Expediția Terra Nova

Pentru alte sensuri, vedeți Terra Nova (dezambiguizare).
Expediţia lui Scott la Polul Sud, 18 Ianuarie 1912. De la stânga la dreapta: (în picioare) Oates, Scott, Wilson; (jos) Bowers, Edgar Evans

Expediția Terra Nova (1910–1912), oficial Expediția Britanică Antarctică 1910, a fost o misiune condusă de Robert Falcon Scott cu obiectivul de a fi primul care ajunge la Polul Sud geografic. Expediția a ajuns la Polul Sud pe 17 ianuarie 1912, pentru a afla că Expediția Norvegiană condusă de Roald Amundsen atinsese acest obiectiv cu 33 de zile în urmă. Întreaga echipă a lui Scott a murit pe drumul de întoarcere, unele cadavre, jurnale și fotografii au fost găsite de o altă echipă de cercetări opt luni mai târziu.

Scott era un comandant cu experiență în expediții polare, conducând mai înainte Expediția Discovery din Antarctica între anii 1901-1904. Expediția Terra Nova, numită astfel după nava de aprovizionare, a fost una privată, finanțată prin donații publice dar și de un grant oferit de guvern. A fost susținută și de Amiralitate, care a contribuit cu marinari experimentați, dar și de către Royal Geographical Society. Pe lângă încercarea polară, expediția a avut și un important rol științific, explorând Zona Victoria și Munții de Vest. S-a încercat fără succes debarcarea și explorarea Pământului Eduard al VII-lea. Călătoria către Capul Crozier în Iunie și Iulie 1911 a fost prima de acest gen din timpul iernii antarctice.

Pentru multă vreme după moartea sa, Scott a fost privit de aproape toată lumea ca un erou cu soarta tragică și s-au formulat puține întrebări referitoare la cauzele sfârșitului nefericit ce a marcat expediția. Însă în ultimul sfert al secolului XX au apărut păreri tot mai critice privind organizarea și conducerea acțiunii. Gradul de vină a lui Scott rămâne un subiect de controversă.

Traseul către Polul Sud urmat de Scott (verde) și Amundsen (roșu), 1911–1912

Pregătiri

Context

După întoarcerea din Expediția Discovery Scott și-a continuat carierea de ofițer naval, dar încă mai avea ambiții să se întoarcă, cu scopul de a cuceri Polul Sud.[1] În timpul expediției anterioare s-au făcut descoperiri științifice și geografice importante, dar nu s-a putut înainta către Sud decât până la latitudinea 82° 17′ și nu s-a putut trece peste Bariera de Gheață Ross.[2][upper-alpha 1] În 1909 Scott află că Expediția Nimrod condusă de Ernest Shackleton a fost pe punctul de a ajunge la Pol. Plecând de la o bază din apropierea punctului de plecare al lui Discovery din McMurdo Sound, Shackleton a traversat Bariera de Gheață Ross, a descoperit ruta de pe Ghețarul Beardmore către Platoul Polar și s-a avântat spre Pol. A fost însă obligat să se întoarcă la 88° 23′ S, la mai puțin de 180 de kilometri de țintă.[3] Totuși, Scott a pretins drepturi de folosire a zonei McMurdo Sound, considerând că aceasta e "zona sa de lucru"[4] și că Shackleton a încălcat un angajament.[5] Acest fapt a stricat relațiile dintre cei doi exploratori și l-a determinat pe Scott să încerce depășirea aceastei reușite.[6]

Pe când făcea pregătirile pentru noua expediție, Scott era conștient că se mai pregăteau și altele, concurente. Una japoneză era deja în desfășurare,[7] Expediția Australasiană sub comanda lui Douglas Mawson urma să plece în 1911, dar acestea se desfășurau în alte părți ale continentului.[8] Între timp, Roald Amundsen, un potențial rival, anunțase planuri pentru o călătorie Arctică.[9][10]

Echipa

Căpitanul Scott, conducătorul expediţiei, în uniforma navală cu decoraţii

Șaizeci și cinci de oameni (incluzând și înlocuitori) au format echipele de pe țărm și de pe vas.[11] Ei au fost aleși din 8.000 de voluntari[12] și au inclus șase veterani din Discovery dar și membrii din echipa lui Shackleton din anii 1907-1909.[upper-alpha 2] Locotenentul Edward Evans, care era ofițerul navigator pe nava Morning din timpul evacuării misiunii Discovery, a fost numit secundul lui Scott. Acesta a renunțat la propria expediție și și-a transferat suportul financiar noii operațiuni.[13]

Printre membrii Marinei Regale care au avut acceptul Amiralității se numărau locotenentul Harry Pennell, care avea să fie ofițerul navigator și avea să preia comanda navei după debarcare,[14] și chirurgii militari George Murray Levick și Edward L Atkinson.[14] Fostul ofițer Victor Campbell, poreclit "Tovarășul Răutăcios", era unul din puținii care știau să schieze, și a fost ales să conducă operațiunea de explorare a Pământului Eduard al VII-lea.[15][16] Amiralitatea a mai pus la dispoziție și un număr mare de marinari printre care veterani ai Antarcticii precum Edgar Evans, Tom Crean și William Lashly. Au mai fost acceptați și doi ofițeri ne-navali: Henry Robertson Bowers, cunoscut ca "Birdie", un locotenent al Pușcașilor Marini Indieni,[14] și Lawrence Oates ("Titus"), un căpitan de armată de la Regimentul 6th Dragoni (Inniskilling). Oates, destul de înstărit, s-a oferit voluntar și a donat 1.000 de lire sterline expediției (echivalentul a 75.000[17] de lire sterline în 2009).[18]

Pentru a conduce programul științific, Scott l-a numit pe Edward Wilson cercetător principal. Acesta era prietenul cel mai apropiat al lui Scott din cadrul expediției; ei doi au fost împreună în călătoria Farther South (în traducere "Mai departe spre Sud") din timpul lui Discovery. Un cercetător zoolog distins, Wilson era și un desenator talentat. După spusele biografului lui Scott, David Crane, echipa științifică era cel mai impresionant grup de oameni de știință care au participat vreodată la o expediție polară.[14] Aceasta a inclus oameni care aveau sa devină cunoscuți mai târziu: meteorologul George Simpson, fizicianul canadian Charles Wright, geologii Frank Debenham, Raymond Priestley[19] și T. Griffith Taylor, biologul Edward William Nelson și asistentul zoolog Apsley Cherry-Garrard. Cherry-Garrard nu avea pregătire științifică, dar era un protejat de-al lui Wilson. El a contribuit, ca și Oates, cu 1.000 de lire sterline. După ce la început a fost refuzat de Scott, a insistat să nu primească banii înapoi, ceea ce l-a impresionat suficient pe acesta încât sa revină asupra deciziei.[19] Biograful David Crane îl descrie pe Cherry-Garrard ca "viitorul istoric, voce, și conștiință a expediției".[20] Herbert Ponting era fotograful echipei, fotografiile sale rămânând peste timp o dovadă vizuală.[21] Urmând sfatul lui Fridtjof Nansen, Scott a adus și un tânăr schior expert, Tryggve Gran.[22]

Transportul

Scott a ales strategia unui transport complex, bazându-se pe câini, sănii motorizate și ponei.[23][24] L-a numit pe Cecil Meares responsabilul cu echipele de câini, și l-a luat pe fostul mecanic al lui Shackleton, Bernard Day, ca să se ocupe de săniile motorizate.[25] Oates avea să se ocupe de ponei, dar cum nu a putut să se alăture expediției până în Mai 1910, Scott l-a rugat pe Mears, care nu se pricepea deloc la cai, sa îi cumpere, fapt care a avut mai târziu consecințe dezastruoase.[26]

Tracțiunea motorizată și folosirea poneilor au fost încercate prima oară de Shackleton în expediția sa din 1907-1909.[27][28] Scott era de părere că poneii i-au fost de un real folos lui Shackleton și deasemenea a fost impresionat de potențialul motoarelor. Totuși, Scott mereu intenționa să se folosească de forța musculară a oamenilor pentru majoritatea călătoriei sale polare;[29] celelalte metode aveau să fie folosite pentru a căra alimente și resurse de-a lungul Barierei, permițându-le oamenilor să își păstreze puterea pentru porțiunile din Ghețar sau de pe Platou. Practic, săniile motorizate s-au dovedit utile doar pentru o scurtă perioadă, iar performanța poneilor a fost afectată de vârsta și de starea lor slabă.[30] Cât despre câini, deși experiențele din timpul lui Discovery l-au făcut pe Scott să își piardă încrederea în ei,[31] acesta le-a recunoscut eficacitatea în mâinile potrivite.[32] În timpul expediției, el a devenit tot mai impresionat de capacitățile lor.[upper-alpha 3]

Finanțarea

Compania alimentară Oxo era unul dintre mulții sponsori oficiali ai expediției.

Spre deosebire de Discovery, unde de strangerea de fonduri s-a ocupat Royal Society și Royal Geographical Society, Expediția Terra Nova a fost organizată ca una privată, fără sprijin instituțional important. Scott a estimat costul total la aproximativ 40.000 de lire sterline (3 milioane de lire sterline la valoarea anului 2009), [17][33] din care jumătate au fost oferiți ca grant guvernamental. [34] Suma a fost adunată din donații publice și din împrumuturi. [upper-alpha 4] Expediția a mai fost sprijinită și de livrări gratuite de provizii și echipament din partea unor firme binevoitoare. [35] Adunarea fondurilor a fost făcută în mare parte de către Scott, lucru care i-a consumat foarte mult timp și energie, continuând în Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă după ce nava Terra Nova a părăsit apele britanice. [36]

De departe cea mai costisitoare investiție a fost achiziționarea navei Terra Nova, care a costat 12.500 de lire sterline. [34] Aceasta a mai fost în Antarctica înainte, ca parte a operațiunii de evacuare a expediției Discovery. [37] Scott a vrut să o comande ca pe o navă a Marinei; pentru a obține asta, a plătit 100 de lire pentru a deveni membru al Royal Yacht Squadron. A putut astfel să impună o disciplină militară asupra expediției, și cum nava a fost înregistrată în Escadronul Regal a putut fi încadrată în afara unor regulamente care altfel i-ar fi interzis să navigheze. [38]

Obiective

Scott a definit două obiective în anunțul său inițial: "Obiectivul principal al expediției este de a ajunge la Polul Sud și de a asigura Imperiului Britanic onoarea acestei realizări."[33] Au mai fost și alte obiective, atât științifice, cât și geografice; prim cercetătorul Wilson considera acest lucru ca principala muncă a expediției: "Nimeni nu va putea spune ca este doar o vânătoare a Polului... Vrem să aducem rezultate cu mostre de acolo."[39] Wilson spera să continue cercetările asupra coloniei de pinguini de la Capul Crozier,[40] începute în timpul lui Discovey, și să implementeze un program de studii magnetice, geologice și meteorologice la o scară fără precedent.[33] Mai existau planuri de explorare a Pământului Victoria[33] și a Pământului Eduard al VII-lea, o acțiune descrisă de Campbell, care avea să o conducă, ca "cel mai important lucru al expediției".[41]

Primul anotimp, 1910-1911

Nava Terra Nova, fotografiată în Decembrie 1910 de către Herbert Ponting

Drumul până acolo

Terra Nova a plecat din Cardiff, Țara Galilor, pe 15 Iunie 1910.[42] Scott, reținut cu treburi organizatorice, a plecat puțin mai târziu cu o navă de linie și s-a îmbarcat pe navă în Africa de Sud.[43] În Melbourne, Australia, a părăsit corabia pentru a mai strânge fonduri, în timp ce Terra Nova s-a îndreptat spre Noua Zeelandă.[44] O telegramă de la Amundsen îl aștepta pe Scott în Melbourne, în care îl informa că norvegianul se îndrepta spre sud;[upper-alpha 5] aceasta era primul semn care îi spunea că se află într-o cursă. Când a fost întrebat de presă despre reacția sa, Scott a răspuns că planurile sale rămân neschimbate și că nu va sacrifica scopurile științifice ale expediției pentru a câștiga cursa până la Pol.[44] În jurnalul său nota că Amundsen avea o șansă acceptabilă de succes și că poate merita norocul dacă reușea să răzbată.[45]

Scott a revenit pe navă în Noua Zeelandă, unde noi provizii și resurse au fost aduse la bord, incluzând 34 de câini, 19 ponei siberieni și trei sănii motorizate.[44] Terra Nova, puternic supraîncărcată, a părăsit Portul Chalmers pe 29 Noiembrie 1910.[44] În timpul primelor zile din Decembrie nava a întâlnit o furtună foarte puternică; la un moment dat, când se luptau cu valuri foarte înalte și pompele s-au stricat, echipajul a fost nevoit să scoată apa cu gălețile.[46] Pierderile în urma furtunii au fost doi ponei, un câine, 10 tone imperiale de cărbune (10.200 kg) și 300 de litri de petrol.[47] Pe 10 Decembrie Terra Nova a dat peste grupul de gheață sudic, fapt care a oprit-o pentru 10 zile înainte să se elibereze și să înainteze spre sud. Întârzierea, pe care Scott a atribuit-o "purului ghinion", a consumat 61 de tone de cărbune.[48]

Baza de la Capul Evans

Interiorul cabanei lui Scott de la Capul Evans (fotografie modernă)

Ajungând în dreptul Insulei Ross pe 4 Ianuarie 1911, Terra Nova a căutat un loc propice de debarcare în jurul Capului Crozier, în jurul punctului estic,[49][50] înainte de a se îndrepta spre vestul McMurdo Sound, unde atât Discovery cât și Nimrod au debarcat mai înainte. După ce Scott a evaluat mai multe locații pentru iernare, a ales un cap poreclit pe vremea lui Discovery ca "Skuary",[51] la aproximativ 24 de kilometri nord de Hut Point,[48] baza din 1902. Scott spera ca această locație, pe care a redenumit-o Capul Evans după numele secundului său,[51] va fi lipsită de gheață în timpul scurtei veri Antarctice permițându-i astfel navei să ajungă des acolo. Pe măsură ce mările sudice aveau să înghețe, expediția putea avea acces spre Hut Point și spre Barieră.[52] La Capul Evans echipa care avea să rămână a debarcat, împreună cu poneii, câinii, cele trei sănii motorizate (dintre care una s-a defectat în timpul descărcării)[53] și cu toate proviziile și echipamentele. Scott era uimit de puterea poneilor de a transporta materiale de la navă la țărm.[54] O cabană prefabricată de 5 m x 7.7 m a fost ridicată și aranjată pentru locuit pe 18 Ianuarie.[55]

Baza lui Amundsen

Fișier:Framheim, Amundsen's camp in the Bay of Whales, Antarctica. Illustrated London News, April 1912.jpg
Baza lui Amundsen în Golful Balenelor, vizitată de echipa lui Campbell de pe Terra Nova în Februarie 1911

Printre planurile lui Scott se aflau și explorarea și demararea de studii științifice în Pământul Eduard al VII-lea, la est de Barieră. O echipă condusă de Campbell a fost trimisă cu acest scop, cu alternativa de a explora Pământul Victoria dacă obiectivul era inaccesibil.[upper-alpha 6] Pe 26 Ianuarie 1911 grupul lui Campbell a părăsit nava și s-a îndreptat spre est. După câteva încercări nereușite de a debarca pe țărmurile Pământului Eduard al VII-lea, Campbell a ales alternativa de a naviga spre Pământul Victoria. La întoarcerea vestică pe lângă marginea Barierei, Terra Nova a întâlnit Expediția lui Amundsen staționată în Golful Balenelor, un golfuleț din Barieră.[56]

Amundsen a fost amabil și ospitalier, permițându-i lui Campbell să campeze în apropiere și oferindu-i ajutor cu câinii.[57] Campbell a refuzat politicos și s-a întors cu echipa sa la Capul Evans pentru a raporta această întâlnire. Scott a aflat vestea pe 22 Februarie , în timpul primului drum de punere a depozitelor de alimente pe traseu. După spusele lui Cherry-Garrard, prima reacție a lui Scott și a echipei sale a fost să se repeadă spre Golful Balenelor și să "lămurească lucrurile" cu Amundsen.[58] Totuși, Scott a notat acest eveniment calm în jurnalul său: "Un singur lucru îmi stăruie în minte. Cel mai potrivit, ca și cel mai înțelept este să continuăm ca și cum acest fapt nu s-ar fi întâmplat. Să mergem înainte și să dăm tot ce este mai bun pentru onoarea patriei noastre fără frică sau panică."[59]

Punerea depozitelor de alimente, 1911

Scopul primului sezon era de a plasa depozite de alimente de-a lungul Barierei de la marginea sa (Safety Camp) până la latitudinea de 80° S, pentru a fi folosite în călătoria polară care avea să înceapă primăvara următoare. Ultimul depozit avea să fie cel mai mare și a fost denumit Depozitul de o Tonă. Munca trebuia să fie făcută de 12 oameni, de cei mai buni 8 ponei și de către două echipe de câini; gheața a împiedicat folosirea săniilor motorizate.[60]

Cabana lui Scott din timpul lui Discovery de la Hut Point, folosită ca adăpost şi magazie de alimente pe parcursul expediţiei Terra Nova

Călătoria a început pe 27 Ianuarie, "într-o stare de grabă soră cu panica", după spusele lui Cherry-Garrard.[61] Randamentul a fost mai slab decât se aștepta, iar performanțele poneilor au fost afectate negativ pentru că saboții norvegieni de gheață necesari traversării Barierei au fost uitați la Capul Evans.[62] Pe 4 Februarie echipa s-a stabilit la Corner Camp, la 64 de kilometri de Hut Point, când un viscol puternic i-a reținut pentru trei zile.[62] După aceasta, când marșul a fost continuat, Scott a trimis 3 dintre cei mai slabi ponei înapoi (doi au murit pe drum).[63] Pe măsură ce operațiunea se apropia de paralela de 80°, Scott s-a temut că poneii rămași nu vor supraviețui până înapoi la bază decât dacă echipa se va îndrepta spre nord imediat. În ciuda sfatului lui Oates, care vroia să meargă înainte, omorând poneii pentru carne când se prăbușeau, Scott a decis să plaseze Depozitul de o Tonă la 79° 29′ S, la mai mult de 48 de kilometri mai la nord decât se dorea inițial.[63]

Scott s-a întors la Safety Camp cu câinii, după ce și-a riscat viața pentru a salva o echipă de câini ce căzuse într-o crevasă.[64] Când a ajuns echipa cu ponei, mai înceată, unul dintre animale era într-o stare fizică proastă și a murit la scurt timp. Mai târziu, pe măsură ce poneii rămași traversau marea înghețată pe lângă Hut Point, gheața s-a spart. În ciuda efortului susținut de salvare, au mai murit încă trei ponei.[65] Din cei opt ponei care au început călătoria de plasare a depozitelor, s-au mai întors numai doi.[66]

Iarna polară, 1911

Pe 23 Aprilie 1911 soarele a apus pe durata lunilor de iarnă, iar echipa s-a instalat la cabana de la Capul Evans. Sub regimul naval al lui Scott aceasta a fost împărțită de un zid din geamantane și cutii, astfel încât ofițerii și restul greupului trăiau în mare parte separat, cercetătorii intrând în rândul "ofițerilor" pentru acest scop.[67] Toată lumea era ținută ocupată; munca științifică a continuat, se făceau observații și măsurători, echipamentul era revizuit și adaptat pentru călătoriile viitoare. Poneii rămași aveau nevoie de exercițiu zilnic, iar câinii aveau nevoie de atenție în mod regulat.[68] Scott a petrecut mult timp calculând rații pentru sănii și pentru marșul polar ce avea să vină.[69] Rutina includea prelegeri despre o rază largă de subiecte: Ponting despre Japonia, Wilson despre schițe, Oates despre îngrijirea și folosirea cailor și geologul Frank Debenham despre vulcani.[68][70] Pentru a menține condiția fizică se jucau frecvent partide de fotbal în semi-întunericul din afara cabanei; Scott nota că "Atkinson este de departe cel mai bun jucător, dar Hooper, P.O. Evans și Crean sunt deasemenea destul de buni."[71] Sub editarea lui Cherry-Garrard s-a redeschis ziarul South Polar Times, care a fost produs de Shackleton în timpul expediției Discovery.[68] Pe 6 Iunie a fost organizat un ospăț pentru a sărbători cea dea 43-a aniversare a lui Scott; o a doua serbare pe 21 Iunie a celebrat Solstițiul de Iarnă, ziua care marchează mijlocul lungii nopți polare.[72]

Principalele călătorii ale expediției, 1911-1912

Operațiunea Nordică

După aflarea veștilor despre sosirea lui Amundsen la Capul Evans, Echipa Estică a lui Campbell a devenit "Echipa Nordică". Pe 9 Februarie 1911 ei au navigat spre nord, ajungând la Golful Robertson, lângă Capul Adare pe 17 Februarie , unde au construit o cabană lângă cea a exploratorului norvegian Carstens Borchgrevink.[73]

Cabana din 1899 a lui Carstens Borchgrevink de la Capul Adare (fotografie modernă). Echipa Nordică a lui Campbell a campat în apropiere în 1911–1912.

Echipa Nordică a petrecut iarna lui 1911 în cabana lor. Planul de explorare pentru vara 1911–1912 nu a putut fi îndeplinit în totalitate, datorită stării mării înghețate și imposibilității de a găsi un drum spre interior. Terra Nova s-a întors din New Zealandă pe 4 Ianuarie 1912, și a transportat echipa în apropiere de Evans Coves, o locație la aproximativ 400 km sud de Capul Adare și 320 km nord-vest de Capul Evans. Ei urmau să fie luați pe 18 Februarie după completarea unor studii geologice,[74] dar din cauza gheții groase nava nu a putut să ajungă la ei.[75] Grupul, cu rații puține pe care trebuiau să le completeze cu pește și carne de focă, a fost forțat să își petreacă lunile de iarnă ale lui 1912 într-o peșteră de gheață pe care au săpat-o pe Insula Inexpressible.[76] Aici au suferit îngrozitor de degerături, foame și dizenterie, agravate de vânturi extreme și de temperaturi scăzute.[77]

Pe 17 Aprilie 1912 o echipă condusă de Edward Atkinson, aflat în comandă în lipsa Echipei Nordice, a plecat să îl înlocuiască pe Campbell, dar fost forțată să se întoarcă de cauza vremii.[78] Echipa Nordică a supraviețuit iernii în adăpostul înghețat și a plecat spre tabăra de bază pe 30 Septembrie 1912. În ciuda oboselii și a stării fizice slăbite, întregul grup a reușit să ajungă la Capul Evans pe 7 Noiembrie , după o călătorie periculoasă care a inclus traversarea dificilei Limbi de Gheață Drygalski.[79] Mostre geologice și alte specimene adunate de Echipa Nordică au fost recuperate din Capul Adare și Evans Coves de către Terra Nova în Ianuarie 1913.[80]

Echipe geologice vestice

Prima operațiune geologică, Ianuarie-Martie 1911

Scopul acestei călătorii a fost explorarea geologică a coastei vestice a McMurdo Sound, într-o zonă dintre McMurdo Dry Valleys și Ghețarul Koettlitz.[81] Această sarcină a fost făcută de o echipă formată din Griffith Taylor, Debenham, Wright și P.O. Evans. Ei au debarcat de pe Terra Nova pe 26 Ianuarie la Butter Point,[upper-alpha 7] aflat în partea opusă Capului Evans pe țărmul Pământului Victoria. Pe 30 Ianuarie , echipa și-a stabilit depozitul principal în regiunea Ghețarului Ferrar și apoi au făcut explorări și cercetări în Dry Valley și zona Ghețarului Taylor înainte de a se îndrepta spre sud și spre Ghețarul Koettlitz. După mai multă vreme acolo, au pornit spre casă pe 2 Martie , parcurgând o rută sudică spre Hut Point, unde au ajuns pe 14 Martie .[82]

A doua operațiune geologică, Noiembrie 1911-Februarie 1912

Aceasta a fost o continuare a muncii depuse în operațiunea anterioară, de data aceasta concentrându-se pe regiunea Granite Harbour, la aproximativ 80 km nord de Butter Point.[83] Însoțitorii lui Taylor au fost de data aceasta Debenham, Gran și Forde. Călătoria principală a început pe 14 Noiembrie și a avut un drum dificil peste marea înghețată spre Granite Harbour, care a fost atins pe 26 Noiembrie . Cartierul general a fost stabilit într-un loc botezat Geology Point unde s-a construit o cabană din piatră. Pe parcursul următoarelor săptămâni explorarea și munca de cercetare a avut loc pe Ghețarul Mackay și o mare parte din elementele din partea de nord a ghețarului au fost descoperite și denumite. Echipa trebuia să fie luată de Terra Nova pe 15 Ianuarie 1912, dar nava nu a putut ajunge la ei. Grupul a așteptat până pe 5 Februarie când a mers spre sud și a fost salvat de pe gheață când au fost văzuți de pe navă pe 18 Februarie . Terra Nova a recuperat mostrele geologice de pe Munții Vestici, lăsate de echipă, în Ianuarie 1913.[84]

Note și referințe

Note

  1. ^ Latitudinea de 82° 17′ era acceptată la acea vreme. Totuși, hărțile moderne și re-examinarea fotografiilor și a desenelor au sugerat că ultima poziționare era la aproximativ 82° 11′. (Crane, pp. 214–15).
  2. ^ Veteranii de pe Discovery erau Scott, Wilson, Edgar Evans, Lashly, Crean și Wiliamson. Veteranii de pe Nimrod erau Priestley, Day, Cheetham, Paton și Williams (lista echipajului de pe Nimrod înShackleton, The Heart of the Antarctic, pp. 17–18. ).
  3. ^ În fazele de început ale expediției, când se puneau depozitele de mâncare de-a lungul traseului, Scott și-a exprimat pierderea încrederii în câini.(Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. I, p. 205). În ultimele înregistrări din jurnalul său din timpul Călătoriei Sudice, Scott le-a descris performanța ca "splendidă".(Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. I, p. 486).
  4. ^ Costul total al expediției nu a fost făcut public. Una din ultimele scrisori ale lui Scott a fost către Sir Edgar Speyer, casierul expediției; în ea, Scott își cere scuze că a lăsat finanțele într-o "dezordine".(Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. I, p. 600).
  5. ^ Conținutul exact al telegramei nu este cunoscut. Cherry-Garrard, p. 82. , Crane, p. 423. , și Preston, p. 127. , spun că a fost simplu, "Am going south" - "Am se duce sud". Solomon, p. 64. , redă o versiune mai lungă: "Beg leave to inform you Fram proceeding Antarctica" - "Beg a plecat să va informeze Fram îndreaptă Antarctica"; Fiennes și Huntford folosesc această formă.
  6. ^ Ordinele lui Scott către Campbell (Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, pp. 79–82); aceasta avea să se numească "Acțiunea Estică".
  7. ^ Butter Point (Punctul cu Unt) a fost numit după un depozit cu unt care a fost lăsat acolo în timpul Expediției Discovery. (Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, p. 183).

Referințe

  1. ^ Crane, pp. 332, 335–43.
  2. ^ Huntford, pp. 176–77.
  3. ^ Preston, pp. 100–01.
  4. ^ Crane, pp. 335–36.
  5. ^ Riffenburgh, pp. 110–16.
  6. ^ Huxley, p. 179.
  7. ^ Crane, p. 430.
  8. ^ Huxley, pp. 186–87.
  9. ^ Fiennes, p. 157.
  10. ^ Crane, p. 425.
  11. ^ Lista în Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. I, pp. xxi–xxii. .
  12. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, p. 498.
  13. ^ Crane, pp. 401–03.
  14. ^ a b c d Crane, pp. 413–16.
  15. ^ Huntford, p. 267.
  16. ^ Preston, p. 111.
  17. ^ a b Measuring Worth.
  18. ^ Limb & Cordingley, p. 94.
  19. ^ a b Preston, p. 112.
  20. ^ Crane, p. 417.
  21. ^ Preston, p. 114.
  22. ^ Huntford, pp. 262–64.
  23. ^ Crane, p. 432.
  24. ^ Preston, p. 101.
  25. ^ Preston, pp. 112–13.
  26. ^ Preston, pp. 113 and 217.
  27. ^ Huntford, p. 255.
  28. ^ Preston, p. 89.
  29. ^ Solomon, p. 22.
  30. ^ Crane, pp. 462–64.
  31. ^ Preston, p. 50.
  32. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. I, p. 432.
  33. ^ a b c d Crane, p. 397.
  34. ^ a b Crane, p. 401.
  35. ^ See Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, pp. 488–89. .
  36. ^ Huxley, Scott of the Antarctic, pp. 183, 192–93.
  37. ^ Crane, p. 277.
  38. ^ Crane, p. 406.
  39. ^ Scrisoarea lui Edward Wilson, citată în Crane, p. 398. .
  40. ^ Seaver, pp. 127–34.
  41. ^ Crane, p. 474.
  42. ^ Crane, p. 409.
  43. ^ Crane, p. 411.
  44. ^ a b c d Preston, pp. 128–31.
  45. ^ Crane, p. 424.
  46. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. I, pp. 13–14.
  47. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. I, p. 16.
  48. ^ a b Preston, p. 137.
  49. ^ Huxley, L. (ed.), pp. 81–85.
  50. ^ Crane, pp. 448–50.
  51. ^ a b Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. I, pp. 89–90.
  52. ^ Crane, p. 450.
  53. ^ Huxley, L. (ed.), pp. 106–07.
  54. ^ Huxley, L. (ed.), p. 99.
  55. ^ Preston, p. 139.
  56. ^ Crane, pp. 473–74.
  57. ^ Preston, p. 144.
  58. ^ Cherry-Garrard, p. 172.
  59. ^ Huxley, L. (ed.), pp. 187–88.
  60. ^ Fiennes, p. 206.
  61. ^ Cherry-Garrard, p. 147.
  62. ^ a b Preston, pp. 214–16.
  63. ^ a b Preston, p. 142.
  64. ^ Cherry-Garrard, pp. 167–70. . Wilson a considerat acest lucru ca un "risc nebunesc" – Preston, p. 144. .
  65. ^ Descrierea lui Bowers despre incident, Cherry-Garrard, pp. 182–196. .
  66. ^ Cherry-Garrard, p. 201.
  67. ^ Preston, p. 149.
  68. ^ a b c Preston, p. 151.
  69. ^ Preston, p. 158.
  70. ^ Huxley, L. (ed.), pp. 292–94, p. 316.
  71. ^ Huxley, L. (ed.), p. 259.
  72. ^ Huxley, L. (ed.), pp. 304–05, pp. 324–28.
  73. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, pp. 87–90.
  74. ^ Huxley, L. (ed.), p. 112.
  75. ^ Huxley, L. (ed.), p. 126.
  76. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, p. 130.
  77. ^ Huxley, L. (ed.), pp. 134–35.
  78. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, pp. 312–16.
  79. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, pp. 155–79.
  80. ^ Huxley, L. (ed.), pp. 401–02.
  81. ^ Vezi instrucțiunile lui Scott, Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, pp. 184–85. .
  82. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, pp. 186–221.
  83. ^ Instrucțiunile lui Scott; Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, pp. 222–23. .
  84. ^ Huxley, Scott's Last Expedition, Vol. II, pp. 224–290.

Surse

  • Barczewski, Stephanie (). Antarctic Destinies: Scott, Shackleton and the changing face of heroism. London: Hambledon Continuum. ISBN 978-1-84725-192-3. 
  • Cherry-Garrard, Apsley () [1922]. The Worst Journey in the World. London: Penguin Books. ISBN 0-14-009501-2. OCLC 16589938. 
  • Crane, David (). Scott of the Antarctic: A Life of Courage, and Tragedy in the Extreme South. London: HarperCollins. ISBN 978-0-00-715068-7. OCLC 60793758. 
  • Fiennes, Ranulph (). Captain Scott. Hodder & Stoughton Ltd. ISBN 0-340-82697-5. 
  • Huntford, Roland (). The Last Place On Earth. London: Pan Books. ISBN 0-330-28816-4. 
  • Huxley, Elspeth (). Scott of the Antarctic. London: Weidenfeld & Nicolson. ISBN 0-297-77433-6. 
  • Huxley, Leonard, ed. (). Scott's Last Expedition, Volume I: Being the Journals of Captain R.F. Scott, R.N., C.V.O. London: Smith, Elder & Co. OCLC 1522514. 
  • Huxley, Leonard, ed. (). Scott's Last Expedition, Volume II: Being the reports of the journeys and the scientific work undertaken by Dr. E.A. Wilson and the surviving members of the expedition. London: Smith, Elder & Co. OCLC 1522514. 
  • Limb, Sue; Cordingley, Patrick (). Captain Oates, Soldier and Explorer. London: B.T. Batsford. ISBN 0-7134-2693-4. 
  • Preston, Diana (). A First Rate Tragedy: Captain Scott's Antarctic Expeditions (ed. paperback). London: Constable. ISBN 0-09-479530-4. OCLC 59395617. 
  • Riffenburgh, Beau (). Nimrod. London: Bloomsbury Publishing. ISBN 0-7475-7253-4. 
  • Seaver, George (). Edward Wilson of the Antarctic. London: John Murray. 
  • Shackleton, Ernest (). The Heart of the Antarctic. London: William Heinemann. 
  • Solomon, Susan (). The Coldest March: Scott's Fatal Antarctic Expedition. New Haven (US): Yale University Press. ISBN 0-300-09921-5. 
  • „Purchasing Power of British Pounds from 1264 to Present”. MeasuringWorth. Accesat în . 

Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC