Expediția Imperială Transantarctică

Nava Endurance cu pânzele sus, la 1915

Expediţia Imperială Transantarctică (1914–17), cunoscută şi sub numele de Expediţia Endurance, a fost ultima mare expediţie din epoca eroică de explorări ale Antarcticii. Concepută de Sir Ernest Shackleton, expediţia a încercat să realizeze prima traversare pe sol a continentului antarctic. După cucerirea Polului Sud de către Roald Amundsen în 1911, traversarea rămânea, după cum spunea Shackleton, „singurul mare obiectiv al călătoriilor în Antarctica”.[1] Expediţia a eşuat total în încercarea îndeplinirii acestui scop, dar a rămas în memorie ca o poveste de supravieţuire plină de acte de eroism. După ce au pierdut practic totul, membrii expediţiei au reuşit să supravieţuiască în condiţii dificile în Antarctica şi să caute ajutor prin propriile mijloace.

Shackleton făcuse parte din Expediţia de Descoperire întreprinsă în Antarctica de căpitanul Scott în perioada 1901–04, şi condusese Expediţia Antarctică Britanică, 1907–09. Noua expediţie impunea ca un grup de oameni să navigheze până în Marea Weddell, iar o parte din ei să coboare la ţărm la aproximativ 78° latitudine sudică, în apropierea Golfului Vahsel, pentru a pregăti un marş de-a lungul continentului, pe la Polul Sud până la Marea Ross. Restul grupului urma să călătorească, între timp, pe partea opusă a continentului, să se instaleze în Strâmtoarea McMurdo, şi de acolo să înfiinţeze o serie de posturi de-a lungul barierei de gheaţă Ross până la baza gheţarului Beardmore. Aceste posturi urmau să devină esenţiale pentru supravieţuirea călătorilor de pe continent. Expediţia avea nevoie de două nave: Endurance urma să ducă grupul lui Shackleton în Marea Weddell, iar Aurora, condusă de căpitanul Aeneas Mackintosh, urma să ducă grupul de la Marea Ross la Strâmtoarea McMurdo.

Endurance a naufragiat în gheţurile din Marea Weddell înainte de a ajunge în Golful Vahsel, şi, în ciuda eforturilor de eliberare a navei, a plutit în derivă spre nord împreună cu gheaţa de-a lungul iernii antarctice din mijlocul anului 1915. În cele din urmă, gheaţa a avariat şi a scufundat nava, lăsând cei 28 de oameni de la bord pe gheaţă şi supunându-i unei serii de încercări grele. Aceştia au trăit luni de zile în tabere improvizate pe gheaţă, au călătorit cu bărcile de salvare pe Insula Elefantului, au călătorit apoi din nou într-o barcă deschisă, denumită James Caird, pe o distanţă de 1300 km, şi au efectuat prima traversare pe uscat a Insulei Georgia de Sud, ceea ce a condus la salvarea lor fără ca vreun membru al expediţiei să moară. Între timp, grupul din Marea Ross a depăşit mari greutăţi în scopul lor de a-şi îndeplini misiunea, după ce Aurora a fost îndepărtată de locul său de ancorare de către un vânt puternic şi nu s-a mai putut întoarce. Posturile au fost instalate, dar trei persoane au murit.

1914–1917: Hartă ce prezintă rutele maritime ale lui Endurance, Aurora şi James Caird, ruta terestră planificată, şi ruta posturilor de provizii a grupului din Marea Ross:

     Călătoria lui Endurance

     Deriva lui Endurance între gheţuri

     Deriva gheţurilor după ce Endurance s-a scufundat

     Călătoria lui James Caird

     Ruta transcontinentală planificată

     Călătoria lui Aurora până în Antarctica

     Deriva şi retragerea lui Aurora

     Ruta posturilor de provizii

Pregătiri

Origini

Shackleton nu mai avea un ţel după întoarcerea din Expediţia Nimrod în 1909, în pofida laudelor pe care le-a primit după ce a reuşit să stabilească un nou record al apropierii de Polul Sud, la 88°23'S. A devenit—după cum spune pionierul schior britanic Sir Harry Brittain—„a bit of a floating gent” („un om puţin în derivă”).[2] Natura următoarelor sale demersuri antarctice depindea acum de realizările expediţiei Terra Nova a lui Scott, care plecase din Cardiff în iulie 1910.

Scopul lui Shackleton a devenit clar când a aflat vestea neaşteptatei cuceriri a Polului Sud de către Amundsen, pe 11 martie 1913. Polul însuşi nu mai era un obiectiv, indiferent de ce ar fi realizat expediţia lui Scott. Shackleton a scris: „Descoperirea Polului Sud nu va fi sfârşitul explorării Antarcticii”.[3] Următorul proiect, spunea el, avea să fie „o călătorie transcontinentală de la mare la mare, cu traversarea polului”.[3] El nu putea fi sigur că misiunea avea să-i fie încredinţată, deoarece existau şi alţi exploratori interesaţi şi capabili. Pe 11 decembrie 1911, o expediţie germană condusă de Wilhelm Filchner a plecat din Georgia de Sud, cu scopul de a pătrunde adânc în Marea Weddell, stabilind o bază sudică, din care să încerce să traverseze continentul înspre Marea Ross.[4] Spre sfârşitul lui 1912, Filchner s-a retras în Georgia de Sud, nereuşind să înfiinţeze baza.[4] Totuşi, descoperirea de către acesta a unor posibile locuri de acostare în Golful Vahsel, la aproximativ 78° latitudine sudică, a fost observată de Shackleton, şi inclusă în planurile sale.[5]

În lumina veştilor sumbre privind soarta căpitanului Scott şi a camarazilor săi în timpul călătoriei de întoarcere de la Polul Sud, Shackleton a început pregătirile pentru o călătorie transcontinentală. A solicitat ajutor financiar şi practic de la, printre alţii, Tryggve Gran din expediţia lui Scott, şi de la fostul prim ministru Lord Rosebery, însă fără a avea mare succes. Gran a fost evaziv, iar Rosebery direct: „Niciodată nu a putut să-mi pese de poli nici cât negru sub unghie”.[6] A primit mai mult ajutor de la William Speirs Bruce, liderul Expediţiei Naţionale Scoţiene în Antarctica din 1902–04, care, la rândul său, plănuia o traversare a Antarctidei încă din 1908, dar care abandonase proiectul din lipsă de fonduri. Bruce l-a lăsat bucuros pe Shackleton să-i adopte planurile,[7] deşi planul final anunţat de Shackleton se datora în mică măsură lui Bruce. La 29 decembrie 1913, după ce a obţinut câteva promisiuni de susţinere financiară, printre care şi o garanţie de 10.000 de lire de la guvernul britanic, şi-a publicat anunţul într-o scrisoare către ziarul The Times.[8]

Planul lui Shackleton

Shackleton a dat expediţiei sale pomposul nume de Expediţia Imperială Transantarctică (în engleză „Imperial Trans-Antarctic Expedition”, şi, cu scopul de a stârni interesul publicului larg,[9] a publicat un program detaliat la începutul anului 1914. Expediţia avea să constea în două grupuri şi două vase. Grupul de la Marea Weddell avea să călătorească în Endurance şi să meargă în zona Golfului Vahsel, unde paisprezece oameni aveau să coboare la ţărm, iar din aceştia, şase, în frunte cu Shackleton, aveau să formeze Grupul Transcontinental.[10] Acest grup, împreună cu 100 de câini, două sanii motorizate, şi echipament care „întrupa tot ce poate sugera experienţa liderului şi a experţilor săi”,[9] avea să parcurgă drumul de 2900 km până la Marea Ross.[11] Restul de opt persoane de la ţărm urmau să efectueze muncă ştiinţifică, trei mergând în Ţara Graham, trei în Ţara Enderby şi doi în tabăra de bază.

Grupul de la Marea Ross urma să călătorească în Aurora la baza din Marea Ross, bază stabilită în Strâmtoarea McMurdo, pe partea opusă a continentului. După acostare, ei urmau să „înfiinţeze posturi cu provizii pe drumul grupului transcontinental, să meargă spre sud pentru a da ajutor grupului, şi să facă observaţii geologice”.[9] Rolul grupului de la Marea Ross era vital; grupul lui Shackleton avea să ducă provizii doar suficiente pentru a ajunge până la baza gheţarului Beardmore. Supravieţuirea lor pe parcursul ultimilor 640 km până la Marea Ross avea să depindă de existenţa posturilor de provizii la coordonatele convenite, pe Bariera de gheaţă Ross.

În programul său, Shackleton şi-a exprimat clar intenţia ca traversarea să aibă loc în primul sezon, 1914–15.[9] Mai târziu, a înţeles cât de improbabil era acest lucru, şi urma să-l informeze pe Mackintosh, care se ocupa de grupul Marea Ross, de schimbarea de plan. Din păcate pentru expediţie, conform corespondentului Daily Chronicle Ernest Perris, telegrama nu a mai fost trimisă, o omisiune care a complicat inutil munca din primul sezon a grupului de la Marea Ross.[12]

Finanţarea

Shackleton a considerat că are nevoie de cel puţin 50.000 de lire (sumă echivalentă la nivelul anului 2008 cu 2,2 milioane de lire) pentru a pune în aplicare cel mai simplu din planurile sale.[13] El nu credea în apeluri pentru donaţii adresate publicului: „cauzează griji nesfârşite cu contabilitatea”.[14] Metoda aleasă de el pentru strângerea fondurilor a fost solicitarea de contribuţii de la finanţatori bogaţi, proces început încă din 1913, neavând iniţial prea mare succes.[15] Prima reuşită semnificativă a venit în decembrie 1913, când guvernul i-a oferit 10.000 de lire,[13] o sumă utilă, dar numai jumătate din ce se obţinuse pentru a plăti datoriile lui Shackleton de la Expediţia Nimrod. Majoritatea banilor strânşi în Anglia pentru finanţarea Expediţiei Nimrod au venit sub formă de împrumuturi rambursabile. Shackleton nu avea fonduri care să îndeplinească aceste obligaţii, de unde necesitatea grantului de la guvern.[16] Societatea Geografică Regală Britanică, de la care nu aştepta niciun ajutor, i-a dat 1000 de lire—conform Huntford, Shackleton, într-un gest generos, i-a anunţat că va avea nevoie doar de jumătate din sumă.[17] Contribuţiile au fost asigurate în primăvara şi vara lui 1914. Dudley Docker de la Birmingham Small Arms Company (BSA) a dat 10.000 de lire, Janet Stancomb-Wills, moştenitoarea unor averi din afaceri cu tutun, a dat o sumă „generoasă” (cifra exactă nu a fost dezvăluită), şi, în iunie, industriaşul scoţian Sir James Caird a donat 24.000 de lire. „Acest magnific dar mă uşurează de toată grija”, a declarat Shackleton pentru Morning Post.[18]

Shackleton avea acum bani pentru a demara proiectul. Pentru 11.600 de lire[13] a achiziţionat o goeletă de 300 de tone cu trei catarge numită Polaris, construită la comanda exploratorului belgian Adrien de Gerlache pentru o expediţie la Spitsbergen. Proiecul belgianului căzuse, iar nava devenise disponibilă.[19] Shackleton i-a schimbat numele în Endurance, cu referinţă la motto-ul familiei sale, By endurance we conquer (în română Prin perseverenţă reuşim).[13] A achiziţionat, pentru 3200 de lire, şi nava expediţiei lui Douglas Mawson, Aurora, care se afla în portul Hobart, Tasmania, pentru a fi vasul grupului de la Marea Ross.

Nu se ştie cu exactitate suma totală strânsă de Shackleton, deoarece nu se cunoaşte dimensiunea donaţiei Stancomb-Wills. Totuşi, lipsa banilor a fost o grijă constantă a expediţiei.[20] Ca măsură economică, proporţia fondurilor alocate grupului de la Marea Ross a fost înjumătăţită, ceea ce comandantul navei, Aeneas Mackintosh, a aflat doar când a sosit în Australia să preia comanda.[21] Mackintosh a fost obligat să se roage să primească bani pentru a face viabilă partea sa din expediţie.[22] Lipsa banilor avea să întârzie şi operaţiunile de salvare a grupului de la Marea Ross atunci când acest lucru a devenit necesar în 1916.[23] Shackleton a găsit o metodă de a recupera costurile după întoarcere: a vândut drepturile exclusive pentru povestea expediţiei către Daily Chronicle, şi a înfiinţat The Imperial Trans Antarctic Film Syndicate, pentru a profita de drepturile cinematografice.[24] Chiar când Shackleton a plecat către Georgia de Sud în vasul James Caird, el a lăsat instrucţiuni lui Frank Wild privind programul turneului de prelegeri, pentru cazul în care nu s-ar mai fi întors.[25]

Personalul

Frank Worsley, căpitanul navei Endurance

Au fost mulţi voluntari pentru expediţia lui Shackleton.[26] Peste 5000 de cereri l-au asaltat pe Shackleton, inclusiv una de la „trei fete de treabă”.[27] În cele din urmă echipajul a fost redus la 56 de oameni, 28 pentru ficare ramură a expediţiei.[28]

Ca secund, Shackleton l-a ales pe Frank Wild, care fusese cu el atât în expediţia Discovery cât şi în Nimrod, şi care făcuse parte din grupul care se apropiase cel mai mult de Polul Sud în 1909. Wild tocmai se întorsese din Expediţia Australiană Antarctică a lui Mawson. RN Chief Petty Officer Tom Crean, un erou de la Terra Nova,[29] a fost numit al treilea ofiţer, urmat în ierarhie de Alfred Cheetham, un ofiţer experimentat în explorările antarctice. Doi alţi veterani ai expediţiei Nimrod au fost delegaţi la grupul de la Marea Ross, Aeneas Mackintosh care avea să fie comandant, şi Ernest Joyce.[30]

Shackleton îl dorea pe John King Davis, care fusese căpitan pe Aurora în timpul Expediţiei Australiene Antarctice, să fie căpitan pe Endurance. Davis a refuzat, considerând că expediţia era „sortită pieirii”,[31] astfel că Shackleton l-a numit pe Frank Worsley, despre care se spune că a cerut să facă parte din expediţie după ce a aflat de ea într-un vis.[32] Echipa ştiinţifică de şase persoane care a urcat la bordul lui Endurance era compusă din doi chirurgi, Alexander Macklin şi James McIlroy; geologul James Wordie; biologul Robert Clark; fizicianul Reginald James; şi meteorologul Leonard Hussey, care mai târziu aveau să editeze cartea lui Shackleton bazată pe expediţie şi intitulată Sud. Fotograful Frank Hurley şi artistul George Marston aveau să se asigure că se obţin imagini din expediţie.

Compoziţia finală a grupului de la Marea Ross a fost alcătuită în grabă. Unii care au plecat din Anglia spre Australia pentru a urca pe Aurora au renunţat înainte ca aceasta să plece spre Marea Ross, iar completitudinea echipajului a rămas sub semnul întrebării până în ultimul moment.[33] Doar Mackintosh şi Joyce aveau experienţă în explorarea Antarcticii, iar în cazul ultimului, aceasta era extrem de redusă.[34]

Expediţia

Grupul de la Marea Weddell

Călătoria printre gheţuri

Endurance a plecat din Plymouth la 8 august 1914, cu o mică oprire la Buenos Aires unde a urcat la bord Hurley, iar William Bakewell şi clandestinul Perce Blackborow s-au adăugat şi ei echipajului. Câţiva membri ai echipajului menţionaţi de Worsley în timpul călătoriei din Anglia dispar din jurnal după această oprire, probabil coborând în Argentina.[35] După o ultimă oprire de o lună în Grytviken, Georgia de Sud, Endurance a plecat către Antarctica la 5 decembrie. După două zile, Shackleton a întâlnit gheaţă încă de la 57°26’ lat. S,[36] ceea ce a forţat nava să efectueze manevre. Pe parcursul următoarelor zile au existat probleme superioare cu banchiza, care, la 14 decembrie a fost destul de groasă să oprească nava pentru 24 de ore. După trei zile, nava a fost oprită din nou. Shackleton a comentat: „Eram pregătit pentru condiţii dificile în Marea Weddell, dar speram că gheaţa va fi desprinsă. Ceea ce am întâlnit a fost o banchiză foarte densă şi foarte încăpăţânată”.[37]

Lucrări pentru eliberarea lui Endurance dintre gheţuri

Progresul a fost întârziat de opriri dese până când calea s-a deschis şi Endurance a putut avansa constant către sud pe 22 decembrie. Aceasta a durat încă două săptămâni, iar nava a pătruns adânc în Marea Weddell. Alte întârzieri au încetinit progresul în primele zile ale anului 1915, deşi între 7 şi 10 ianuarie un drum lung parcurs către sud i-a adus aproape de zidurile de gheaţă înalte de 30 m care mascau regiunea de coastă a Ţării Coats, descoperită şi botezată de William Speirs Bruce în 1904.[38] La 15 decembrie, Endurance a ajuns lângă un gheţar mare, marginea căruia forma un golf care părea a fi un loc excelent pentru acostare. Totuşi, nu se punea problema acostării pe o durată atât de îndelungată într-un loc atât de îndepărtat de Golful Vahsel, „în afara cazului când necesităţile o impun” — decizie pe care Shackleton avea să o regrete.[39] La 17 ianuarie, după un drum lung de 23 km, nava a ajuns la 76°27’S, unde se putea vedea pământ, denumit de Shackleton Coasta Caird, după principalul său sponsor. Vremea nefavorabilă i-a forţat să se refugieze la adăpostul unui aisberg.

Acum se aflau aproape de Ţara Luitpold, la al cărui capăt sudic se afla destinaţia lor, Golful Vahsel. A doua zi, nava a fost forţată să se deplaseze spre vest 23 km, reluându-şi drumul pe direcţie spre sud şi apoi puţin spre nord-vest, înainte de a fi oprită cu totul.[39] Poziţia navei era la 76°34’S, 31°30’W. A devenit clar în curând că Endurance era blocată în gheaţă, şi, după zece zile de inactivitate, focurile navei au fost înăbuşite pentru a conserva combustibilul.[39] S-au continuat eforturile de eliberare; la 14 februarie, Shackleton a ordonat oamenilor să coboare pe gheaţă cu dalte, fierăstraie şi târnăcoape, să încerce să forţeze trecerea, dar efortul s-a dovedit inutil. Shackleton nu a abandonat toată speranţa de a se elibera, dar acum contempla „posibilitatea de a petrece o iarnă în braţele neospitaliere ale banchizei”.[40]

Deriva lui Endurance

Shackleton şi Wild printre cutele de presiune din banchiza de gheaţă.

La 21 februarie, Endurance, strâns prinsă, a plutit în derivă până la latitudinea sa cea mai sudică, 76°58’S, după care a început să se deplaseze constant spre nord împreună cu banchiza.[41] La 24 februarie, Shackleton, realizând că nu vor putea controla nava toată iarna, a ordonat abandonarea muncilor de rutină de la bordul navei. Câinii au fost daţi jos şi puşi în coteţuri de gheaţă, iar interiorul vasului a fost transformat în locuinţe de iarnă pentru diversele grupuri de oameni — ofiţeri, oameni de ştiinţă, ingineri şi marinari. Staţia radio a fost instalată, dar poziţia era prea îndepărtată pentru a putea transmite sau primi semnale.[40]

Cât despre şansele de eliberare, Shackleton cunoştea exemplul recent al navei lui Wilhelm Filchner, Deutschland, care a rămas blocat între gheţuri în aceeaşi regiune cu trei ani înainte. După tentativele lui Filchner de a stabili o bază terestră la Golful Vahsel, nava sa Deutschland a fost prinsă între gheţuri la 6 martie 1912, la aproximativ 320 km de coastele Ţării Coats. După şase luni, la latitudinea de 63°37’, nava s-a eliberat, apoi s-a deplasat spre Georgia de Sud aparent în stare bună. O experienţă similară ar fi putut să permită şi lui Endurance să facă o a doua tentativă de a ajunge în Golful Vahsel în următoarea primăvară antarctică.[4]

De-a lungul lunilor februarie şi martie 1915, viteza de derivă a fost foarte scăzută. La sfârşitul lui martie, Shackleton a calculat că nava parcursese doar 155 km din 19 ianuarie.[42] Totuşi, pe măsură ce iarna se instala, viteza de derivă creştea, iar starea gheţurilor dimprejur se schimba. La 14 aprilie, Shackleton a înregistrat cum gheţurile „se adună şi se freacă de alte mase de gheaţă” — dacă nava ar fi fost prinsă în această perturbaţie, „ar fi strivită ca o coajă de ou”.[42] În mai, în timp ce soarele a apus pentru a nu mai răsări până la sfârşitul iernii, nava se afla la 75°23’S, 42°14’V, încă plutind în derivă în direcţie nordică. După cel puţin patru luni, primăvara avea să aducă şansa unei noi deschideri a gheţii, şi era posibil ca Endurance să nu se poată elibera la timp pentru a reîncerca să pătrundă în regiunea Golfului Vahsel.[43] Shackleton contempla acum posibilitatea de a găsi un teren alternativ de acostare pe ţărmul vestic al Mării Weddell, dacă se putea ajunge la un astfel de punct. „Între timp”, scria el, „trebuie să aşteptăm”.[42]

Câinii privesc către Endurance în ultimele momente ale derivei sale, cu puţin timp înainte de scufundarea acesteia în Marea Weddell

În întunecoasele luni de iarnă mai, iunie şi iulie, nu s-au întâmplat prea multe, principala misiune a lui Shackleton fiind menţinerea condiţiei fizice şi a stării psihice, misiune îndeplinită cu destul succes;[44] pe gheaţă se desfăşurau meciuri de fotbal şi curse de câini, iar seara se jucau mici piese de teatru. Gheaţa a dat primele semne de spargere pe 22 iulie, şi apoi pe 1 august, în timpul unui vânt puternic dinspre sud-vest cu o ninsoare masivă, când Endurance era la 72°26’S, 48°10’V, gheaţa a început să crape în jurul navei, presiunea împingând mase de gheaţă sub chilă şi cauzând o puternică înclinare spre babord. Poziţia era periculoasă; Shackleton scria: „Efectele presiunii din jurul nostru erau uimitoare. Blocuri solide de gheaţă […] s-au ridicat încet până au sărit ca nişte sâmburi de cireşe strânşi între degete […] dacă nava ar ajunge să fie strânsă puternic, soarta sa ar fi pecetluită”.[45] Acest pericol a trecut, iar următoarele săptămâni au fost liniştite. Apăsările însă au revenit la începutul lui septembrie şi au continuat intermitent. La 30 septembrie, nava a suferit „cea mai tare strânsoare pe care am îndurat-o vreodată”, şi a suportat ceea ce Worsley, căpitanul ei, descria ca presiuni înfricoşătoare, fiind „aruncată de ici colo ca o minge de tenis de vreo zece ori”.[46] Shackleton îl anunţase pe Worsley că el credea că Endurance are şanse egale de a fie distrusă şi de a scăpa dintre gheţuri.[47]

Deşi Endurance se dovedise capabilă să reziste la presiuni uriaşe, situaţia navei era extrem de gravă, şi, la 24 octombrie, când partea de la tribord a fost împinsă într-o banchiză, presiunea gheţii din partea laterală a navei a crescut până când aceasta a început să se îndoaie şi să crape; apoi, apa de sub gheaţă a început să curgă în interiorul navei. Când scândurile s-au spart, au scos zgomote puternice, pe care marinarii le-au descris ca similare cu „focuri de artificii şi de armă”.[48] Proviziile şi trei bărci de salvare au fost trecute pe gheaţă, în timp ce echipajul a încercat să ducă la ţărm carena navei şi să pompeze apa afară, dar după câteva zile, la 27 octombrie 1915, la termperaturi de sub −25°C, Shackleton a fost obligat să dea ordinul de abandonare a navei. În momentul abandonării, poziţia înregistrată era de 69°05’S, 51°30’W.[49] Epava a rămas plutind, şi de-a lungul următoarelor săptămâni, echipajul a salvat câte materiale şi provizii a putut, inclusiv fotografiile şi aparatele foto ale lui Hurley care fuseseră iniţial lăsate în urmă. Dintre cele aproximativ 550 plăci fotografice Hurley le-a ales cele mai bune 150, maximum cât putea fi cărat, şi le-a distrus pe celelalte.[50]

Tabăra de pe gheaţă

Frank Hurley şi Ernest Shackleton la Tabăra Ocean.

Odată cu pierderea navei, gândurile la o călătorie transcontinentală a trebuit să fie abandonate, iar obiectivul expediţiei a rămas supravieţuirea. În acest scop, Shackleton intenţiona să meargă cu echipajul fie spre Insula Snow Hill, baza expediţiei suedeze a lui Otto Nordenskiöld din 1902–04,[51] unde puteau fi găsite provizii de urgenţă; fie spre Insula Paulet, unde Shackleton ştia că există un post cu provizii substanţiale, a cărui înfiinţare el însuşi o ordonase cu 12 ani în urmă, când organiza ajutoare pentru expediţia lui Nordenskiöld.[52] sau Insula Robertson.[53] Shackleton credea că vor putea traversa Ţara Graham de pe oricare dintre aceste insule pentru a ajunge la avanposturile vânătorilor de balene din golful Wilhelmina. Distanţa până la Insula Snow Hill de la poziţia iniţială era, după calculele lui Worsley, de 500 km, iar până la Golful Wilhelmina, încă 190 km.[54] Trebuia să ia cu ei hrană, combustibil, echipament de supravieţuire şi trei bărci de salvare grele.

Marşul a început pe 30 octombrie, dar au apărut rapid probleme. Starea gheţii de pe mare din jurul lor făcea deplasarea aproape imposibilă. Întrucât presiunea orizontală a crescut, gheaţa de pe mare a format cute mari, adesea de 3 m înălţime. Pe această suprafaţă, în două zile, grupul a reuşit să călătorească doar 3,2 km. La 1 noiembrie, Shackleton a abandonat marşul şi a decis, în acord cu Wild şi Worsley, să stabilească tabăra şi să aştepte spargerea gheţii.[55] Banchiza plată şi aparent solidă pe care se aflau când au renunţat la marş a fost denumită „Tabăra Ocean” şi membrii grupului s-au oprit acolo. Din când în când, unele echipe au mai vizitat epava lui Endurance, care încă plutea în derivă cu gheţurile la mică distanţă de tabără. Au mai fost recuperate din proviziile abandonate până când, la 21 noiembrie 1915, nava a alunecat sub gheaţă. Coordonatele exacte ale punctului de scufundare nu au fost înregistrate de Shackleton. De pe hărţi, se pare că poziţia era imediat la sud de paralela de 67°, la aproximativ 160 km de locul unde fusese abandonată cu 25 de zile în urmă.

Viteza de derivă începuse să crească după 1 noiembrie, şi până pe 7 era de 5 km pe zi. Până la 5 decembrie trecuseră de paralela de 68°, dar direcţia se modifica uşor către est. Aceasta îi ducea către o poziţie de unde avea să fie dificil sau imposibil să ajungă la Insula Snow Hill. Totuşi, la nord-est se afla Insula Paulet, care devenise acum destinaţia principală.[56] Era la o distanţă de aproximativ 400 km, iar Shackleton era dornic să reducă distanţa de parcurs în barcă, distanţă necesară pentru a ajunge. Astfel, la 21 decembrie, a anunţat un al doilea marş, ce urma să înceapă pe 23 decembrie.[57]

Harry McNish

Condiţiile, însă, nu se îmbunătăţiseră de la tentativa anterioară. Temperaturile crescuseră şi era deranjant de cald, oamenii se scufundau până la genunchi în zăpada moale în timp ce se chinuiau să împingă bărcile printre cutele de presiune. La 27 decembrie, tâmplarul navei, Harry McNish, (sau McNeish — nu există un consens printre cronicari privind grafia numelui său) s-a răzvrătit şi a refuzat să mai lucreze. El a argumentat că regulamentele navale nu se mai aplică de la scufundarea lui Endurance, şi că astfel nu mai este obligat să execute ordinele. Reacţia fermă a lui Shackleton l-a convins pe tâmplar să se supună, dar incidentul nu a fost uitat.[57] De-a lungul timpului, McNish avea să-şi aducă contribuţia la salvarea grupului, dar totuşi el a fost unul dintre cei patru membri ai echipajului cărora nu li s-a acordat Medalia Polară la recomandarea lui Shackleton.[58] Ceilalţi care nu au fost medaliaţi au fost William Stephenson, Ernest Holness şi John Vincent. După două zile, cu doar 12 km parcurşi în şapte zile de eforturi epuizante, Shackleton a decis oprirea, observând: „Ne-ar lua peste trei sute de zile să ajungem pe pământ”.[59] Echipajul şi-a instalat corturile şi s-a stabilit în ceea ce Shackleton a denumit „Tabăra Răbdarea”, care avea să fie casa lor în următoarele trei luni.[59]

Proviziile erau pe terminate. Hurley şi Macklin au fost trimişi înapoi la Tabăra Ocean să recupereze hrana lăsată în urmă cu scopul de a uşura povara săniilor. La 2 februarie 1916, Shackleton a trimis un grup mai mare înapoi, pentru a recupera a treia barcă de salvare care rămăsese şi ea în urmă. Lipsa de hrană a devenit acută cu trecerea săptămânilor, şi carnea de focă, consumată înainte doar pentru a creşte varietatea regimului alimentar, a devenit aliment principal, Shackleton încercând să păstreze restul de provizii raţionalizate. În ianuarie, toţi câinii, cu excepţia a două grupuri (al căror număr fusese redus de accidente şi boli în lunile precedente) au fost împuşcaţi din ordinele lui Shackleton, deoarece câinii necesitau excesiv de multă carne de focă.[60] Ultimele două echipe au fost împuşcate pe 2 aprilie, când carnea lor a fost şi ea un binevenit supliment al raţiilor. Între timp, viteza de derivă devenise eratică; după ce rămăseseră la 67° latitudine timp de câteva săptămâni, la sfârşitul lunii ianuarie a avut loc o serie de mişcări rapide spre nord-est care, până pe 17 martie, au adus Tabăra Răbdarea la aceeaşi latitudine cu Insula Paulet, dar la 97 km la est de ea. „Puteau să fie şi 1000 de km, aceleaşi şanse le aveam să ajungem la ea pe gheaţa spartă”, a scris Shackleton.[61]

Pământul era în permanenţă vizibil. Vârful Muntelui Haddington de pe Insula James Ross a rămas vizibil în timp ce grupul a plutit încet pe lângă ea. Cum Insulele Snow Hill şi Paulet erau inaccesibile, Shackleton a scris că toate speranţele rămăseseră în cele două mici insule de la extremitatea nordică a Ţării Graham: Insula Clarence şi Insula Elefantului, la 160 km nord de poziţia lor din data de 25 martie,[61] pentru ca apoi să se răzgândească şi să decidă că Insula Decepţiei ar putea fi o destinaţie mai bună. Aceasta era departe spre vest, spre capătul unui lanţ care forma Insulele Shetland de Sud, dar Shackleton credea că pot fi traversate mai uşor. Avantajul era că ele erau uneori vizitate de baleniere şi se puteau găsi provizii acolo.[62] Toate aceste destinaţii necesitau o călătorie periculoasă în bărcile de salvare, odată ce banchiza pe care pluteau s-ar fi spart. Înainte de această călătorie, bărcile de salvare erau fiecare denumite după sponsorii principali ai expediţiei: James Caird, Dudley Docker şi Stancomb Wills.

Călătoria în bărci de salvare spre Insula Elefantului

Harta Insulei Elefantului. Punctul Wild este prezent pe malul nordic.

Sfârşitul Taberei Răbdarea a fost anunţat în seara zilei de 8 aprilie, când banchiza s-a rupt. Tabăra se găsea acum pe o mică plută triunghiulară de gheaţă; o spargere a acesteia ar fi însemnat un dezastru, astfel că Shackleton a pregătit bărcile de salvare pentru plecarea grupului.[62] A decis că se va încerca, pe cât posibil, să se ajungă la îndepărtata Insulă a Decepţiei deoarece, se pare, acolo fusese ridicată o mică biserică de lemn pentru vânătorii de balene. Aceasta putea reprezenta o sursă de lemn ce ar putea să le permită să construiască o barcă de navigat pe mare.[62] La ora 1 p.m. în data de 9 aprilie a fost lansat la apă Dudley Docker, şi o oră mai târziu toate cele trei bărci erau pe drum. Shackleton însuşi comanda James Caird, Worsley comanda Dudley Docker, iar ofiţerul de navigaţie Hubert Hudson era, oficial, la comanda lui Stancomb Wills, deşi, din cauza stării sale mentale precare, comandantul efectiv era Tom Crean.[63]

Următoarele câteva zile au fost extrem de dificile - bărcile erau încă între gheţuri, dependente de căile de apă ce li se deschideau, iar progresul era periculos şi imprevizibil. Adesea acestea rămâneau prinse de banchize, sau erau urcate pe ele, în timp ce oamenii îşi puneau corturile şi aşteptau îmbunătăţirea condiţiilor. Shackleton ezita din nou între câteva potenţiale destinaţii, şi, la 12 aprilie, a respins orice altă alternativă şi a decis să meargă spre golful Speranţei, în capătul Ţării Graham.[64] Totuşi, condiţiile din bărci, cu temperaturi până la −30°C, cu puţină hrană şi cu căderi dese în apă de mare îngheţătă, oboseau oamenii, atât fizic cât şi mental,[65] astfel că Shackleton a hotărât că Insula Elefantului, cea mai apropiată dintre refugiile posibile, rămăsese singura dintre opţiunile accesibile.

Pe 14 aprilie bărcile se aflau lângă coasta sud-estică a acestei insule, dar nu s-a pus problema unei acostări, întrucât acest ţărm era unul format de stânci perpendiculare şi gheţari. A doua zi, James Caird a ocolit punctul estic al insulei şi a ajuns pe ţărmul de nord, descoperind în cele din urmă o plajă îngustă de pietriş pe care Shackleton a decis să acosteze. În curând, toate cele trei bărci, ce se despărţiseră în noaptea dinainte, s-au reîntâlnit în punctul de acostare. În curând a devenit clar, după urmele de maree, că această plajă nu putea fi folosită drept tabără pe termen lung.[66] A doua zi, Wild şi câţiva oameni au plecat în Stancomb Wills să exploreze coasta, căutând ceva mai bun. S-au întors cu veşti despre o limbă de pământ lungă, la 11 km spre vest, care părea un teren propice pentru tabără. Imediat, oamenii s-au întors la bărci şi au trecut spre această nouă poziţie, pe care mai târziu au botezat-o Punctul Wild.[67]

Călătoria lui James Caird

Hartă schiţată care prezintă (cu verde) călătoria pe bărci de salvare până la Insula Elefantului, (cu roşu) călătoria lui James Caird de la Insula Elefantului către Georgia de Sud

Insula Elefantului era izolată, nelocuită şi rareori vizitată de vânători de balene sau de alte nave. Dacă grupul dorea să se întoarcă în civilizaţie, era nevoie ca ei să ceară ajutor. Singura modalitate realistă de a face aceasta era de a adapta una dintre bărci pentru a putea face faţă unei călătorii de 1.300 km prin Oceanul Antarctic, către Georgia de Sud. Shackleton abandonase ideea de a duce grupul la Insula Decepţiei, (o „călătorie infinit mai puţin periculoasă”[68]) probabil deoarece starea fizică a membrilor grupului împiedica expunerea prelungită la mările reci ale sudului. Ţara Focului şi Insulele Falkland erau mai aproape decât Georgia de Sud, dar pentru a ajunge acolo era nevoie să navigheze contra vântului.

Shackleton a recrutat grupul care avea să meargă cu barca: el, Worsley ca navigator, Crean, McNish, John Vincent şi Timothy McCarthy, şi, în urma instrucţiunilor lui Shackleton, McNish a început imediat lucrul la adaptarea lui James Caird, improvizând unelte şi materiale.[69] Frank Wild urma să fie liderul grupului de pe Insula Elefantului, cu instrucţiuni de a pleca spre Insula Decepţiei în primăvara următoare, în cazul în care Shackleton nu s-ar mai fi întors.[70] Shackleton a luat provizii doar pentru patru săptămâni, ştiind că dacă nu se ajunge la uscat în această perioadă, barca avea să fie pierdută.[71]

Barca de 6,85 m James Caird a fost lăsată la apă la 24 aprilie 1916. „Uluitor” şi „incredibil” sunt cuvintele folosite de regulă[72] pentru a descrie călătoria în barca deschisă care a urmat. Totul depindea de precizia navigaţiei lui Worsley, pe baza observaţiilor care urmau să fie făcute în cele mai nefavorabile condiţii.[73] Vântul principal bătea spre nord-vest, dar condiţiile de mare agitată au udat totul cu apă foarte rece. Curând s-a depus un strat de gheaţă pe barcă, făcând-o să se deplaseze greoi. La 5 mai un vânt puternic spre nord-vest era aproape să distrugă barca, ceea ce Shackleton a descris ca fiind cele mai mari valuri pe care le-a văzut în douăzeci şi şase de ani pe mare.[74] La 8 mai, mulţumită navigaţiei lui Worsley, s-a zărit Georgia de Sud, după o luptă de 14 zile cu elementele care au dus membrii echipajului bărcii la limita abilităţilor lor fizice. Vincent se prăbuşise total. Shackleton scria: „Fizic, el era unul din cei mai puternici oameni de pe barcă. Era tânăr, lucrase pe trawleri în Marea Nordului, şi ar fi trebuit să poată suporta dificultăţile mai bine decât McCarthy care, deşi nu era puternic, era mereu vesel”. [75] După două zile, după o luptă prelungită cu marea agitată şi cu vânturi puternice la sud de insulă, echipajul extenuat a ajuns la mal în Golful Regele Haakon.

Traversarea Georgiei de Sud

Harta Georgiei de Sud. „Tabăra Peggotty” era situată în golful adânc din sud-vest, unde scrie „Prince Olav Harbour” (Portul „Prinţul Olav”).
Interiorul Georgiei de Sud, fotografiat de Frank Hurley la un an după traversare

Sosirea lui James Caird în Golful Regele Haakon a fost urmată de o foarte necesară perioadă de odihnă şi recuperare, în timp ce Shackleton reflecta la următoarea mişcare. Posturile populate de vânători de balene din Georgia de Sud se aflau pe coasta de nord. Pentru a ajunge acolo, trebuia fie să se ocolească insula într-o nouă călătorie cu barca, fie să se efectueze o traversare pe uscat, prin interiorul neexplorat al insulei. Starea lui James Caird, precum şi forma fizică a grupului, în particular a lui Vincent şi a lui McNish, au eliminat prima opţiune de pe lista celor viabile.[76]

După cinci zile, grupul a dus barca puţin mai spre est, în capătul unui golf adânc, care avea să fie punctul de plecare pentru traversare. Shackleton, Worsley şi Crean aveau să efectueze călătoria pe uscat, ceilalţi rămânând în ceea ce ei botezaseră „Tabăra Pegotty”, după barca răsturnată care era casa lui Daniel Peggotty în David Copperfield. Ei urmau să fie recuperaţi ulterior de o barcă. O furtună care a avut loc în data de 18 mai le-a întârziat plecarea, dar la ora două în dimineaţa următoare, vremea era senină şi liniştită, iar o oră mai târziu grupul de traversare a plecat.[76]

În lipsa unei hărţi, drumul pe care l-au ales a fost în mare parte bazat pe presupuneri. Până în zori, ei urcaseră la 910 m altitudine şi puteau vedea coasta de nord. Se aflau deasupra Golfului Posesiunii, ceea ce însemna că erau prea către vest şi că trebuia să meargă spre est pentru a ajunge la Stromness, portul de baleniere în care voiau să ajungă. Aceasta a fost una din mai multele întoarceri înapoi care au extins durata călătoriei. La capătul acelei prime zile, având nevoie să coboare în valea de sub ei înainte de înnoptare, au riscat totul coborând la vale pe o sanie improvizată cu funii.[77] Nu se punea problema odihnei — au mers mai departe şi la lumina lunii, urcând spre un pas prin următorul lanţ muntos. În dimineaţa celei de-a doua zi, văzând portul Husvik dedesubt, ştiau că sunt pe drumul cel bun. La ora şapte dimineaţa au auzit fluierul unui cuptor cu aburi de la postul de baleniere, „primul sunet scos de alţi oameni pe care îl auzisem de când plecasem din Golful Stromness în decembrie 1914”.[78] După o coborâre dificilă, care a implicat trecerea printr-o cascadă cu apă rece, au ajuns în final în siguranţă.[79]

Shackleton, nefiind un om religios, a scris mai târziu: „Nu mă îndoiesc că Providenţa ne-a condus…Ştiu că în timpul acelui lung şi ostenitor marş de treizeci şi şase de ore peste munţii şi gheţarii fără nume, mi se părea adesea că suntem patru, nu trei”.[80] Această imagine a unui al patrulea călător — prezentată şi de Worsley şi Crean — a fost preluată de T. S. Eliot în poezia sa The Waste Land.[81]

Salvarea

Prima grijă a lui Shackleton, la sosirea la postul Stromness, a fost să aranjeze aducerea celor trei tovarăşi ai săi de la Tabăra Peggoty. O balenieră a fost trimisă să ocolească insula, cu Worsley la bord pentru a arăta drumul, şi până în seara zilei de 21 mai toţi cei şase de pe James Caird erau în siguranţă.[82]

Întoarcerea lui Shackleton pe Insula Elefantului, la 30 august 1916. Toţi cei 22 de oameni rămaşi acolo au supravieţuit.

A fost nevoie de patru încercări pentru ca Shackleton să reuşească să se intoarcă pe Insula Elefantului pentru a salva grupul de naufragiaţi de acolo. Întâi a plecat din Georgia de Sud la doar trei zile după ce sosise la Stromness, după ce a obţinut dreptul de a folosi o balenieră de dimensiuni mari, The Southern Sky (în română Cerul Sudului), care se afla în portul Husvik. Shackleton a adunat un echipaj de voluntari, pe care îl pregătise de plecare până în dimineaţa zilei de 22 mai. Când s-au apropiat de Insula Elefantului, au constatat că se formase o barieră de gheaţă de netrecut, la o distanţă de aproximativ 110 km de insulă. The Southern Sky nu a fost construit pentru a sparge gheaţă, şi s-a retras la Port Stanley în Insulele Falkland.[83]

După sosirea la Port Stanley, Shackleton a informat Londra prin telegraf de situaţia sa, şi a cerut să fie trimisă în sud o navă potrivită pentru operaţiunea de salvare. A fost informat de către Admiralitate că nimic nu era disponibil înainte de luna octombrie, ceea ce, după părerea lui, era prea târziu. Atunci, cu ajutorul ministrului britanic din Montevideo, Shackleton a obţinut de la guvernul uruguayan cu împrumut un trawler, Instituto de Pesca No. 1, care a pornit spre sud la 10 iunie. Banchiza i-a blocat din nou. În căutarea unui alt vas, Shackleton, Worsley şi Crean au călătorit la Punta Arenas, în Chile, unde s-au întâlnit cu Allan MacDonald, un britanic, proprietar al schoonerului Emma. McDonald a echipat acest vas pentru o nouă tentativă de salvare, care a demarat la 12 iulie, dar cu acelaşi rezultat negativ—banchiza i-a învins pentru a treia oară.[84]Shackleton a dat numele lui McDonald unui gheţar din bariera de gheaţă Brunt din Marea Weddell. Când acest gheţar nu a mai putut fi identificat, numele McDonald a fost dat unor munţi de gheaţă.

La jumătatea lunii august, Shackleton a rugat guvernul chilian să-i împrumute Yelcho, un vas cu aburi puternic care asistase şi Emma în timpul tentativei anterioare. Guvernul a acceptat, şi, la 25 august, Yelcho (al cărui căpitan era Luis Pardo) a plecat spre Insula Elefantului. De această dată, notează Shackleton, Providenţa a fost de partea lor. Mările erau deschise, iar vaporul a putut să se apropie de insulă, pe o ceaţă groasă. La 11:40 în dimineaţa zilei de 30 august, ceaţa s-a ridicat, tabăra a fost localizată şi, în mai puţin de o oră, tot grupul de pe Insula Elefantului era la bord, în drum spre Punta Arenas.[85]

Pe Insula Elefantului

Oamenii lăsaţi în urmă pe Insula Elefantului (de la stânga la dreapta): (în spate) Greenstreet, McIlroy, Marston, Wordie, James, Holness, Hudson, Stephenson, McLeod, Clark, Orde-Lees, Kerr, Macklin; (rândul al doilea) Green, Wild, How, Cheetham, Hussey, Bakewell; (în faţă) Rickinson.[86]

După ce Shackleton a plecat cu James Caird, Frank Wild a preluat comanda grupului de pe Insula Elefantului, din care câţiva oameni erau într-o stare foarte proastă, atât fizic cât şi mental. Lewis Rickinson suferise ceea ce se bănuia a fi un atac de cord; Blackborow nu putea să meargă, deoarece îi degeraseră picioarele; Hudson era deprimat.[87] Prima necesitate a grupului era un adăpost permanent de iarna care se apropia cu repeziciune. În urma sugestiilor lui Marston şi a lui Lionel Greenstreet, a fost improvizată o colibă (denumită „The Snuggery”), prin răsturnarea celor două bărci şi punerea lor pe nişte ziduri joase de piatră, pentru a obţine o cameră de 1,5 m. Cu ajutorul pânzei şi a altor materiale, structura a fost făcută mai mult sau mai puţin impermeabilă. Era un adăpost rudimentar, dar eficient.[88]

Nimeni nu ştia cât de mult avea să dureze până când vor fi fost salvaţi. Wild, foarte optimist, a estimat iniţial o lună, şi a refuzat să permită adunarea de provizii de carne de focă şi pinguin pe termen lung deoarece aceasta, după părerea lui, era o atitudine defetistă.[89] Această politică a dus la confllicte dure cu Thomas Orde-Lees. Orde-Lees nu era o persoană populară, iar prezenţa sa se pare că nu făcea prea multe pentru a îmbunătăţi moralul tovarăşilor lui,[90] altfel decât fiind subiect de glume.

Wild a făcut tot ce a putut să stabilească şi să menţină rutine şi activităţi care să uşureze stressul, în timp ce săptămânile treceau şi previziunile lui Wild se dovedeau a fi optimiste. Grupul a continuat să urmărească iminenta sosire a navei de salvare, au fost înfiinţate schimburi la gătit şi curăţenie, şi se organizau vânători de foci şi pinguini.[91] Se ţineau concerte sâmbăta, se sărbătoreau zile de naştere, dar nimic nu putea stăvili sentimentele de deznădejde care se accentuau odată cu trecerea lunilor fără apariţia vreunei nave. Degetele de la piciorul stâng al lui Blackborow s-au cangrenat de la degerături, şi, la 15 iunie, a trebuit să fie amputate de chirurgii Macklin şi James McIlroy în coliba luminată de lumânare. Folosind ultimele rezerve de cloroform din proviziile medicale, întreaga operaţie a durat 55 de minute, şi a avut succes.[92] Până la 23 august, se părea că politica de interzicere a formării de provizii a lui Wild era un eşec. Marea din jur era plină de banchize de gheaţă care ar fi oprit orice navă de salvare, resursele alimentare erau pe terminate şi pinguinii nu mai veneau la ţărm. Orde-Lees scria: „Va trebui să-l mâncăm pe cel care moare primul […]”.[93] Gândurile lui Wild se îndreptau serios la posibilitatea unei călătorii cu barca spre Insula Decepţiei (Plănuia să plece pe 5 octombrie în speranţa de a se întâlni cu un vas de vânători de balene[94]) când, la 30 august 1916, chinul s-a terminat brusc odată cu apariţia navei de salvare.[95]

Grupul de la Marea Ross

Aurora a plecat din Hobart la 24 decembrie 1914, întârziind în Australia din cauza problemelor financiare şi organizatorice. Sosirea sa în Strâmtoarea McMurdo la 15 ianuarie 1915 a survenit mai târziu decât se plănuise, dar comandantul grupului, Aeneas Mackintosh, a făcut imediat planuri pentru o călătorie de înfiinţare a posturilor de provizii pe bariera de gheaţă Ross, crezând că Shackleton ar putea încerca să traverseze dinspre Marea Weddell în acest prim an.[96] Nici oamenii, nici câinii nu fuseseră aclimatizaţi, iar grupul era, în ansamblul său, foarte lipsit de experienţă în condiţii de îngheţ. Din membrii grupului, doar Mackintosh şi Ernest Joyce mai fuseseră în Antarctica. Această primă călătorie efectuată în grabă pe gheaţă a avut ca rezultat pierderea a 10 din cei 18 câini, înfiinţarea unui singur post, şi acela incomplet, şi un grup de oameni degeraţi şi demoralizaţi.

Arnold Spencer-Smith, preotul grupului de la Marea Ross, care a murit în timpul călătoriei de instalare a posturilor din martie 1916.

În mai, lucrurile aveau să fie mai rele, când Aurora, ancorată la Capul Evans, a fost împinsă de vând înspre mare, şi nu s-a mai putut întoarce, fiind prinsă de o banchiză de gheaţă. A plutit în derivă printre gheţuri până la 12 februarie 1916, la o distanţă de 2.600 km înainte de a se elibera şi a ajunge, cu greu, în Noua Zeelandă. Ducea cu ea o mare parte din combustibilul, hrana, hainele şi echipamentul grupului, deşi proviziile destinate posturilor fuseseră lăsate la ţărm. Totuşi, pentru a-şi continua misiunea, grupul rămas pe ţărm trebuia să se reechipeze şi să se reaprovizioneze din resturile expediţiilor anterioare, şi anume din Expediţia Terra Nova a căpitanului Scott. Datorită improvizărilor ingenioase, călătoria de înfiinţare a posturilor a început conform programului, în septembrie 1915.

În timpul lunilor ce au urmat, printr-un efort suprem, posturile necesare au fost înfiinţate, la intervale egale de-a lungul barierei de gheaţă Ross până la gheţarul Beardmore. Pe drumul de întoarcere, întregul grup a fost atacat de scorbut. În timpul eforturilor de întoarcere la bază Arnold Spencer-Smith, preotul şi fotograful grupului, s-a prăbuşit şi a murit pe gheaţă. Restul au ajuns la Peninsula Hut Point şi s-au refăcut acolo. La 8 mai 1916, Mackintosh şi Hayward au horărât să meargă peste gheaţa instabilă de pe mare până la Capul Evans, au fost prinşi de o furtună şi nu au mai fost văzuţi. Cei şapte supravieţuitori au suferit apoi încă opt luni de privaţiuni până când, la 10 ianuarie 1917, Aurora, reparată în Noua Zeelandă, a revenit să-i aducă la civilizaţie.

Shackleton a însoţit Aurora ca ofiţer suplimentar, după ce îi fusese refuzată comanda de către guvernele Noii Zeelande, Australiei şi Regatului Unit, care organizaseră împreună expediţia de salvare. Astfel, a participat la salvarea ambelor grupuri ale expediţiei, dar a fost acuzat de atitudine neglijentă la aranjamentele iniţiale ale grupului de la Marea Ross. În ciuda începutului haotic, confuziilor create, dezastruoasei pierderi a Aurorei, şi a celor trei morţi, grupul de la Marea Ross a fost singura parte a expediţiei care şi-a îndeplinit misiunea iniţială, deşi eşecul grupului de la Marea Weddell a însemnat că acest lucru a fost în zadar.[97]

Întoarcerea la civilizaţie

Grupul celor salvaţi, care avuse ultimul contact cu civilizaţia în 1914, nu ştia cum evoluase Primul Război Mondial. Vestea sosirii lui Shackleton în Insulele Falkland a eclipsat pentru o scurtă perioadă de timp veştile de pe front în ziarele britanice din 2 iunie 1916.[98] Expediţia s-a întors acasă pe bucăţi, în timpul unei etape critice a războiului, fără onoruri şi medalii. Când Shackleton însuşi a sosit în cele din urmă în Anglia la 29 mai 1917, după un scurt turneu în care a ţinut cursuri în America, întoarcerea sa a fost cu greu observată.[99]

Majoritatea membrilor expediţiei au început imediat activităţi militare sau navale. Până la finalul războiului, doi — Tim McCarthy de pe James Caird şi marinarul veteran în Antarctica Alfred Cheetham — au murit în război, iar Ernest Wild de la Marea Ross a murit de febră tifoidă în timp ce lupta în Marea Mediterană. Câţiva alţii au fost grav răniţi, şi mulţi au fost decoraţi pentru acte de eroism.[100] În urma unei misiuni de propagandă în Buenos Aires, Shackleton a fost angajat în timpul ultimelor săptămâni ale războiului în operaţiuni speciale în Murmansk, având rangul militar de maior.[101] Aceasta l-a ţinut ocupat până în martie 1919. După aceea, a mai organizat o ultimă expediţie în Antarctica, Expediţia Shackleton–Rowett pe nava Quest, care a plecat din Londra la 17 septembrie 1921. Shackleton a murit de infarct la 5 ianuarie 1922, în timp ce Quest era ancorată în Georgia de Sud.

Wild, Worsley, Macklin, McIlroy, Hussey, Alexander Kerr, Thomas McLeod şi bucătarul Charles Green, de pe Endurance, au fost toţi şi pe Quest. După moartea lui Shackleton, programul iniţial, care includea explorarea Ţării Enderby,[102] a fost abandonat. Wild a condus o călătorie scurtă care i-a adus aproape de Insula Elefantului. Au ancorat în apropierea Capului Wild, şi au văzut vechile puncte de referinţă, dar starea mării a făcut imposibilă acostarea.[103]

Aveau să treacă 40 de ani până la prima traversare reuşită a antarcticii, de către Expediţia Transantarctică a Commonwealth-ului, în perioada 1955–58. Această expediţie a plecat din Golful Vahsel, a urmat o rută care a evitat cu totul gheţarul Beardmore, şi a trecut pe lângă mare parte din bariera de gheaţă Ross, ajungând la strâmtoarea McMurdo în urma unei coborâri a gheţarului Skelton. Întreaga călătorie a durat 98 de zile.[104]

Note

  1. ^ Shackleton, Prefaţa la South, p. xi
  2. ^ Huntford, p. 348
  3. ^ a b Huntford, p. 50 Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Huntford_350" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  4. ^ a b c Murphy pp. 87–102. Vezi şi articolul online despre William Filchner
  5. ^ Shackleton, p. 2
  6. ^ Huntford, pp. 356–57
  7. ^ Huntford, p. 367
  8. ^ Huntford, p. 362
  9. ^ a b c d Shackleton, South, (preface)
  10. ^ Conform Huntford, p. 401, grupul transcontinental urma să fie compus din Shackleton, Hurley, Macklin, Wild, Marston şi Crean.
  11. ^ Aceasta este distanţa dată de Shackleton în program. Este o aproximare, dependentă de ruta care avea să fie urmată.
  12. ^ Tyler-Lewis, p. 216
  13. ^ a b c d Fisher, p. 306. Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Fisher_306–07" este definit de mai multe ori cu conținut diferit Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Fisher_306–07" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  14. ^ Huntford, p. 355
  15. ^ Huntford, pp. 356–58
  16. ^ Huntford, pp. 313–14
  17. ^ Huntford, p. 369
  18. ^ Huntford, pp. 375–77
  19. ^ Huntford, p. 370
  20. ^ În 1920 Daily Mail estima că expediţia a costat 80.000 de lire – Fisher, p. 306
  21. ^ Tyler-Lewis, pp. 34–35
  22. ^ Tyler-Lewis, pp. 41–48
  23. ^ Tyler-Lewis, pp. 222–27
  24. ^ Alexander, p. 10.
  25. ^ Alexander, pp. 140–41
  26. ^ Adesea, este citat un anunţ publicitar: „Se caută oameni […] Călătorie periculoasă […] Întoarcerea negarantată” (în engleză „Men wanted […] hazardous journey […] safe return doubtful”, dar aceasta este în mod cert o anecdotă. Un website a oferit recent un premiu de 100 de dolari pentru anunţul original; nu s-a găsit un câştigător. Totuşi, textul a intrat în conştiinţa populară ca fiind asociat cu Shackleton.
  27. ^ Fisher, p. 308, notă de subsol. Online la The Scott Polar Research Institute
  28. ^ Acest număr de 56 îl include şi pe William Bakewell care a venit de la Buenos Aires; Perce Blackborow, prietenul lui Bakewell, care s-a furişat clandestin pe vas când i-a fost refuzat accesul; şi câteva persoane luate în ultimul moment de grupul de la Marea Ross din Australia. Nu include pe Sir Daniel Gooch care a intervenit temporar pentru a-l ajuta pe Shackleton la conducerea câinilor în ultimul moment şi care a rămas în Georgia de Sud.
  29. ^ Primise Medalia Albert pentru salvarea vieţii locotenentului Edward Evans.
  30. ^ Shackleton spera ca Aurora să aibă un echipaj din partea marinei, şi a făcut o cerere la Amiralitate, dar a fost refuzat. Se pare că era penurie de ofiţeri şi marinari, iar războiul cu Germania părea iminent. Huntford, pp. 370–71
  31. ^ Huntford, p. 370
  32. ^ Huntford, pp. 364–65
  33. ^ Tyler-Lewis, pp. 48–53
  34. ^ Mackintosh îşi pierduse un ochi în urma unui accident în timpul expediţiei Nimrod şi plecase acasă mai devreme, întorcându-se la navă în ianuarie 1909.
  35. ^ Alexander, p. 15.
  36. ^ Shackleton, p. 5
  37. ^ Shackleton, p. 11
  38. ^ În timpul Expediţiei Naţionale Scoţiene Antarctice, cu Scoţia.
  39. ^ a b c Shackleton, p. 27 Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Shackleton_27 31" este definit de mai multe ori cu conținut diferit Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Shackleton_27 31" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  40. ^ a b Shackleton, p. 34 Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Shackleton_35–40" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  41. ^ Huntford, p. 418
  42. ^ a b c Shackleton, p. 43 Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Shackleton_43–47" este definit de mai multe ori cu conținut diferit Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Shackleton_43–47" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  43. ^ Huntford, p. 421
  44. ^ Vezi comentariile lui Orde-Lees, prezentate în Huntford, p. 426
  45. ^ Shackleton, p. 58
  46. ^ Citat de Shackleton, p. 65
  47. ^ Worsley, p. 20
  48. ^ Aşa a afirmat Shackleton în Sud (pp. 72–73) şi marinarul Walter How, într-un interviu interior incorporat în documentarul The Endurance (2000).
  49. ^ Shackleton, pp. 74–77
  50. ^ Huntford, p. 461.
  51. ^ Fisher, p. 358. Vezi şi articolul online Otto Nordenskiöld.
  52. ^ Shackleton, p. 75
  53. ^ Alexander, p. 95
  54. ^ Huntford, pp. 456–57
  55. ^ Huntford, p. 459
  56. ^ Huntford, pp. 468–69
  57. ^ a b Huntford, p. 473 Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Huntford_473–76" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  58. ^ Huntford, p. 656
  59. ^ a b Shackleton, p. 106
  60. ^ Shackleton, p. 108
  61. ^ a b Shackleton, p. 116
  62. ^ a b c Shackleton, p. 119 Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Shackleton_119–21" este definit de mai multe ori cu conținut diferit Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Shackleton_119–21" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  63. ^ Huntford, p. 506
  64. ^ Huntford, pp. 509–10
  65. ^ Huntford, pp. 512–13
  66. ^ Shackleton, pp. 144–45
  67. ^ Shackleton, p. 151. Punctul Wild a fost denumit şi „Capul Wild”
  68. ^ Fisher, p. 371
  69. ^ Shackleton, pp 158–59
  70. ^ Fisher, p. 371
  71. ^ Shackleton, p. 162, lista de provizii luate.
  72. ^ De exemplu, de către Lord Hunt în introducerea de la ediţia Century Publishing a cărţii lui Shackleton, Sud.
  73. ^ Huntford, p. 563
  74. ^ Fisher, pp. 378–81
  75. ^ Shackleton, p. 175
  76. ^ a b Fisher, p. 383
  77. ^ Fisher, p. 384
  78. ^ Shackleton, citat în Fisher, p. 385
  79. ^ Fisher, p. 386
  80. ^ Shackleton, South, p. 209
  81. ^ Huntford, pp. 696–97
  82. ^ Shackleton, p. 208–09
  83. ^ Shackleton, pp. 210–13
  84. ^ Shackleton, pp. 214–18
  85. ^ Shackleton, pp. 218–19
  86. ^ Hurley şi Blackborow lipsesc din fotografie: Hurley făcea fotografia şi Blackborow zăcea în colibă după ce îi fuseseră amputate degetele de la picioare.
  87. ^ Huntford, p. 533
  88. ^ Mills, p. 239–40
  89. ^ Mills, p. 241
  90. ^ Mills, pp. 242–50
  91. ^ Mills, pp. 250–52
  92. ^ Huntford, pp. 532–33
  93. ^ Huntford, p. 541
  94. ^ Alexander, p. 182
  95. ^ Mills, p. 261
  96. ^ El nu primise instrucţiuni din partea lui Shackleton că nu va fi aşa. În Sud, Shackleton a susţinut posibilitatea unei traversări din primul sezon până când Endurance a fost blocată între gheţuri.
  97. ^ Sursa principală pentru această secţiune este The Lost Men (Kelly Tyler-Lewis).
  98. ^ Huntford, pp. 605–06
  99. ^ Huntford, p. 647
  100. ^ Shackleton, p. 339–41
  101. ^ Fisher, p. 432
  102. ^ Mills, p. 289
  103. ^ Mills, pp. 304–05
  104. ^ Fuchs & Hillary, p. 293

Bibliografie

  • Alexander, Caroline: The Endurance: Shackleton's Legendary Antarctic Expedition Bloomsbury, 1998 ISBN 0 7475 4123 X
  • Fisher, M & J: Shackleton James Barrie Books, 1957
  • Fuchs, Sir V & Hillary, Sir E: The Crossing of Antarctica Cassell 1958
  • Huntford, Roland: Shackleton Hodder & Stoughton, 1985 ISBN 0 340 25007 0
  • Mills, Lief: Frank Wild Caedmon of Whitby 1999 ISBN 0 905355 48 2
  • Murphy, David Thomas: German Exploration of the Polar World: a History, 1870-1940 University of Nebraska Press, 2002 ISBN 0 8032 3205 5.
  • „Otto Nordenskiöld”. Southpole.com. Accesat în 5 aprilie 2008.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  • Shackleton, Sir Ernest (). South (ed. Century Travellers edition). Century Publishing. ISBN 0-7126-0111-2. 
  • Tyler-Lewis, Kelly (). The Lost Men. Bloomsbury paperback. ISBN 978-0-7475-7972-4. 
  • „Wilhelm Filchner 1877–1957”. Southpole.com. Accesat în 5 aprilie 2008.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  • Worsley, Frank A. (). Endurance: An Epic of Polar Adventure. W.W. Norton & Company. ISBN 0-393-31994-6. 

Legături externe