Eugen Filotti

Format:Infobox biografii Eugen Filotti (n. 28 iulie, S.V. 17 iulie 1896, Bucureşti - d. 1 iunie 1975, Bucureşti) a fost un diplomat, publicist şi scriitor român. Ca diplomat a lucrat la Liga Naţiunilor la Geneva şi apoi ca ministru plenipotenţiar al României în Turcia, Grecia, Bulgaria şi Ungaria. A fost secretar general al Ministerului de Externe în perioada 1944-1945. Ca scriitor a publicat numeroase traduceri literare.

Viaţa

Eugen Filotti s-a născut în Bucureşti la 28 iulie 1896. Tatăl său, Nicolae Filotti era farmacist militar, cu gradul de locotenent, iar mama sa, Aurelia Filotti (născută Felix) era fiica doctorului Iacob Felix. Era al doilea copil din familie, având un frate cu 4 ani mai mare, Mircea Filotti. Nicolae Filotti a murit însă de tuberculoză când Eugen Filotti avea doar vârsta de 2 ani, iar mama lui a fost nevoită să-şi crească cei doi fii cu mijloacele reduse pe care i le permitea pensia soţului ei.

În perioada 1902 - 1906 urmează cursurile şcolii primare Cuibul cu barză, de pe Strada Ştirbei Vodă din Bucureşti iar apoi, în perioada 19061914 frecventează cursurile Liceului "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. În 1913, pe când era încă în liceu, începe să colaboreze la diferite ziare cu articole de politică externă.[1]

Intenţionând să urmeze aceeaşi carieră cu tatăl său, în 1914 se înscrie la Facultatea de Farmacie din Bucureşti şi urmează cursurile facultăţii în primii doi ani. În 1916, la intrarea României în primul război mondial este concentrat ca locotenent farmacist şi lucrează în această calitate în unităţile medicale de pe front. La retragerea trupelor române în Moldova, este afectat unităţilor militare de pe valea Trotuşului. După terminarea războiului abandonează studiile de farmacie si se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti susţinându-şi teza de licenţă în 1922. În timpul facultăţii îşi continuă cariera jurnalistică colaborând ocazional la diverse publicaţii.[2] [3]

Activitatea publicistică

După absolvirea facultăţii, se angajează ca redactor la ziarul Adevărul, ocupându-se cu prioritate de ştirile externe şi publicând articole referitoare la situaţia internaţională. Pe lângă aceasta, în perioada 19241926 publică, în calitate de director, seria a doua a revistei Cuvântul Liber.[4] Dintre colaboratorii la acestă revistă se pot menţiona scriitorul Victor Eftimiu, poetul Tudor Arghezi şi alţii. Revista este un săptămânal politic şi cultural militând pentru inserarea României in "concertul" european, în contrast cu mişcarea poporanistă a revistei Viaţa Românească. Chiar în cuvântul de introducere, Eugen Filotti foloseşte (introduce) termenul de "europeanism". Revista sprijină curentele artistice de avangardă văzând în ele o dovadă a participării româneşti la frământarea culturală europeană. Printre alţi colaboratori se poate remarca şi participarea lui Mircea Filotti, fratele lui Eugen, care ţine o remarcabilă cronică cinematografică (Mircea Filotti este de alfel primul scenarist român).

În aceşti ani, împreună cu alţi tineri intelectuali, scriitori, ziarişti, artişti plastici şi de alte profesiuni, creează un grup care se lasă antrenat de euforia anilor postbelici, când, după îndeplinirea năzuinţelor naţionale de întregire a ţării, caută să definească noile căi de desăvârşire a noii lor patrii, în care urmau să trăiască. Opunându-se grupurilor radicale de stânga, care priveau cu interes experimentul sovietic, acest grup se orienta clar spre Occident, dar considera că noua Românie, o ţară mare şi puternică, putea şi trebuia să joace un rol important în această Europă, nouă şi ea, care îşi căuta şi ea un nou echilibru. Iar această legătură cu Europa de Vest, o vedeau ca o legătură în esenţă culturală, prin integrarea curentelor culturale şi artistice din România în cele europene, din care urmau să facă o parte intrinsecă.

Aceste idei care erau propăşite atât de "Cuvântul Liber", cât şi de alte reviste ale vremii cum erau Contemporanul, Unu, Punct, Mişcarea Literară şi altele. Dar pe lângă activitatea publicistică grupul de tineri entuziaşti din care făcea parte şi Eugen Filotti căuta să organizeze şi evenimente artistice de amploare, cu ajutorul cărora să-şi promoveze ideile. Dintre aceste evenimente, probabil cel mai reprezentativ, atât prin semnificaţia sa cât şi prin prezenţa internaţională pe care a reuşit să o atragă a fost Prima expoziţie de artă modernă din Bucureşti.

Expoziţia a fost organizată de revista Contemporanul în sălile Uniunii de Arte Frumoase din Str. Corabiei Nr. 6, între 30 noiembrie şi 30 decembrie 1924. Dintre artiştii români au expus M.H. Maxy, Marcel Iancu, Victor Brauner, Constantin Brâncuşi, Miliţa Petraşcu, Mattis Teutsch. De peste hotare este de remarcat prezenţa unor artişti ca Teresa Zarnowerowna şi Mieczyslaw Szczuka din Polonia, Lajos Kassák din Ungaria, Marc Darimont şi Marcel Lempereur-Haut din Belgia, Joseph Peeters din partea flamandă, Karel Teige din Cehoslovacia, Kurt Schwitters, Hans Arp, Arthur Segal, Ernestine Segal, Paul Klee, Hans Richter, Erich Buchholz şi Ernst Rudolph Vogenauer din Germania şi Viking Eggeling din Suedia.

Expoziţia s-a deschis într-o duminică, la ora prânzului, într-o cameră complet cufundată în întuneric [5].

Cquote2.svg Două lumânări ardeau pe o masă acoperită cu o pânză neagră. Lângă masă a apărut Eugen Filotti, relaxat şi genial, declamând un text care introducea noile picturi şi formă de artă.. Tudor Vianu, pe atunci un tânăr profesor de estetică, alt participant la eveniment povesteşte în amintirile sale. Camera în întuneric, plină de vizitatori, în care cuvântarea de deschidere a lui Eugen Filotti era pe terminate, a vibrat brusc în sunetele unui ropot de tobe. În acest moment luminile s-au aprins, iluminând o orchestră de jazz în spatele conferenţiarului, o orchestră care cuprindea chiar şi un muzicant negru. La sunetele coardelor, trompetelor şi tobelor, mulţimea începu să se înghesuie pentru a putea vedea mai bine. Cquote2.svg

Saşa Pană, editorul ziarului „Unu”, citează în articolul său pasaje din conferinţa lui Eugen Filotti, care scotea în evidenţă coeziunea internă şi unitatea artei moderne, precum şi necesitatea de intensificare a acestei arte, ceea ce implica (necesita) activităţi de natură spirituală şi intelectuală. Eugen Filotti prezicea că acest tip de artă va putea fi apreciat doar atunci când civilizaţia noastră se va obişnui să privească pictura într-un mod de o puritate totală. În cuvântarea sa, el s-a referit la lucrările lui Wassily Kandinsky, Maurice Vlaminck, Pablo Picasso şi Paul Klee, precum şi la cele ale lui Constantin Brâncuşi şi ale altor artişti români.[6]

În articolele de prezentare a expoziţiei, Eugen Filotti făcea o expunere extrem de pozitivă a evenimentului şi, în special sublinia valoarea lucrărilor prezentate de artiştii români, accentuând faptul că nu erau cu nimic inferiori artiştilor străini care particiau la expoziţie. El făcea observaţia "Constructivismul domină pe fiecare din pereţi, fără însă a oblitera complet analizele expresioniste sau descompunerile cubiste şi experimentele coloristice" [7][8]

Pe lângă acest curent modernist, raţionalist, democratic, adept al interacţiunilor spirituale cu întreaga lume, tot în acea perioadă au apărut şi diferite curente tradiţionaliste, dintre exponenţii căreia n-au lipsit, în tinereţea lor, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica ş.a. care, în conformitate cu apartenenţa lor la Mişcarea legionară exacerbau forme naţionaliste de extremă dreaptă şi mistice. Între aceste tendinţe opuse s-au desfăşurat lupte de idei de o ţinută intelectuală excepţională, dar uneori şi cu accente muşcătoare. Ele conţineau răspunsuri adânc motivate nu atât la adresa prezenţei religiosului în cultură, cât împotriva încercărilor de a face din această trăire un instrument al naţionalismului şi al antidemocraţiei. Se conturau atitudini valabile pentru politica şi pentru cultura română ulterioară, puncte de sprijin ale rezistenţei sale, deschise, ori subterane contra totalitarismului de dreapta ori de stânga. [9]

Tudor Vianu emitea opinia că "dacă programul culturalismului etnic ar ajunge să se impună, cultura română ar descinde în subdemnitatea unei provincii".[10] Reluând ideea, Eugen Filotti scria că: "tradiţionalismul, pur şi simplu, înseamnă grandomania mizeriei" [11]. Cu puţin timp mai târziu, el continua pe aceeaşi lungime de undă:

Cquote2.svg "Sub firma ortodoxiei şi a tradiţiei se flutură de unii idealul static încremenit în forme hieratice bizantino-moscovite ale unei culturi primitive, fără evoluţie şi fără orizont. Idealul nostru de cultură e dinamic, dornic de sporire, înnoire, fecunditate. Nu în agăţarea de o tradiţie sterilă şi, în multe privinţe imaginară, nu în cultivarea exclusivă a caracterului autohton ... vedem noi rostul frământării generaţiei noastre ... Rostul de cultură pe care înţelegem să-l propovăduim noi este european. Lumina noastră vine din apus.

În occidentalizarea acestei ţări ... vedem scăparea ... Dacă e vorba de o afirmare, noi nu vedem decât una activă şi productivă: afirmarea geniului şi a fiinţei noastre specifice în forme de cultură europene ... Pentru noi nu există nici un antagonism, nici o incompatibilitate între europeism şi românism. Avem numai dorinţa sacrilegă de a armoniza românismul cu pulsul vieţii contemporane ... Viaţa aceasta ... o cerem desfăcută de balcanism, de asiatism, de arhaism şi de simplismul rustic ce-şi deapănă existenţa între curtea bisericii şi crâşma satului ...

Avem o părere mai bună despre poporul nostru decât toţi tradiţionaliştii laolaltă şi tocmai de aceea vrem să-l vedem făcându-şi odată intrarea în Europa. Sunt, de la Atlantic până la frontiera noastră, destule naţiuni care au izbutit să fie europene fără a pierde nimic din specificitatea spiritului lor etnic. De ce ar fi nevoie tocmai la noi de o izolare fără sens şi folos?" [12]

Cquote2.svg

Eugen Filotti şi-a continuat activitatea publicistică până în 1927. Totuşi, pe măsură ce trecea timpul se arăta din ce în ce mai deziluzionat de viaţa culturală din România. Integrarea culturii româneşti în cultura europeană, pe care o parte din tinerii din generaţia sa căutaseră să o propage, nu avusese loc. Apăruseră diferite curente de factură naţionalistă, care acţionau chiar în sens contrar unei integrări europene. Unii dintre scriitorii şi artiştii plastici plecaseră în Occident, iar alţii se gândeau cu seriozitate la această soluţie. Desprinzându-se gradual de strădaniile din domeniul culturii, el şi-a îndreptat activitatea publicistică din ce în ce mai mult spre politica externă, orientare cu care de fapt îşi începuse activitatea de ziarist. La ziarul Adevărul, ajunsese să aibă responsabilitatea redactării articolelor legate de politica externă.

Activitatea diplomatică

Ataşat de presă

În anul 1927 Eugen Filotti se hotărăşte să abandoneze activitatea de ziarist şi să intre în diplomaţie. El este numit ataşat de presă la Praga. În 1928, Nicolae Titulescu îl transferă în aparatul delegaţiei române la Liga Naţiunilor de la Geneva. În perioada 19281930 lucrează la Geneva, împreună cu alţi diplomaţi, dintre care este de relevat Săvel Rădulescu, în echipa condusă de Nicolae Titulescu, care era delegatul permanent al României la Liga Naţiunilor.

În anul 1929 Eugen Filotti se însoară cu Elisabeta Taşcă, fiica profesorului Gheorghe Taşcă, la acea dată rectorul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale.[3]

Director al Presei

Eugen Filotti în calitate de Director al Presei - 1935

În 1930 este numit Director al Presei şi al Informaţiilor în cadrul Ministerului de Externe. În acea perioadă politica externă a României, condusă de Nicolae Titulescu urmărea desăvârşirea unui sistem de alianţe care să permită statelor mai mici din regiunea Balcanilor să se împotrivească unei eventuale agresiuni. În acea perioadă în Germania nu ajunsese încă la putere Partidul Naţional Socialist, dar viziunea politică a lui Titulescu era că asemenea alianţe trebuie create din timp, pentru a se putea consolida (avea timp să se consolideze). Speranţa lui Titulescu era de a forma o uniune a tuturor ţărilor balcanice, idee la care Bulgaria nu a aderat din cauza revendicărilor teritoriale pe care le avea. Rămânea posibilitatea creării unei alianţe între celelalte state balcanice: România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. România era forţa diplomatică care milita cel mai puternic în favoarea acestei alianţe. În cadrul acestor eforturi, Eugen Filotti, în calitate de Director al Presei şi al Informaţiilor răspundea de comunicarea cu mijloacelor de informare în masă în vederea formării unei opinii publice care să sprijine în toate cele patru ţări aceste eforturi diplomatice. După ani de tratative şi diferite acorduri preliminare bilaterale la 9 februarie 1934, în marea aulă a Academiei din Atena se semna oficial textul pactului Înţelegerii Balcanice, semnatarii fiind Demetrios Maximos în numele guvernului Greciei, Nicolae Titulescu, Tewfik Rüstü-Aras pentru Turcia şi Bogoljub Jevtic din partea Iugoslaviei[13]

În noua sa postură (capacitate) Eugen Filotti trebuia să verifice activitatea corespondenţilor de presă şi ziariştilor străini de pe teritoriul României. Pe lângă numeroşi ziarişti serioşi, se strecurau în ţară diferite persoane cu intenţii mai puţin oneste. Un exemplu al unor asemenea probleme îl constituie cazul lui Julius Köver, care se prezenta drept corespondentul economic al cotidianului austriac Neue Freie Presse prezentând la Bucureşti acte în regulă. În paralel, mai colabora şi la ziarele ungureşti Pester Lloyd şi Budapesti Hirlap, precum şi la publicatiile cehoslovace de limbă germană Prager Tageblatt şi Die Wirtschaft. Din 1933 a fost înregistrat la Directia Presei drept corespondent al agenţiei United Press of America. Julius Köver a început să fie luat la ochi din februarie 1935, când United Press a lansat pe fluxul de ştiri informaţia că prinţul Nicolae era aşteptat în ţară, unde Garda de Fier pregătea o răscoală cu intenţia de a-l pune pe tron. O altă ştire falsă transmisă de Julius Köver peste ocean pretindea că Nicolae Titulescu ar fi încheiat cu Moscova o înţelegere prin care se acorda drept de tranzit trupelor sovietice prin România. Chemat la ordine de Directia Presei şi Informaţiilor, Julius Köver i-a explicat lui Eugen Filotti că agenţia United Press nu preluase informaţiile de la el, ci de la o sursă din Viena. De fapt, el pusese la punct un sistemul ingenios de a-şi transmite elucubraţiile la diferite filiale din Europa ale agentiei americane, de unde erau retransmise peste Ocean. În felul acesta, considera că nu poate fi dovedit vinovat de autorităţile române, iar în faţa americanilor se justifica prin cenzura existentă la Bucureşti. Eugen Filotti nu a avut naivitatea de a da crezare acestor afirmaţii şi în cele din urmă Julius Köver a fost expulzat din România. [14][15]

Pe lângă activitatea sa în cadrul Ministerului de Externe, întors în ţară după misiunile de la Praga şi de la Geneva, Eugen Filotti reia contactele cu oamenii de cultură din România. [16] De data aceasta activitatea sa se concentrează în jurul PEN Clubului român. În 8 aprilie 1933 este ales un nou comitet al clubului din care fac parte Victor Eftimiu (preşedinte), Ion Sân Giorgiu (secretar general), Eugen Filotti (casier), Ion Marin Sadoveanu, Lucian Blaga şi un membru al filialei Cluj. Era o perioadă extrem de agitată în viaţa culturală din România. Noul comitet urma să se confrunte şi cu probleme internaţionale legate de congresul internaţional al PEN Clubului care urma să se ţină la Dubrovnik la 23 mai 1933. În acel an Adolf Hitler devenise cancelarul Germaniei şi independenţa PEN Clubului german, care participa şi el la congres, era pusă la îndoială. Ca şi pe alte fronturi, Germania căuta să-şi asigure un sprijin internaţional pentru noul regim, urmărind să obţină rezoluţii în favoarea ei din partea diferitor organizaţii internaţionale. Experienţa diplomatică a lui Eugen Filotti a fost un element important în definirea atitudinii delegaţiei române la congres. El îl convinge pe Victor Eftimiu să treacă prin comitet rezoluţia de a lua o atitudine rezervată faţă de Germania.

Pe linie internă apar însă dificultăţi în cadrul PEN Clubului, care reflectă tulburările politice din România. În Adunarea Generală Extraordinară a clubului din 11 februarie 1934, Alexandru Busuioceanu, care era adjunctul lui Eugen Filotti la Direcţia Presei şi a Informaţiilor, aduce la cunoştinţă că "trei membri ai PEN Clubului nostru, domnii Nae Ionescu, Dragoş Protopopescu şi Nichifor Crainic au fost arestaţi, fără mandat şi fiindcă şi-au exprimat ideile." Cere să se intervină pe lângă autorităţi pentru eliberarea lor, cerere căreia i se raliază şi Perpessicius. Ulterior, Nichifor Crainic va demisiona din PEN Clubul român. Victor Eftimiu, ca preşedinte al clubului afirmă că s-a interesat asupra modului în care sunt trataţi cei trei membri dar nu susţine alte acţiuni. Divergenţele de opinie se accentuează. La alegerile din Adunarea Generală din 1934, se confruntă două liste, una a lui Victor Eftimiu, pe care figura ca membru şi Eugen Filotti, şi alta a lui Ion Petrovici, unde membrii de comitet ar fi trebuit să fie Ion Pillat, Tudor Vianu, Perpessicius şi Lucian Blaga. Lista lui Victor Eftimiu este votată cu 21 de voturi pe când lista lui Ion Petrovici întruneşte doar opt voturi.

Ministru plenipotenţiar la Ankara

În 1935 Eugen Filotti este numit ministru plenipotenţiar la Ankara. Pentru politica externă promovată de Nicolae Titulescu, postul avea o mare importanţă. Pactul Înţelegerii Balcanice fusese semnat cu un an înainte, dar Titulescu îşi dădea seama că eşafodajul creat era fragil şi că erau necesari o serie de paşi care să consolideze alianţa astfel încât să poată acţiona în mod eficient în cazul unor atacuri împotriva uneia din ţările membre. De aceea, considerase necesar să numească diplomaţi care îi susţineau politica în posturile de miniştri plenipotenţiari în ţările semnatare.

În ziua de 28 august 1936 Niculae Titulescu este demis de Regele Carol II, fiind înlocuit cu Victor Antonescu. Demiterea produce valuri. Mulţi diplomaţi români îşi manifestă intenţia de a demisiona. În general, atât în ţară cât şi în străinătate exista convingerea că Titulescu avea să revină pe scena politică românească. Presa franceză era unanimă în această părere. Ziarul "Le Temps" din 31 august 1936 aprecia că "dl. Titulescu nu este un om care să se resemneze", “L'Intransigent” din 31 august 1936 considera îndepărtarea lui Titulescu din guvern ca temporară, aceeaşi opinie fiind împărtăşită şi de “Journal des Debats” din aceeaşi dată, iar “Le Figaro” considera "dispariţia sa, fără îndoială, de moment". În Regatul Unit, “Times” din 1 septembrie 1936 aprecia că "în nici un caz, nu există motive ca dispariţia lui Titulescu de pe scena politică să fie considerată ceva mai mult decât ca o eclipsă trecătoare. Oameni de calibrul lui şi cu caracterul său nu părăsesc pentru mult timp arena politică". La rândul sau, “Daily Telegraph”, din 2 septembrie 1936, arăta ca "el poate să-şi facă din nou apariţia, în curând, pe arena românească". Păreri similare au fost exprimate şi de ministerele de externe din Franţa, Regatul Unit şi Germania.

Presa română şi cea străină au comentat în mod viu atitudinea diplomaţilor români, atrăgând atenţia (şi afirmaţia este valabilă chiar pentru acele organe de presă care au negat o astfel de poziţie din partea diplomaţilor români) asupra intenţiei guvernului de a realiza o revizuire a componenţei personalului diplomatic românesc şi, în acest context, de a proceda la înlocuirea şefilor unor oficii diplomatice de peste hotare, cunoscuţi pentru ataşamentul faţă de fostul titular al Ministerului afacerilor străine. Intenţiile guvernului erau cunoscute, de altfel, în capitala României. Armand Călinescu, un om foarte bine informat afirma că "la externe se va face o mare mişcare în diplomaţie".

În ciuda evidenţei, diverşi împuterniciţi ai guvernului au dezminţit atât existenţa atitudinilor mai sus evocate, cât şi intenţiile privind epurarea corpului diplomatic românesc. Reprezentanţelor diplomatice peste hotare li s-a cerut să facă acelaşi lucru.

Demiterea lui Titulescu a coincis cu plecarea a două personaje cheie din Ministerul Afacerilor Străine: Savel Rădulescu şi Mihail Arion. Primul nu a mai fost inclus în noua echipă guvernamentală; responsabilităţile de subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine fiind încredinţate lui Victor Bădulescu. Cel de-al doilea şi-a dat demisia, în circumstanţe care nu sunt clare, din postul de secretar general al ministerului, aceasta fiind acceptată din punct de vedere formal la 29 august 1936.

Victor Antonescu a procedat, dacă nu la iniţiativa primului ministru Gheorghe Tătărescu, cel puţin cu asentimentul acestuia, la rechemarea unora dintre şefii misiunilor diplomatice româneşti şi în acelaşi timp la numeroase mutări dintr-un post în altul. Au făcut, în primul rând, obiectul acestei revizuiri cei care erau suspecţi de sentimente de devoţiune faţă de fostul ministru. Astfel au fost rechemaţi: Nicolae Lahovary (Albania), Caius Brediceanu (Austria), Dimitrie Ghika (Belgia), Vasile Stoica (Bulgaria), Theodor Emandi (Cehoslovacia), Mihail Boerescu (Elveţia), Raoul V. Bossy (Finlanda), C. Langa-Răşcanu (Grecia), Grigore Constantinescu (Iran), Alexandru Gurănescu (Iugoslavia), Ion Aurel Vassiliu (Japonia), Dimitrie Drăghicescu (Mexic), Constantin Vişoianu (Polonia), Constantin Antoniade (Societatea Naţiunilor), Eugen Filotti (Turcia), Vasile Grigorcea (Ungaria). Pentru a accentua caracterul punitiv al măsurii, în momentul rechemării li s-au retras paşapoartele diplomatice şi toate privilegiile care decurgeau din statutul de diplomaţi. Este adevărat că multora dintre şefii de misiuni rechemaţi li s-a încredinţat, după un răstimp mai scurt sau mai îndelungat, conducerea altor misiuni diplomatice sau diferite responsabilităţi în Centrala Ministerului Afacerilor Străine. Faptul confirma însa intenţia primului ministru de a proceda la o revizuire a personalului diplomatic românesc, cu precădere a aceluia lucrând în exterior, şi atesta, în acelaşi timp, imposibilitatea de a o face în formele şi la dimensiunile preconizate. Rechemarea şi mutarea unor diplomati, în primul rând a celor devotaţi lui Titulescu, au coincis cu readucerea în viaţa politică sau în activitatea diplomatică a unor personaje ca Anton Bibescu, Victor Cădere şi alţii, dusmani învederaţi ai lui Titulescu. [17]

Ministru plenipotenţiar la Atena

În toamna anului 1936 Eugen Filotti este numit ministru plenipotenţiar al României la Atena. Deşi şi Grecia era o semnatară a Înţelegerii Balcanice, noua poziţie nu era legată de o continuitate a acţiunilor de întărire a alianţei. După plecarea lui Titulescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, guvernul român a acordat o importanţă mai redusă acestei alianţe, care continua să funcţioneze ca un pact de prietenie între cele patru ţări semnatare, fără a se trece la măsurile de întărire a alianţei preconizate de Nicolae Titulescu.

România avea însă şi alte interese în Grecia, legate de minoritatea aromână. Aromânii erau consideraţi cetăţeni de categorie inferioară în Grecia şi statul grec nu le dădea posibilitatea unei educaţii în limba maternă. Totuşi, în condiţiile apropierii politice de România, statul grec acceptase înfiinţarea unor şcoli cu limbă de predare română, cu condiţia ca aceste şcoli să fie finanţate de guvernul român, nu însă fără a ridica diferite piedici în aplicarea acordului. În aceste condiţii, Eugen Filotti a depus mari eforturi pentru întărirea liceului român din Salonic şi a şcolilor primare existente sau pentru înfiinţarea de şcoli primare noi în zonele din Pind, Tesalia şi Macedonia cu importante concentraţii ale populaţiei aromâne. Elevii meritoşi de la şcolile primare primeau burse acordate de statul român pentru ca să-şi poată continua studiile la liceul din Salonic, unde învăţământul avea loc după programa analitică a Ministerului Educaţiei Naţionale din Bucureşti. De asemenea, Eugen Filotti se îngrijea de încadrarea acestor unităţi de învăţământ cu învăţători şi profesori veniţi din România, asigurându-le condiţii materiale avantajoase astfel încât să constituie o încurajare pentru cadre cu pregătire bună să candideze pentru posturile de la şcolile române din Grecia.

Ministru plenipotenţiar la Sofia

Eugen Filotti, ministru plenipotenţiar, cu personalul Legaţiei Române din Sofia, la serbarea zilei de 10 Mai 1940 la intrarea în Liceul Român din Sofia

În toamna anului 1938, Eugen Filotti a fost transferat de la Atena la Sofia. Noul post era diferit de cele două posturi anterioare, Bulgaria nefiind în acea perioadă o ţară prietenă. Învinsă de România în cel de al doilea război balcanic, Bulgaria fusese silită prin tratatul de la Bucureşti din 1913 să cedeze României partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, unde administraţia română crease judeţele Durostor şi Caliacra. După statisticile româneşti din 1930, populaţia bulgară din această regiune cuprindea 149.409 locuitori, în timp ce românii erau 77.728. Creşterea de mai multe ori a numărului populaţiei româneşti, în raport cu anul 1910, când număra doar 6.359 de locuitori, s-a datorat colonizării intensive în cursul anilor ‘20 a românilor din Vechiul Regat şi a aromânilor din Grecia şi din alte ţări balcanice. Dacă în România exista o importantă minoritate bulgară, concentrată în special în Dobrogea, exista şi o minoritate română în Bulgaria. O parte din aceasta o reprezentau românii concentraţi dealungul malului bulgar al Dunării. Pe lângă aceasta, mai erau şi aromânii care erau localizaţi în partea bulgară a Macedoniei.

Problemele minorităţilor au jucat un rol deosebit în relaţiile bilaterale româno-bulgare şi era inevitabil ca, în noul său post, Eugen Filotti să fie confruntat cu problemele legate de drepturile minorităţii române din Bulgaria. Ca şi la Atena, el s-a implicat întâi în întărirea sistemului de învăţământ românesc, care cuprindea o serie de şcoli primare în satele cu populaţie românească şi un liceu român la Sofia. Toate aceste şcoli erau finanţate de guvernul român şi predarea se făcea după programa analitică a Ministerului Educaţiei Naţionale din Bucureşti. Deşi Bulgaria avea pretenţii teritoriale nu numai cu privire la Cadrilater, dar şi cu privire la o parte din Macedonia, care era teritoriu din Iugoslavia, problema rectificării frontierelor nu era încă pe ordinea de zi în 1938.

Spre sfârşitul anului 1939 însă, guvernul de la Sofia a început să ridice pretenţii teritoriale şi să ceară deschiderea unor negocieri cu Bucureştiul. Problema Cadrilaterului era diferită de cea a celorlalte provincii dobândite de România după cel de al doilea război mondial şi nu fusese reglementată de tratatele de la Trianon, Saint-Germain-en- Laye sau Neuilly-sur-Seine astfel încât deschiderea acestor discuţii nu reprezenta o acţiune revizionistă a tratatelor de pace din 1919. De altfel, chiar în 1913, atât regele Carol I cât şi mulţi politicieni nu fuseseră de acord cu extinderea teritorială cerută de Titu Maiorescu pe un teritoriu care nu era locuit de români, considerând că acţiunea era contrară năzuinţelor, din acea vreme, de creare a unui stat naţional român.

Spre deosebire de alte situaţii, pentru soluţionarea problemei Cadrilaterului nu a fost convocată o conferinţă la care să se ia o decizie. A fost mai degrabă o succesiune de tratative sau de schimburi de note diplomatice, prin care se încerca să se ajungă la un compromis acceptabil pentru ambele părţi. În calitate de ministru plenipotenţiar al României la Sofia, Eugen Filotti era direct implicat în aceste discuţii diplomatice.

La începutul negocierilor, eforturile politice au mers în direcţii opuse. România voia să schimbe status-quo-ul etnic din regiune şi să păstreze status-quo-ul teritorial, Bulgaria se străduia să facă exact invers.

Obiectivul tratativelor nu era doar transferul suveranităţii Cadrilaterului şi stabilirea unei frontiere "definitive si perpetue" între România şi Bulgaria. Mult mai complex era schimbul de populaţii între cele două ţări vecine. Diplomaţia română a insistat asupra principiului unui asemenea schimb. România avea probleme în Ardeal, unde existenţa unei importante minorităţi maghiare era unul din motivele pentru care Ungaria cerea revizuirea frontierelor fixate prin tratatul de la Trianon. Autorităţilor române le era teamă că Bulgaria ar putea profita de existenţa unei minorităţi bulgare în Dobrogea de nord pentru formularea unor noi pretenţii teritoriale pe temeiul unor argumente etnice. Pe de altă parte, cum cea mai mare parte a populaţiei române din Cadrilater fusese colonizată, guvernul român considera că are obligaţia morală de a apăra interesele acestor colonişti.

La începutul tratativelor, diplomaţia română a stăruit pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din nordul Dobrogei (judeţele Tulcea şi Constanţa), comparativ cu libertatea de opţiune a românilor din sudul Dobrogei. Mai târziu, diplomaţia româna a insistat pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din România faţă de emigrarea românilor din sudul Dobrogei, dar nu şi a românilor din restul teritoriului Bulgariei. Diplomaţia bulgară a consimţit să negocieze pe baza principiului privind schimbul de populaţii, pentru a nu face să eşueze negocierile, dar şi la presiunea Germaniei. Reprezentanţii bulgari au cerut mai întâi ca emigrarea să nu fie obligatorie. Ei nu au acceptat schimbul tuturor bulgarilor din România faţă de românii din sudul Dobrogei, deoarece nu era echivalent. Atunci, partea bulgară a propus o soluţie de compromis, care combina schimbul obligatoriu cu emigrarea facultativă. În cele din urmă Tratatul de la Craiova din 1940 stipula:

  • schimbul obligatoriu, într-un interval de 3 luni, începând de la schimbarea instrumentelor de ratificare, între resortisanţii români de origine etnică bulgară din judeţele Tulcea şi Constanţa şi resortisanţii de origine etnică româna din judeţele Durostor şi Caliacra;
  • imigrarea facultativă, în termen de un an, a altor resortisanţi români de origine etnică bulgară şi resortisanţi bulgari de origine etnică română în ţara lor de afinitate etnică;
  • dreptul fiecărui guvern de a decreta emigrarea obligatorie a unui număr de resortisanţi de origine etnică bulgară sau română, egal cu numărul de resortisanţi din cealaltă ţară, care şi-ar exercita dreptul la o emigrare facultativă.

În paralel mai erau de rezolvat problemele tehnice legate de acest transfer. După ample tratative, s-a ajuns la un acord prin care proprietăţile imobiliare rurale, care aparţineau emigranţilor, deveneau proprietatea statului din care emigrau. Spre deosebire de schimbul obligatoriu, clauzele care priveau emigrarea facultativă au fost impuse de reprezentanţii bulgari, ale căror scopuri vizau posibilităţile altor bulgari din România (din afara Dobrogei) de a emigra în Bulgaria. Diplomaţii români s-au pronunţat împotriva emigrării facultative şi, în special, împotriva echilibrului forţat al numărului de emigraţi, deoarece România voia să-i păstreze pe loc pe valahii din partea de nord-vest a Bulgariei. Contradicţiile au împiedicat reglementarea rapidă a acestei probleme. Obligându-se să-i despăgubească pe imigranţi proprietatea imobiliară urbană a emigranţilor rămânea proprietatea privată a proprietarilor lor; emigranţii păstrau dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor mobile. Tratatul de la Craiova a creat o Comisie mixtă bulgaro-română, având misiunea de a supraveghea transferul de populaţii.

Partea română a mai depus unele eforturi, fără şanse de succes, de a menţine zona Caliacra - Balcic, care fusese unul din locurile preferate ale Reginei Maria şi unde era înmormântată inima reginei. La 9 august 1940 regele Carol al II-lea mai trimitea instrucţiuni lui Eugen Filotti să insiste asupra acestui punct. Partea bulgară a fost intransigentă în această privinţă, şi după cedarea Cadrilaterului, inima reginii a fost reînhumată la Castelul Bran.

Poziţia română la negocieri era slăbită nu atât din cauza presiunii Germaniei, cum este frecvent relatat, [18] ci din cauza presiunilor Uniunii Sovietice. După ocuparea Basarabiei în 1940, Uniunea Sovietică vedea în Bulgaria o ţară mai prietenoasă faţă de URSS decât România şi de aceea considera că era în interesul ei să aibă o frontieră comună cu Bulgaria. În consecinţă, diplomaţia sovietică încuraja partea bulgară să nu se mulţumească numai cu Cadrilaterul ci să ceară toată Dobrogea. O asemenea soluţie mai prezenta şi alte avantaje potenţiale pentru Uniunea Sovietică, deoarece Delta Dunării nu făcea parte din Dobrogea, menţinerea suveranităţii României asupra gurilor Dunării era mai mult decât discutabilă, dacă după pierderea Basarabiei mai pierdea şi Dobrogea. În cadrul unei audienţe, regele Boris III al Bulgariei l-a informat pe Eugen Filotti asupra intenţiilor sovietice, ceea ce a determinat partea română să accelereze ritmul tratativelor pentru a rezolva conflictul înainte ca Uniunea Sovietică să intervină în mod mai activ.

La 7 septembrie 1940 s-a semnat Tratatul de la Craiova care încheia tratativele care duraseră aproape un an. După ce avusese unul din rolurile cheie în aceste tratative, Eugen Filotti a fost rechemat. În conformitate cu prevederile tratatului, schimbul obligatoriu al bulgarilor si românilor de pe cele două părţi ale frontierei din Dobrogea s-a efectuat în două valuri succesive. Migraţia principală (noiembrie-decembrie 1940) a afectat 61.500 de bulgari din nordul Dobrogei şi 83.928 de români din sudul Dobrogei. Cea suplimentară (aprilie-mai 1941) s-a efectuat pe baza unui acord adiţional şi a antrenat înca 3.600 de bulgari si 4.700 de români. Numărul total al emigranţilor a fost de circa 65.000 de bulgari, instalaţi în Dobrogea bulgară, şi circa 88.000 de români, stabiliţi în cea mai mare parte, în Dobrogea româneasca. Dar Eugen Filotti nu se mai ocupa de aceste urmări ale tratatului. El primise o nouă însărcinare care avea să se dovedească şi mai dificilă.[19] [20][21] [22] [23]

Ministru plenipotenţiar la Budapesta

Familia lui Eugen Filotti: soţia sa Elisabeta şi copii lor Andrei, Domnica şi Ion în saloanele Legaţiei Române din Budapesta

La 30 august 1940, cu o săptămână înainte de semnarea tratatului de la Craiova, România pierduse partea de nord a Transilvaniei prin Dictatul de la Viena. În conformitate cu uzanţele diplomatice, după o asemenea schimbare radicală a relaţiilor dintre cele două ţări se impunea schimbarea reprezentanţilor diplomatici, şi Eugen Filotti a fost numit ministru plenipotenţiar al României la Budapesta.

Problemele populaţiei române de pe teritoriul Ungariei, care cuprindea şi nordul Transilvaniei, erau radical diferite de cele ale minorităţilor române din Grecia şi Bulgaria de care Eugen Filotti se ocupase în posturile sale anterioare. Imediat după ocuparea teritoriilor atribuite prin Dictatul de la Viena, autorităţile maghiare s-au dedat la o serie de acţiune represive foarte violente împotriva populaţiei române. Chiar înainte ca Eugen Filotti să-şi ia noul post în primire, guvernul român înaintase plângeri atât la Berlin cât şi la Roma având ca efect formarea Comisiei Roggeri-Altenburg care avea rolul de a investiga reclamaţiile aduse de România sau de Ungaria şi de a lua măsuri corective. Începând din 1941 au funcţionat două subcomisii, una cu sediul la Braşov şi a doua cu sediul la Cluj-Napoca. Cele două subcomisii acţionau însă numai în urma unor reclamaţii care trebuiau să se refere la cazuri specifice. În această privinţă, problema autorităţilor române era de a obţine nu numai informaţii cu caracter general, ci informaţii detaliate cât mai precise cu privire la fiecare din abuzurile părţii maghiare, pentru a putea înainta comisiei reclamaţii cât mai bine fundamentate. [24]

Una din sarcinile importante ale legaţiei române din Budapesta şi a consulatelor române de la Cluj şi Oradea era tocmai să obţină informaţii. În condiţiile în care locuitorii români din zonele în care se produseseră abuzuri erau împiedicaţi să se deplaseze la legaţie sau la unul din consulate iar personalul unităţilor diplomatice nu ştia care erau locurile vizate, sarcina de a documenta situaţiile concrete era dificilă. Eugen Filotti s-a străduit organizeze un sistem prin care că colecteze informaţiile necesare pentru a le transmite apoi la Bucureşti, permiţând astfel Ministerului Afacerilor Străine să înainteze documentaţiile de rigoare comisiei de arbitraj. Singurele organizaţii care nu erau controlate de autorităţile maghiare erau bisericile ortodoxe şi greco-catolice din zona ocupată. Cu concursul lui Nicolae Colan, episcopul ortodox al Vadului şi al Feleacului, cu reşedinţa la Cluj şi al lui Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic de Cluj şi Gherla, care în acea perioadă îşi stabilise reşedinţa la Oradea, preoţii din satele cu populaţie românească informau prin ierarhia bisericească episcopiile lor despre situaţia din teritoriu, iar episcopiile comunicau informaţiile respective lui Eugen Filotti, care apoi le transmitea la Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti. Foarte implicat în această acţiune era şi mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, cu sediul la Sibiu, cu care Eugen Filotti a avut numeroase discuţii de câte ori venea în ţară pentru coordonarea acţiunilor luate pe cale bisericească şi diplomatică.[25]

Nu se putea ca autorităţile maghiare să nu-şi dea seama de acest sistem de culegere a informaţiilor. Dacă el a avut ca rezultat transmiterea informaţiilor necesare la Bucureşti, el a fost şi un motiv pentru care autorităţile maghiare au îndreptat multe acţiuni represive împotriva preoţimii române.

În afară de abuzurile la care erau supuşi în satele lor, au fost numeroase cazuri când românii din Ardealul de Nord erau duşi la muncă forţată în Ungaria, de cele mai multe ori pentru lucru la şosele. Aceştia avea voie să scrie acasă şi comunice unde se aflau. Aceste informaţii erau apoi şi ele transmise la legaţia română din Budapesta şi ministrul Eugen Filotti se deplasa personal cu maşina legaţiei să vadă condiţiile în care trăiau şi lucrau aceşti români. Au fost frecvente cazurile în care gărzile militare care îi păzeau pe români l-au bruscat pe Eugen Filotti, neţinând seama de statutul său diplomatic. Abuzurile de pe teritoriul Ungariei nu făceau obiectul comisiei Roggeri-Altenburg, şi în consecinţă Eugen Filotti transmitea direct Ministerului de Externe de la Budapesta note diplomatice de protest.[26]

Sistemul de învăţământ românesc fusese suprimat în Ardealul de Nord, întreaga populaţie română trebuind să urmeze sistemul de învăţământ în limba maghiară. Cărţi româneşti nu se puteau tipări în Ardealul de nord, nici aduce din România. Şi în acest caz biserica română era singura organizaţie care putea, prin cursuri de catehizare, conduse de preoţi, să asigure o formă de învăţământ în limba română. În această privinţă, episcopia greco-catolică, dispunând de o tipografie proprie, a avut o activitate susţinută de editare a unor lucrări în limba română. Eugen Filotti avea dese consultări cu autorităţile religioase pentru determinarea necesităţilor şi a modalităţilor de sprijin a acestor activităţi.

Începând din 1943, persecuţiile anti-evreieşti în Ungaria au început să ia amploare iar după 19 martie 1944, când armata germană a ocupat Ungaria şi generalul Sztójaj Döme a fost instalat ca şef al noului guvern maghiar, persecuţiile au fost considerabil intensificate. Sub guvernul Sztójaj s-au desfăşurat deportările masive ale evreilor din Ungaria la Auschwitz şi spre alte lagăre de exterminare. Guvernul român considera că evreii din Transilvania de Nord erau cetăţeni români aflaţi în zona de ocupaţie. [27] În calitate de conducător al reprezentaţei diplomatice a României, Eugen Filotti a dispus eliberarea ilegală a unor paşapoarte româneşti sau a altor documente de călătorie pentru evreii originari din Transilvania, acţiunea făcându-se cu ajutorul consulilor Constantin Ţincu de la consulatul din Budapesta şi Mihail Marina de la consulatul din Oradea. [28]. [29] Consulatul din Oradea mai ajuta prin trecerea unor evrei peste frontieră în automobilele consulatului. Pe baza unor informaţii obţinute de la Dr. Kupfet Miksa, unul din conducătorii comunităţii evreieşti din Oradea şi din alte surse, consulul Marina a întocmit un raport cuprinzător relatând soarta care le era rezervată evreilor trimişi la Auschwitz. Acest raport a fost transmis lui Eugen Filotti, care la rândul său l-a transmis lui Vespasian Pella, ambasadorul român de la Berna, care l-a înaintat Comitetului Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva.[15] [30]

În iulie 1944, Eugen Filotti a venit în România pentru a furniza informaţii asupra Transilvaniei de care Ministerul Afacerilor Străine avea nevoie pentru pregătirea punctului de vedere al României pentru o viitoare conferinţă de pace. În acelaşi timp, Eugen Filotti a fost activ în cadrul grupului de diplomaţi care urmăreau ieşirea României din război.

Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine

Eugen Filotti în 1971 la reşedinţa sa din Str. Bujoreni, Bucureşti

Imediat după actul de la 23 August 1944, Eugen Filotti a fost numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine în guvernul generalului Constantin Sănătescu, ministru al afacerilor străine fiind Grigore Niculescu-Buzeşti. El şi-a păstrat funcţia şi în guvernul generalului Nicolae Rădescu, sub ministeriatul lui Constantin Vişoianu.

Prima sarcină a lui Eugen Filotti a fost cea de a informa toate misiunile diplomatice ale României despre schimbările care avuseseră loc şi de a transmite instrucţiunile necesare. De asemenea, imediat după liniştirea situaţiei militare la Bucureşti, a luat măsurile necesare pentru aducerea personalului ministerului la Bucureşti şi asigurarea funcţionării normale a ministerului. Din cauza bombardamentelor, o parte din Ministerul Afacerilor Străine fusese evacuată la Băile Herculane, iar în condiţiile din septembrie 1944 operaţia de readucere a personalului ministerului prezenta greutăţi, deoarece drumul în lungul Dunării era sub focul artileriei germane situate pe malul iugoslav, iar spre nord, trupele germane şi cele maghiare ocupaseră Aradul şi înaintau pe valea Mureşului.

În sfârşit, conform convenţiilor internaţionale, trebuia organizat schimbul de diplomaţi între ţările beligerante. Acest schimb de diplomaţi urma să afecteze legaţiile de la Berlin, Budapesta, Bratislava şi alte capitale aflate încă sub controlul Germaniei. Tratativele pentru acest schimb se duceau prin intermediul legaţiilor din diferite ţări neutre, în special Elveţia şi Suedia. Deşi s-a ajuns la un acord cu guvernele ţărilor respective, în cele din urmă schimbul nu a mai avut loc, deoarece majoritatea diplomaţilor din Ungaria şi din alte ţări au refuzat să se întoarcă în ţările lor. Majoritatea diplomaţilor români au rămas în captivitate până la sfârşitul războiului.

Principalele sarcini ale lui Eugen Filotti în calitate de secretar general al Ministerului Afacerilor Străine erau însă legate de aplicarea convenţiei armistiţiului. Deşi convenţia prevedea obligaţia statului român de a interna toţi supuşii germani şi unguri, îndeplinirea acestei obligaţii era legată de o multitudine de interpretări. După discuţii în cadrul guvernului român în care Eugen Filotti participa din partea Ministerului Afacerilor Străine şi apoi după tratative cu reprezentanţii Uniunii Sovietice, s-a ajuns la un acord asupra excepţiilor de la prevederile generale. În principiu acest acord prevedea că vor fi exceptaţi de la internare cetăţenii germani şi unguri de origine evreiască. În plus s-au stabilit derogări pentru persoanele netransportabile din cauza vârstei înaintate, a unor infirmităţi sau a unor boli grave. De asemenea s-a stabilit modul de tratare a căsătoriilor mixte, a persoanelor din Austria, Alsacia-Lorena, Cehoslovacia, Polonia şi Iugoslavia precum şi a apatrizilor, a preoţilor şi călugăriţelor, a specialiştilor sau muncitorilor calificaţi germani din întreprinderile industriale indispensabili pentru producţie. [31].

După instalarea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945, Ministerul Afacerilor Străine a fost preluat de Gheorghe Tătărăscu. Deşi a fost rugat de acesta să rămână în post, Eugen Filotti a preferat să-şi dea demisia din funcţia de secretar general al ministerului.

Activitatea pentru Conferinţa de Pace de la Paris

În continuare, Eugen Filotti a primit însărcinarea de a se ocupa cu pregătirea poziţiei României pentru conferinţa de pace.

Eugen Filotti a participat la lucrările conferinţei de pace de la Paris în calitate de expert. Tratativele au avut loc în perioada 29 iulie16 octombrie 1946 iar tratatul de pace a fost semnat la 10 februarie 1947. La lucrările conferinţei una din contribuţiile sale însemnate a fost legată de delimitarea frontierei de stat dintre România şi Uniunea Sovietică. Deşi în principiu se convenise revenirea la frontierele din 1940, harta care preciza frontiera dintre cele două ţări, produsă de URSS, indica un şenal navigabil greşit al Dunării şi al braţului Chilia. Ca urmare o serie de insule româneşti din zona Deltei Dunării, ar fi fost cedate peste teritoriul cedat în 1940. Eugen Filotti a descoperit discrepanţa şi a obţinut rectificarea documentelor.

După semnarea tratatului de pace, Eugen Filotti a fost numit ministru plenipotenţiar la Roma. Nu a putut însă să-şi ia postul în primire din cauza opoziţiei delegatului Uniunii Sovietice în comisia de aplicare a armistiţiului, care mai avea drept de veto referitor la numirile diplomaţilor români în străinătate, chiar şi după semnarea tratatului de pace. În consecinţă, în octombrie 1947, Eugen Filotti a cerut pensionarea.[32]

Activitatea de scriitor

Eugen Filotti în 1975

În perioada 19471957 Eugen Filotti a avut mari dificultăţi sub regimul comunist. A fost evacuat din casă, fiindu-i repartizată o locuinţă insalubră, i s-a tăiat pensia şi a fost nevoit să ocupe diferite slujbe din care era în scurt timp concediat, ca exponent al fostului regim burghezo-moşieresc.

Situaţia s-a ameliorat în 1957 când Eugen Filotti a fost numit director al Editurii în Limbi Străine a Comitetului de Stat pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea. În acelaşi timp s-a înscris în Uniunea Scriitorilor. Din 1957 până la sfârşitul vieţii, Eugen Filotti a publicat numeroase traduceri literare precum şi lucrări de artă.

A murit la 1 iunie 1975 fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Traduceri

  • Heinrich Mann - Profesorul Unrat, ESPLA, Bucureşti, 1956, reeditat în 1970 la Editura Eminescu sub titlul Îngerul albastru
  • William M.Thackeray – Henry Esmond, ESPLA, Bucureşti, 1958, 1965
  • Richard Petzoldt - Richard Strauss - Viaţa în imagini, Editura Muzicală, Bucureşti, 1963
  • Richard Petzoldt - Georg Friedrich Händel - Viaţa în imagini, Editura Muzicală, Bucureşti, 1963
  • Günter C. D. Bollenbach - Desenul (Pe scurt despre tehnici), Editura Meridiane, Bucureşti, 1964
  • A. J. Cronin - Drumul lui Shannon, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964
  • Mihail V.Alpatov – Istoria artei, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti,
  • A. J. Cronin - Castelul pălărierului, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, Editura Romfel, 1991, Editura Orizonturi/Sirius, 2003
  • Paul-Émile Victor - Boreal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
  • Nathaniel Hawthorne – Litera stacojie, ESPLA, Bucureşti, 1967, Luceafărul, 1993, RAO, 1996 şi 2001
  • Kurt Pahlen - În lumea minunată a muzicii, Editura Muzicală, Bucureşti, 1968
  • Kenneth Clark - Arta peisajului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969
  • Charles Sterling - Natura moartă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970
  • Fritz Martini – Istoria literaturii germane (traducere în colaborare cu Adriana Hass), Editura Univers, Bucureşti, 1972
  • Georg Lukacs - Estetica, vol. I (traducere în colaborare cu Aurora M. Nasta), Editura Meridiane, Bucureşti, 1972
  • Wilhelm von Bode - Maetrii picturii olandeze şi flamande, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974
  • Johann Wolfgang von Goethe - Afinităţile elective, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, RAO, 2000 şi 2001
  • Dominique Sourdel, JanineThomine – Civilizaţia islamului clasic (2 volume). Editura Meridiane, Bucureşti, 1975

Referinţe

  1. ^ Monografia Liceului Gheorghe Lazăr - Bucureşti, 1941
  2. ^ Mihai Sorin Rădulescu - Genealogia românească. Istoric şi bibliografie - Editura Istros, Brăila 2000
  3. ^ a b Alexandru Gabriel Filotti - Frontierele românilor - Editura Istros, Brăila 2007
  4. ^ Cuvîntul liber (1919-1936) - Manuscriptum, 1971, Nr.3
  5. ^ Mariana Vida, Gheorghe Vida - Mattis Teutsch and the Romanian Avant-garde [1]
  6. ^ Saşa Pană - Născut în 02 - Editura Minerva, Bucuresti, 1973
  7. ^ Eugen Filotti – Expoziţia Contimporanului - Cuvântul Liber, 13 Decembrie 1924 Nr. 47 p.20
  8. ^ Scarlat] Callimachi -Expozitia "Contimporanului" (insemnări) - Punct, 1924, 6 dec.
  9. ^ Camil Mureşan – Laicism şi religiozitate în cultura română interbelică - http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2002/Muresanu-Laicism%20si%20religiozitate.htm#_ftnref14
  10. ^ Tudor Vianu - Prima expozitie internationala Contimporanul - Miscarea literară, 1924 No. 4.
  11. ^ Eugen Filotti - Gândul nostru - Cuvântul liber, seria a II-a, nr. 1, p. 2-4
  12. ^ Eugen Filotti - Europeism sau românism - Cuvântul liber, seria a II-a, nr. 1, p. 2-4 şi nr. 2, p. 18-19.
  13. ^ Oana Panait - Carol al II-lea, presa si propaganda - Historia, Nr. 65, 2007
  14. ^ http://www.business.ro/detaliere.php?id=308075
  15. ^ a b Iancu Moţu - Demnitate ardeleana si tradare dîmboviteana - Foaia transilvană, 12 aprilie 2007
  16. ^ Nicolae Săcăliş - Dalles: destin şi istorie (II) - Tricolorul, 2008, 15 mai
  17. ^ Potra, George G. - Reacţii necunoscute la demiterea lui Titulescu 29 august 1936: O "mazilire perfidă" - Magazin Istoric, 1998, Nr. 6
  18. ^ Dr. Blagovest Niagulov (Sofia) - Frontiera - un zid sau un pod – Magazin Istoric – 2000, Nr. 1
  19. ^ Doru Ungureanu, Nicolae Dumitrache - 1940. Cedarea Cadrilaterului, un moment dramatic al istoriei românilor. - În: România în ecuaţia păcii şi dictatului. Piteşti, Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, 2001
  20. ^ Mihai Lupu - Dobrogea. Repere istorice - Constanţa, Europolis, 2000
  21. ^ Ion Giurcă - Tratativele de la Craiova. Evacuarea Cadrilaterului în anul 1940 - În: România în ecuaţia păcii şi dictatului. Piteşti, Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, 2001
  22. ^ Constantin Tudor - Tratatul de la Craiova şi cedarea Cadrilaterului - Tomis, Nr.2, 2002
  23. ^ Gheorghe Zbuchea - Cadrilater 1940 -. SAI, 2000
  24. ^ Petre Out – Comisia Roggeri-Altenburg - Magazin Istoric – 2001, Nr. 8
  25. ^ Ottmar Traşcă - Impactul problemei Transilvaniei asupra colaborării militare Româno-Germane, 1941-1944. – Institutul de Istorie “Gheorghe Bariţ” Cluj – Napoca, Anuar 2001.
  26. ^ Raoul Şorban - O misiune diplomatică secretă [2]
  27. ^ Raoul Şorban - Despre o actiune de salvare a evreilor din "Transilvania de Nord" in timpul Holocaustului - [3]
  28. ^ Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, Bucarest, 2004
  29. ^ Raoul Şorban - Invazie de stafii - Ora adevărului [4]
  30. ^ Solidarity and Rescue - Romanian righteous among the nations - Yad Vashem [5]
  31. ^ Date istorice despre situaţia Ardealului de nord (Sep.1944 - 1945) [6]
  32. ^ Ion Filotti - Activitatea lui Eugen Filotti la Conferinţa de Pace de la Paris - Paris, 2005

Cronologie

  • 28 iulie 1896 - Se naşte Eugen Filotti la Bucureşti
  • 1898 - Moare Nicolae Filotti, tatăl său.
  • 1902 - 1906 Urmează cursurile şcolii primare "Cuibul cu barză" din Bucureşti
  • 19061914 Frecventează cursurile liceului "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti
  • 1914 - Se înscrie la Facultatea de Farmacie din Bucureşti.
  • 19161918 Este concentrat în perioada primului război mondial, pe front ocupând poziţia de locotenent farmacist.
  • 19181922 Urmează cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti
  • 1922 - Se angajează la ziarul Adevărul
  • 19241926 Editează în calitate de director revista Cuvântul Liber
  • 1927 - Ataşat de presă în cadrul Ministerului Afacerilor Străine
  • 1930 – Director al Presei
  • 1935 – Ministru plenipotenţiar al României la Ankara
  • 1936 – Ministru plenipotenţiar al României la Atena
  • 1938 – Ministru plenipotenţiar al României la Sofia
  • 1940 – Ministru plenipotenţiar al României la Budapesta
  • 1944 - Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine
  • 1945 - Demisionează din postul de Secretar General la numirea lui Petru Groza ca preşedinte al Consiliului de Miniştri
  • 1946 - 1947 Participă în calitate de expert la Conferinţa de Pace de la Paris
  • 1947 - Pensionat la cerere
  • 1957 - Membru al Uniunii Scriitorilor din România
  • 1957 – Director al Editurii în Limbi Străine (ulterior Editura Meridiane)
  • 1965 - Pensionat de la Editura Meridiane. Continuă activitatea de scriitor
  • 1 iunie 1975 - Eugen Filotti moare la Bucureşti şi este îngropat în Cimitirul Bellu.


Predecesor:
N/A
Ataşat de presă al României la Praga
1927 - 1930

Succesor:
Lucian Blaga


Predecesor:
N/A
Director al Presei în cadrul Ministerului Afacerilor Străine
1930 - 1935

Succesor:
N/A


Predecesor:
N/A
Ministru Plenipotenţiar al României la Ankara
1935 - 1936

Succesor:
N/A


Predecesor:
C. Langa-Răşcanu
Ministru Plenipotenţiar al României la Atena
1936 - 1938

Succesor:
N/A


Predecesor:
Vasile Stoica
Ministru Plenipotenţiar al României la Sofia
1938-1940

Succesor:
N/A


Predecesor:
N/A
Ministru Plenipotenţiar al României la Budapesta
1940-1944

Succesor:
N/A


Predecesor:
N/A
Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine
1944-1945

Succesor:
***