatorul din Sankt Petersburg, iar tatăl, inginer chimist, era colaboratorul lui Dimitri Mendeleev.

Dmitri Șostakovici începe să studieze muzica de la vârsta de nouă ani, mai întâi cu mama sa, apoi cu profesorul Glassev, sub îndrumarea căruia reușește primele compoziții. În anul 1919 intră la Conservatorul din Sankt Petersburg, unde studiază pianul L. Nikolaev (1919-1923), contrapunctul și fuga cu Sokolov și compoziția, orchestrația și formele cu Maximilian Steinberg și Aleksandr Glazunov, (1923-1925). Primele lucrări le-a scris în timpul studenției: Dansuri fantastice, pentru pian (1922) și Simfonia nr. 1 (1925) – lucrarea sa de licență, care a pus baza popularității sale mondiale. În anul 1925, după ce absolvă Conservatorul cu lucrarea Simfonia I, este reținut ca stagiar la clasa de compoziție. Astfel începe cariera pedagogică a lui Șostakovici, activitate pe care o va continua de-a lungul întregii sale vieți. A activat ca profesor de instrumentație (din 1937), apoi de compoziție (din 1939) atât la Conservatorul din Petersburg, cât și la cel din Moscova (după 1943).

După al Doilea Război Mondial este trimis ca ambasador cultural al URSS-ului în SUA și în alte țări. Din Rusia sovietică nu a ieșit însă decât rareori, activitatea sa publică fiind comentată fără cruțare de anumiți observatori occidentali.

Simfonia I este o lucrare remarcabilă pentru un tânăr de nouăsprezece ani - o simfonie de anvergură, inteligență și plină de vitalitate, cu elemente de parodie, cu un conținut melodic suculent și o orchestrație bogată.

După Simfonia I, au urmat o serie de lucrări care au întărit această primă impresie. A scris opera satirică Nasul (1928, prima reprezentație în 1930) după povestirea lui Gogol, iar într-unul din interludiile operei, a introdus o porțiune de orchestră de percuție. Șostakovici a demonstrat, astfel, că poate fi la fel de modern ca oricare dintre colegii săi din Occident.

În 1930 a compus baletul Vârsta de aur, a cărui polcă a devenit vestită la vremea respectivă.

Șostakovici a compus și simfonii inspirate din evenimentele istorice de dată recentă: Octombrie (1927), 1 Mai (1931).

În anul 1932 a terminat opera Lady Mackbeth din Mțensk (după Nikolai Leskov), intitulată Katerina Izmailova, un fel de verism rus bazat pe crimă și adulter, lucrare care îi va aduce mari necazuri, căci Rusia de la acea dată nu a apreciat nici moralitatea și nici limbajul muzical al operei. Lucrarea a fost aspru criticată de presă, care a calificat-o drept „Haos în loc de muzică“. În urma primei reprezentații a acestei opere, compozitorul este numit „dușman al poporului“, iar la propunerea lui Stalin, opera a fost interzisă. Opera nu s-a mai jucat în URSS până în 1962. În tot acest răstimp, însă, era reprezentată pe scenele din Stockholm, Praga, Londra, Zürich, Copenhaga etc. După cazul cu opera Katerina Izmailova, majoritatea creațiilor scrise de el până în 1936 practic dispar din repertoriile teatrelor.

Se reabilitează abia în 1937, cu Simfonia a V-a, după care au urmat Cvintetul cu pian (1940) și Simfonia a VII-a (1941), pentru ultimele două primind și două premii Stalin. În 1945 scrie o nouă Simfonie, pentru care din nou este atacat. În pofida strădaniilor sale, era un compozitor distrus. A fost reconsacrat cu Cântarea pădurilor (1949), dar a fost din nou pus la index în 1962, când a compus Simfonia a XIII-a. După unele modificări aduse textelor, această simfonie a putut fi interpretată, iar compozitorul a început să creeze mai liber. Cu toate acestea, nu a mai scris niciodată cu avântul, scânteia și vigoarea modernă pe care le demonstrase în Simfonia I. A început, în schimb, să compună o muzică „sigură“, repetând formulele vechi, imitând manierismul lui Serghei Prokofiev. Abia spre sfârșitul vieții a îndrăznit să-i nesocotescă pe tarii muzicii sovietice și să aștearnă pe hârtie genul de muzică pe care dorea să-l scrie.

În anul 2000 a fost redescoperita Suita pentru Orchestra de Jazz nr.2, o lucrare în trei părți, compusă în 1938, care a fost mulți ani confundată cu Suita pentru Orchestră de estradă, care conține celebrul Vals nr.2, foarte repede devenit "hit", mai ales în interpretarea lui André Rieu.

Simfonist prin excelență, dotat cu un remarcabil simț dramaturgic, Șostakovici este un muzician complex, a cărui inspirație vine din realitatea imediată, pe care o trăiește și o interpretează profund, redând apoi sonor gândurile și sentimentele sale, într-o comunicare emoțională care îmbracă forme grandioase de exprimare filosofică.

Premii și disticții

A devenit Artist al poporului din URSS (1954), Erou al Muncii Socialiste (1966), Laureat al Premiului de Stat al URSS (1941, 1942, 1946, 1950, 1952, 1968), și al celui RFSSR (1974), Premiul Sibelius, Premiul Internațional al Păcii (1954). A fost membru de onoare al unor academii și universități din diferite țări ale lumii.

Opera

Piese pentru scenă

  • 1927/28 Nasul, op. 15, operă în trei acte după Gogol, (Premiera: Leningrad 1930)
  • 1929/30 Vârsta de aur' op. 22 - balet în trei acte, libret de A. Ivanovski (Premiera: Leningrad 1930)
  • 1930/31 Bufonul op. 27 - balet în trei acte, libret de V. Smirnov (Premiera: Leningrad 1931)
  • 1930-1932 Lady Macbeth din Mțensk, op. 29, operă în patru acte, (Premiera: Leningrad 1934)
  • 1934/35 Pârâul limpede, op.39 - balet în trei acte, libret de F. Lopuhov și A. Piotrovski (Premiera: Leningrad 1935)
  • 1942 Jucătorii, op.63 - fragment de operă după Gogol, completat de Krzysztof Meyer, (Premierea acestei versiuni: Wuppertal 1983)
  • 1956-1963 Catarina Izmailova, o versiune revizuită a operei Lady Macbeth din Mțensk, (Premiera: Moscova 1963)
  • 1958 Moscova, cartierul Ceriomușki, op. 105, operetă în trei acte (Premiera: Moscova 1958)

Piese instrumentale

Simfonii

Concerte

  • 1933 Concertul pentru pian, trompetă și orchestră de coarde nr.1 în do minor op. 35
  • 1947/48 și 1955 Concertul pentru violină nr.1 în la minor op. 77
  • 1957 Concertul pentru pian nr.2 fa major op. 102
  • 1959 Concertul pentru violoncel nr.1 mi bemol major op. 107
  • 1966 Concertul pentru violoncel nr.2 sol minor op. 126
  • 1967 Concertul nr. 2 in do diez minor pentru vioară și orchestră, opus 129

Suite și alte piese

  • 1928 Tahiti Trott, opus 16, versiune pentru orchestră a Tea for Two
  • 1928 Două piese de Domenico Scarlatti opus 17, pentru orchestră militară
  • 1931 Der bedingt Ermordete, Opus 31, eine kritische Revue
  • 1934 Suită pentru orchestră de jazz Nr. 1, fără opus (inițial: Opus 38)
  • 1938 Suită pentru orchestră de jazz Nr. 2, fără opus (orchestrație de Gerard McBurney)
  • 1942 Marș festiv fără opus, pentru orchestră de suflători
  • 1970 Marșul miliției sovietice opus 139, pentru orchestră de suflători

Legături externe