Istoria Lituaniei (1219–1295)

Privire de ansamblu asupra schimbărilor teritoriale ale Lituaniei din timpul domniei lui Mindaugas până în prezent.

Istoria Lituaniei între 1219 și 1295 tratează înființarea și istoria timpurie a primului stat lituanian, Marele Ducat al Lituaniei, în perioada marcată de semnarea păcii cu Galiția-Volînia (1219) și începutul domniei lui Vytenis, în 1295. Începutul secolului al XIII-lea a marcat sfârșitul preistoriei în Lituania. Începând cu această etapă, istoria Lituaniei este menționată de cronici, tratate și alte documente scrise. În 1219, douăzeci și unu de duci lituanieni au semnat un tratat de pace cu Galiția-Volînia. Acest eveniment este acceptat în mare parte ca fiind prima dovadă că statele baltice se unificau și consolidau.[1] În ciuda războiului continuu cu două ordine creștine, livonienii și teutonii, Marele Ducat al Lituaniei a fost înființat și a căpătat un control asupra terenurilor Ruteniei Negre, Poloțk, Minsk, precum și asupra altor teritorii aflate la est de Lituania actuală, care au slăbit și au devenit vulnerabile după prăbușirea Rusiei Kievene.

Primul domnitor care deținut titlul de Mare Duce a fost Mindaugas. Din punct de vedere tradițional, este considerat fondatorul statului, cel care a unit triburile baltice și a stabilit Ducatul. Cu toate acestea, unii cercetători nu sunt de acord cu această percepție,[2] susținând că un stat organizat a existat înainte de Mindaugas, chiar în 1183.[3] După reprimarea unui război intern cu nepoții săi, Mindaugas a fost botezat în 1251 și încoronat ca rege al Lituaniei în 1253. Cu toate acestea, în 1261 a încălcat pacea cu Ordinul livonian, probabil renunțând chiar și la creștinism. Asasinarea sa în 1263 de către nepotul său Treniota a pus capăt regatului creștin timpuriu în Lituania. În următorii 120 de ani Lituania a rămas un imperiu păgân, luptând împotriva Ordinelor teutonilor și livonienilor în timpul cruciadei din nord pentru a creștina țara.[4]

După moartea lui Mindaugas, Marele Ducat al Lituaniei a intrat într-o perioadă de instabilitate, așa cum este reflectat de faptul că șapte mari duci au deținut titlul pentru următorii treizeci și doi de ani. Se cunosc puține date despre această perioadă, însă dinastia Gediminid a fost fondată în jurul anului 1280. În ciuda instabilității, Marele Ducat nu se dezintegrase. Vytenis a preluat puterea în 1295, iar în următorii douăzeci de ani a consolidat puternic fundațiile Ducatului cu scopul de a se extinde și de a crește, sub conducerea lui Gediminas și a fiul său, Algirdas. Perioada 1219–1295 a fost, astfel, perioada de consolidare a Marelui Ducat, iar anii de după 1295 i-au marcat extinderea.

Înființarea statului

Unificarea baltică

Harta triburilor baltice în secolul XIII. Statele baltice răsăritene sunt prezentate în culorea maro, în timp ce statele baltice de apusene sunt prezentate în verde.

Statele baltice au fost in mare parte determinate să se unească datorită amenințărilor ordinelor religioase agresive germane.[5] În 1202, Ordinul Fraților Livoniani de Sabie a fost înființat de către Albert, episcopul din Riga, pentru a promova creștinarea și cucerirea livonienilor, curonienilor, semigalilor și a estonilor în apropiere de Golful Riga. Au fost duse o serie de campanii cu succes și a prezentat un mare pericol pentru teritoriile lituaniene. Progresul Ordinului a oprit când a fost învins în Bătălia de la Saule în 1236 fiind aproape desființat.[5] În cele din urmă, s-a unit cu Ordinul cavalerilor teutoni continuând incursiunile cunoscute cu numele de Reisen, împotriva statelor baltice.

În 1226, Konrad I din Mazovia i-a chemat pe cavalerii teutoni să-și apere frontierele și i-a supus pe prusaci, oferindu-le cavalerilor să folosească Chełmno ca bază pentru campania lor. În 1230, s-au stabilit în Chełmno, au construit un castel, și au început să atace teritoriile prusace. După patruzeci și patru de ani, și în ciuda celor două răscoale prusace împotriva lor, au cucerit cele mai multe triburi prusace. Ulterior, cavalerilor le-au trebuit nouă ani să cucerească nadruvianii, scalvianii, și sudovienii, iar din 1283, au fost mai bine poziționați pentru a amenința tânărul stat lituanian dinspre vest.[6]

Expediții militare lituaniene cunoscute[5]
Ani În Livonia În Rusia În Polonia Total
1201–1210 12 5 1 18
1211–1220 7 6 2 15
1221–1230 2 3 2 7
1231–1240 - 4 1 5
1241–1250 3 9 3 15
1251–1260 - 6 3 9
1261–1263 2 2 2 6
Total 26 35 14 75

Următoarea unificare a triburilor lituaniene a fost facilitată de schimbările sociale care au avut loc în Lituania pe parcursul acestei perioade. Proprietăți de terenuri private au fost recunoscute (în lituaniană atolai), care ulterior aveau să evolueze într-un sistem feudal. Așa cum sunt atestate de mulți cronici a fost principala formă de organizare care reglementează proprietatea funciară în secolul al XIII-lea.[7] În cadrul acestui sistem, cunoscut în Anglia ca primogenitură, doar fiul cel mare ar putea moșteni terenuri, care le-a permis ducilor să-și consolideze exploatațiile. Clasele sociale și repartiția muncii au început de asemenea să prindă amploare. Erau clase de soldați cu experiență (bajoras), de țărani liberi (laukininkas) și de oameni „ne-liberi” (kaimynas și šeimynykštis).[8] Pentru a pune în aplicare această structura socială, a fost nevoie de un stat unificat. O altă forță din spatele unificării a fost dorința de a profita de terenurile ruteniene, care au suferit în urma invaziei mongolilor. Alianțe de scurtă durată între ducii lituanieni erau adesea suficiente pentru riscurile militare și jefuirea acestor terenuri (inclusiv Pskov, jefuit în 1213). În total, între 1201 și 1236, lituanienii au lansat cel puțin 22 de incursiuni în Livonia, 14 în Rutenia, și 4 în Polonia. Administrarea continuă a teritoriilor cucerite, avea nevoie de asemenea și de o mare putere centrală unificată.[5]

Tratatul Galiția-Volînia

Harta teritoriilor controlate de Ordinul livonian în 1260. Acest Ordin, înființat în 1202, reprezenta un mare pericol pentru statele baltice și a încurajat unificarea.

Unele dovezi arată că lituanienii au început să-și unească forțele la începutul secolului al XIII-lea. De exemplu, în 1207, soldații au fost recrutați în Lituania pentru a lupta împotriva ordinelor religioase germane și în 1212, Tratatul lui Daugirutis cu Novgorod arată că el a a avut o influență pe măsură într-o zonă vastă.[9] În cursul primilor douăzeci de ani de secolului al XIII, lituanienii au organizat vreo treizeci de expediții militare în Livonia, Rusia și Polonia.[5] Istoricul Tomas Baranauskas susține că un stat lituanian ar putea fi spus exista mai devreme de 1183.[3] Cu toate acestea, primele dovezi concludente că statele baltice au fost unificate sunt considerate a fi prin Tratatul Galiția-Volînia, semnat în 1219.[1] Printre semnatarii tratatului se numărau douăzeci și un de duci lituanieni; este specificat faptul că cinci dintre aceștia au fost mai învârstă având prioritate față de cei șaisprezece. Probabil, cel mai mare duce a fost Živinbudas, din moment ce numele lui a fost primul menționat.[3] Mindaugas, deși era mai tânăr, la fel și fratele său, Dausprungas, se numărau printre ducii în vârstă. Asta a însemnat că și-au moștenit titlurile.[9] Ceilalți doi duci învârstă Daujotas (al doilea menționat) și fratele său Vilikaila (ultimul menționat din cei cinci).

Tratatul era important din mai multe motive. Acesta demonstra că ducii lituanieni cooperau; printre semnatari se numără ducii care au domnit peste pământuri, cum ar fi Samogitia, care probabil nu a avut legătură cu Galiția-Volînia. Participarea lor implică o percepție de interes comun, o dovadă a unui stat în curs de formare. Cu toate acestea, denumirea de cinci duci "învârstă", arată că procesul de unificare era încă în tranziție. Includere a douăzeci și unu de duci indică faptul că diferite pământuri în Lituania au fost puternice și semi-independente. Istoricii consideră tratatul o documentare interesantă a unui proces lung și complex de formare a unui stat.[9] Progresele înregistrate de unificare au fost inegale, de exemplu, după moartea ducilor Daugirutis în 1213 și a lui Stekšys în 1214, mai puține raiduri au fost organizate de către lituanieni.

Ascensiunea lui Mindaugas

Mindaugas, ducele care a guvernat partea de sud a Lituaniei dintre râurile Neman și Neris,[7] a devenit în cele din urmă fondatorul statului. Mindaugas este menționat ca domnitor al întregii Lituanii în Cronica livoniană Rhymed în 1236.[10] Mijloacele prin care a reușit să obțină acest titlu nu sunt bine-cunoscute. Cronicile rusești menționează că a omorât sau expulzat duci, inclusiv rude.[1] În 1236, ducele Vykintas a condus forțele samogitiane către victorie în bătălia de la Saule, unde Ordinul livonian a suferit o înfrângere catastrofală. Se pare că Vykintas nu au primit sprijin din partea lui Mindaugas.[11] Puterea personală a lui Vykintas a crescut. Ordinul livonian a fost la un pas de colaps și a fost forțat să devină o sucursală a Cavalerilor Teutoni. Ordinele aliate s-au concentrat asupra cuceririi Samogiției, deoarece numai acest ținut i-a împiedicat să-și consolideze teritoriile. Unirea acestor puteri agresive nu ar fi putut trece fără ca ținuturile lituaniene să fie avertizate și ar fi încurajat procesul de unificare.[5] În 1239 Mindaugas a preluat Rutenia Neagră slabită și Vaišvilkas numindu-l pe fiul său să guverneze.[10] La începutul anilor 1240, Mindaugas și-a consolidat puterea și a instaurat-o în diverse ținuturi baltice.[5] În 1245, Mindaugas și-a trimis nepoții săi Tautvilas și Edivydas, fiii lui Dausprungas și Vykintas, să cucerească Smolensk, dar nu au avut succes. În 1249, a izbucnit un război intern în timp ce Mindaugas a încercat să ia de la nepoți săi ținuturile lui Vykintas.[10]

Vykintas, liderul victorios în bătălia de la Saule, așa cum este descris în Cronicile lui Alexander Guagnini, publicate în 1578.

Tautvilas, Edivydas, și Vykintas au format o coaliție puternică cu samogițieni, Ordinului livonian, Daniel din Galiția (Tautvilas și cumnatul lui Edivydas), precum și Vasilko din Volînia împotriva lui Mindaugas. Numai polonezii, chemați de Daniel, au refuzat să ia parte la coaliția împotriva lituanienilor. Ducii din Galiția și Volînia au reușit să câștige controlul asupra Ruteniei Negre, o zona condusă de Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas. Tautvilas a plecat la Riga, unde a fost botezat de arhiepiscop. În 1250, Ordinul a organizat două raiduri majore, unul împotriva țării Nalša și împotriva altor domenii de Mindaugas și acele părți din Samogiția care încă l-au susținut.[7]

Castrul de la Šeiminyškėliai în apropiere de Anykščiai este locul cel mai probabil din Voruta.

Atacat din nord și sud și confruntându-se cu o posibilitatea unor frământări în alte părți, Mindaugas a fost pus într-o situație extrem de dificilă, dar a reușit să se folosească de conflictele dintre Ordinul livonian și Arhiepiscopul de la Riga, în propriile sale interese. A reușit să îl mituiască pe Andreas von Stierland,[7] maestrul Ordinului, care încă era supărat pe Vykintas pentru înfrângerea din 1236.[12] În 1251, Mindaugas a fost de acord să primească botezul și să cedeze controlul asupra unor terenuri din vestul Lituaniei, pentru care a primit o coroană în schimb. În 1252, Tautvilas și aliații săi care au mai rămas l-au atacat pe Mindaugas în Voruta, considerată a fi prima capitală a Lituaniei. Atacul a eșuat iar forțele lui Tautvilas s-au retras să se apere în Castelul Tverai, în actualul municipiu Rietavas. Vykintas murit în 1253 iar Tautvilas a fost nevoit să i se re-alăture lui Daniel din Galiția. Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas, a decis să se alăture la o mănăstire.[5] Tautvilas a recunoscut superioritatea lui Mindaugas și a primit Polațk ca un fief.[13]

Regatul Lituaniei

Harta Marelui Ducat al Lituaniei în perioada secolelor XIII-XV.

După cum a promis, Mindaugas și soția sa Morta au fost încoronați la un moment dat în perioada verii anului 1253 iar Regatul Lituaniei, proclamat de către Papă în 1251, a fost recunoscut. 6 iulie este astăzi sărbătorită „Ziua statalității” (în lituaniană Valstybės diena); este o sărbătoare oficială în Lituania modernă.[14] Deși, data exactă a încoronării nu este cunoscută; istoricul Edvardas Gudavičius care a promulgat această dată, este uneori contestată.[3] Locul încoronării este de asemenea neștiut. Papa Inocențiu al IV-a l-a sprijinit pe Mindaugas, în speranța că un nou stat creștin ar putea opri invaziile Hoardei de Aur, un stat din Imperiul Mongol.[10] Pe 17 iulie 1251, papa a semnat două edicte papale. Unul dintre acestea a cerut episcopului de la Chełmno să îl încoroneze pe Mindaugas ca rege al Lituaniei, să numească un episcop pentru Lituania, și să construiască o catedrală. Celălalt edict specifica ca noul episcop să fie în subordinea directă a papei.[7] Aceasta a fost o dezvoltare bine venită pentru lituanieni, deoarece acestea s-au preocupat de faptul că antagoniștii lor de lungă durată, Ordinul livonian, ar exercita un control prea mare asupra noului stat.[1]

A durat ceva timp înainte ca un episcop din Lituania să fie numit din cauza diferitelor conflicte de interese. Episcopul de Gniezno l-a numit pe Vito (în lituaniană Vitas), un călugăr al Ordinului dominican pe această funcție, dar nu a fost recunoscut de Mindaugas sau de către populație. Activitățile lui Vito în Lituania nu sunt cunoscute, deși el avea uneori legături cu Catedrala lui Mindaugas.[5] În cele din urmă, în 1254, Christian (în lituaniană Kristijonas) din Ordinul livonian a fost numit. Mindaugas i-a oferit câteva terenuri in Samogiția, dar nu se cunosc multe despre activitățile sale. Surse istorice nu menționează nicio sponsorizare de misionari, educația preoților, sau construirea de biserici în această perioadă iar episcopul creștin s-a întors în Germania în 1259, unde a murit în 1271.[5]Stabilirea Catedrala Mindaugas rămâne problematică, dar cercetările arheologice recente au găsit resturile unei clădiri de cărămidă din secolul al XII-lea pe locul de astăzi a Catedralei de la Vilnius.[7] Ipoteza generală este că rămășițele sunt cele ale Catedralei lui Mindaugas, construită pentru a satisface acordul cu Papa. Cu toate acestea, după cum au demonstrat evenimentele ulterioare, lituanienii nu au fost pregătiți să accepte creștinismul, și botezul lui Mindaugas a avut doar un impact temporar asupra evoluțiilor viitoare.[5]

Fișier:Mindaugo aktas su antspaudu.jpg
Actul de transfer de la Selonia la Ordinul livonian, marcat cu sigiliul lui Mindaugas. Acesta este singurul document original din vremea lui Mindaugas existând până în prezent.

Imediat după încoronare, Mindaugas a dat câteva terenuri din vest Ordinului livonian - porțiuni din Samogiția, Nadruva, și Dainava.[3] Există unele discuții pentru a stabili dacă în ultimii ani (1255, 1257, 1259, 1261) Mindaugas a dat chiar mai multe terenuri Ordinului;[10] în acest caz este susținut de faptul că unele dintre documente menționează că terenurile nu au fost de fapt sub controlul lui Mindaugas.[1] Indiferent de situație, pacea și stabilitatea relativă au fost instituite pentru încă aproximativ opt ani. Mindaugas s-a folosit de această ocazie pentru a se concentra asupra extinderii spre răsărit. Și-a consolidat influența în Rutenia Neagră, în Pinsk, și a profitat de prăbușirea Rusiei Kievene prin cucerirea orașului Poloțk, un important centru de comerț din bazinul râului Daugava.[10] De asemenea, a negociat o pace cu Galiția-Volînia, și și-a căsătorit o fiica cu Svarn, fiul lui Daniel din Galiția, care va deveni mai târziu Marele Duce al Lituaniei. Relații diplomatice cu Europa de Vest și Sfântul Scaun au fost, de asemenea, consolidate. În 1255, Mindaugas a primit permisiunea de la Papa Alexandru al IV-lea să-și încoroneze fiului său ca rege al Lituaniei.[7] În arena internă, Mindaugas s-a străduit să înființeze instituții de stat: propria sa curtea nobilă, sisteme administrative, un serviciu diplomatic și un sistem monetar. Monede mari de argint lituaniene (în lituaniană Lietuvos ilgieji) a circulat, oferind un indice al statalității.[5]

Fișier:St. Vitas.jpg
Sf. Vitas, primul episcop al Lituaniei. Tablou din secolul XVII.

Ordinul livonian s-a folosit această perioadă pentru a consolida controlul asupra terenurilor samogitiene. Au construit trei castele de-a lungul frontierei: Memelburg (Klaipėda), Georgenburg (Jurbarkas), și Doben (Durbe în Letonia).[1] Samogițienii au răspuns prin alegerea lui Algminas ca lider de război, și au atacat Kurzeme, Ordinul având succese mici pe câmpul de luptă. În 1259, Ordinul livonian a pierdut bătălia de la Skuodas și în 1260, a pierdut bătălia de la Durbe. Prima pierdere a încurajat o rebeliune a semigalianilor, iar ulterior stimulându-i pe prusaci într-o revoltă împotriva Ordinului.[5] Marea revoltă a prusacilor a durat paisprezece ani. Încurajat de Treniota, nepotul său, Mindaugas a încălcat pacea cu Ordinul. Unele cronici fac aluzie la faptul că el a recidivat la fostele sale credințele păgâne, dar acest lucru este încă dezbătut.[10][1] Cu toate acestea, toate realizările diplomatice efectuate de la încoronarea lui au fost pierdute.[5]

Mindaugas a format apoi o alianță cu Alexandr Nevski din Novgorod și au mărșăluit împotriva Ordinului. Treniota a condus o armată pentru către Cēsis și au luptat la Mazovia, în speranța de a încuraja toate triburile baltice cucerite să se ridice împotriva Ordinelor și să unească sub conducerea lituaniană. El a dus lupte cu succes, dar nu a reușit să cucerească castelele fortificate sau să formeze o coaliție a forțelor Baltice împotriva Ordinului. Influența sa personală a crescut din cauza că Mindaugas s-a concentrat asupra cuceririi terenurilor din Rusia, trimițând o mare armată la Briansk. Treniota și Mindaugas au început să urmărească diferite interese.[12] În mijlocul acestor evenimente, soția lui Mindaugas, Morta, a murit, și Mindaugas și-a exprimat dorința să se căsătorească cu soția lui Daumantas.[7] Daumantas și Treniota au răspuns la această insultă prin asasinarea lui Mindaugas și a celor doi dintre fii ai săi, Ruklys și Rupeikis în 1263.[1] Lituania a decăzut în instabilitate internă în următorii ani.

Anii după Mindaugas

Anii de instabilitate

Zidurile kremlinului Pskov construit în părți de Daumantas, asasinul lui Mindaugas și patronul spiritual din Pskov.[15]

După moartea lui Mindaugas, statul nu se dezintegreze și Treniota a preluat titlul de Marele Duce. Cu toate acestea, puterea lui a fost limitată; a fost contestat de Tautvilas, care nu i-au uitat propria cerere de putere. Tautvilas, a fost și el asasinat de către Treniota. Cu toate acestea, doar după un an, în 1264, Treniota a fost ucis de către foștii funcționarii ai lui Mindaugas. Vaišvilkas, fiul său și cumnatul său Shvarn din Volînia a preluat controlul în Lituania. Daumantas a fost nevoit să se refugieze în Pskov, a fost botezat Timofei, a condus cu succes din 1266-1299 și a fost chiar și canonizat.[16] În 1265 Vaišvilkas, ca un creștin, reconcilia cu Ordinul livonian și fără sprijin din Lituania, răscoalele din statele baltice care au fost alimentate de Treniota au început să dispară.[17] În 1267 s-a întors la viață monahală și i-a oferit titlul de Mare Duce lui Shvarn. Puțin date sunt cunoscute despre Shvarn și domnia sa, dar istoricii cred că el nu a reușit să preia controlul asupra întregii Lituanii, și a guvernat doar părțile din sud.[18] A murit în 1269 sau 1271 în Galiția.

Domnia lui Traidenis

Circumstanțele care înconjurau avansul puterii în 1269 a domnitorului următor, Traidenis, nu sunt clare. Încă de la început relațiile sale cu Galiția-Volînia erau tensionate iar în cele din urmă a dus la războiul din anii 1274-1276. Traidenis a câștigat lupta, iar controlul său asupra Ruteniei Negre a fost consolidată.[17] Traidenis, cunoscut pentru aspra sa atitudine anti-germană,[5] a avut de asemenea de succes în lupta cu Ordinul livonian. În 1270 a câștigat bătălia de la Karuse, a luptat pe gheață în apropierea de Saaremaa. Cu toate acestea, în 1272 Ordinul s-a întors, atacând Semigalia și construind Castelul Dünaburg (Daugavpils) în 1273 pe terenuri nominale controlate de Traidenis.[5] Câțiva ani mai târziu, în 1281, Traidenis a cucerit Castelul Jersika, Raionul Preiļi în ziua de azi, și a fost capabil să facă schimb cu Castelul Dünaburg.[17] Dünaburg a rămas un avanpost lituanian până în 1313. În 1279 Ordinul a atacat terenuri lituaniene, ajungând până în Kernavė, dar când s-au întors au suferit o mare înfrângere în Bătălia de la Aizkraukle. Mastrul Ordinului, Ernst von Rassburg, a murit în luptă, semigalieni care au fost sub ocupație străină s-au revoltat. Semigalienii erau acum au fost dispuși să recunoască superioritatea Lituaniei și au cerut ajutor lui Traidenis.[19] Cu toate acestea, Traidenis a murit la scurt timp după, iar revolta nu a avut succes.

Domnia lui Traidenis a fost cel mai lung și mai stabil regim în timpul perioadei de frământare. După moartea sa, Ordinul și-au finalizat cuceririle: triburile baltice cucerite nu s-au mai răsculat iar Ordinele se puteau concentra acum asupra Lituaniei.[17] În 1274 mare revoltă prusacă s-a încheiat iar Ordinul cavalerilor teutoni a continuat să cuceri alte triburi baltice: nadruvianii și scalvianii în 1274-1277, și sudovianii în 1283; Ordinul livonian și-a finalizat cucerirea Semigaliei, ultimul aliat baltic al Lituaniei, în 1291.[5] Ordinele își puteau concentra atenția asupra Lituaniei. Zona tamponată formată din alte triburi baltice au dispărut, și Lituania a fost lăsată de una singură să lupte împotriva Ordinelor.

Coloanele Gediminid, simbolul dinastiei care început cu Butigeidis ca. 1285 și a sfârșit cu Sigismund al II-lea Augustus în 1572

Ascensiunea dinastiei Gediminid

Există incertitudini considerabile cu privire la identitatea Marilor Duci ai Lituaniei în perioada dintre moartea lui Traidenis în 1282 și asumarea puterii lui Vytenis în 1295. Acest lucru este nesigur pentru că cele două surse principale ale istoriei lituaniene în secolul al XIII-lea, Codex Hypatian și Cronica livoniană Rhymed, se sfârșesc la începutul anilor 1290. În 1285, o cronică îl menționează pe Daumantas ca Marele Duce. L-a atacat pe episcopul de la Tver și a fost grav rănit sau chiar ucis în luptă.[20] Cu toate acestea, este singura informație despre el.

Dinastia Gediminid și-a început ascensiunea în Lituania în această perioadă cu apariția lui Butigeidis, primul conducător.[21] În 1289, conducând aproximativ 8 000 de militari, a atacat Sambia. În 1289, Ordinul cavalerilor teutoni a construit un castel în localitatea de astăzi Sovetsk (Tilsit) iar incursiunile lor au fost intensificate. Butigeidis a fost primul care a construi castele puternice de-a lungul râului Neman.[21] A murit în 1290 sau 1292, iar fratele său, Butvydas (de asemenea cunoscut cu numele Pukuveras) a moștenit coroana. Butvydas a fost tatăl lui Vytenis și, probabil și a lui Gediminas. În timpul scurtei sale domniei, Butvydas a încercat să apere ducatul împotriva Cavalerilor Teutoni; a atacat de asemenea Mazovia, un aliat al cavalerilor.[22] Fiul său, Vytenis, a ajuns la putere în 1295 și s-a încheiat perioada de instabilitate relativă. Domnia sa a marcat tranziția de la înființarea statului la punctul în care a fost gata pentru extindere.

Moștenire

Harta Europei în 1328. În următorii 100 de ani, Lituania se va extinde până la Marea Neagră.

Stat unit și condus de Mindaugas a constituit primul stat lituanian. În mod eficient, statul a protejat lituanienii și samogiții de asimilarea indusă de Ordinul cavalerilor teutoni și Ordinul livonian, soarta prusacilor, scalvienilor, curonianilor, selonilor și a altor triburi baltice. Mindaugas a domnit peste aproximativ 100 000 km² din teritoriul lituanian,[23] o zonă cu o populație estimată la aproximativ 300 000.[24] Ținuturile slave aflate sub controlul și influența sa a ocupat un alți 100 000 km².[23] Până în 1430, apogeul atins din timpul domniei lui Vytautas cel Mare, marele ducat deținea aproximativ 930 000 km² și aproximativ 2,5 milioane de cetățeni.[24]

Perioada 1219 - 1295, de asemenea, a conturat viitoare conflicte: lituanienii păgâni au fost înconjurați de ordinele agresive romano-catolice către nord și sud-vest și de către adepții Biserica ortodoxă către est. Raidurile ordinelor s-au intensificat după ce au învins „zona tampon” creată de prusaci, nadruvieni, scalvieni, sudovieni și semigalienii din 1283.[6] Relațiile lituanienilor cu Biserica Ortodoxa, a fost mai pașnică. Oamenilor le-a fost permis să își practice religia; Ducii lituanieni nu au ezitat să se căsătorească cu fiice de duci ortodocși. cel puțin unii dintre cărturarii ducilor trebuie să fi fost de asemenea ortodox.[25] Luptele cu cavalerii teutoni și extinderea către est erau caracteristice anilor 1295 - 1377.[5] A fost inevitabil ca Lituania să poată îndura pentru totdeauna izolațiile religioase, politice, și culturale și ar trebui să aleagă romano-catolicismul sau ortodoxismul. În 1386, Marele Duce Jogaila a ales botezul în rit catolic, cu scopul de a se căsători cu Jadwiga a Poloniei și a devenit rege al Poloniei. Ultimul stat păgân european a fost convertit.[4]

Note

  1. ^ a b c d e f g h en Jakštas, Juozas (). „Beginning of the State”. În Albertas Gerutis (ed.). Lithuania: 700 Years. translated by Algirdas Budreckis (ed. 6th). New York: Manyland Books. pp. 45–50. ISBN 0-87141-028-1. 
  2. ^ lt Simas Sužiedėlis, ed. (). Mindaugas. Encyclopedia Lituanica. III. Boston, Massachusetts: Juozas Kapočius. p. 538. 
  3. ^ a b c d e lt Baranauskas, Tomas (). „Mindaugo karūnavimo ir Lietuvos karalystės problemos”. Voruta. 6 (504). ISSN 1392-0677. Accesat în . 
  4. ^ a b en Rowell, C. S. (). Lithuania Ascending: A Pagan Empire Within East-central Europe, 1295–1345. Cambridge University Press. pp. 302–304. ISBN 052145011X. Accesat în . 
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r en Kiaupa, Zigmantas () [1995]. „Establishment of the State”. The History of Lithuania Before 1795 (ed. English). Vilnius: Lithuanian Institute of History. pp. 45–72. ISBN 9986-810-13-2.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  6. ^ a b lt Kulikauskas, Gediminas (). „Ordinų raida XIII–XIV amžiuose”. Gimtoji istorija. Nuo 7 iki 12 klasės. Vilnius: Elektroninės leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4. Accesat în . 
  7. ^ a b c d e f g h lt Butkevičienė, Birutė (). „Mindaugas — Lietuvos karalius”. Mokslas ir gyvenimas. 7 (547). ISSN 0134-3084. Accesat în .  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  8. ^ lt Tarvydienė, Marytė Elena (). Žemėtvarkos pagrindai (PDF). Universitatea Agriculturii din Lituania. p. 17. 
  9. ^ a b c lt Kiaupa, Zigmantas (). „Baltų žemių vienijimosi priežastys”. Gimtoji istorija. Nuo 7 iki 12 klasės. Vilnius: Elektroninės leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4. Accesat în . 
  10. ^ a b c d e f g lt Gudavičius, Edvardas (). „Mindaugas”. În Vytautas Spečiūnas. Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.): enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. pp. 15–18. ISBN 5-420-01535-8.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  11. ^ lt Kiaupa, Zigmantas (). „Mindaugas – valstybės statytojas”. Gimtoji istorija. Nuo 7 iki 12 klasės. Vilnius: Elektroninės leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4. Accesat în . 
  12. ^ a b lt Kiaupa, Zigmantas (). „Mindaugo karalystės raida”. Gimtoji istorija. Nuo 7 iki 12 klasės. Vilnius: Elektroninės leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4. Accesat în . 
  13. ^ lt Gudavičius, Edvardas (). „Tautvila”. În Vytautas Spečiūnas. Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.): enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. pp. 20–21. ISBN 5-420-01535-8.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  14. ^ lt Lietuvos Respublikos švenčių dienų įstatymas, Žin., 1990, Nr. 31-757, Seimas. Accesat la 3 septembrie 2010.
  15. ^ lt Ivinskis, Zenonas (). „Daumantai”. În Vaclovas Biržiška. Lietuviškoji enciklopedija. VI. Kaunas: Spaudos Fondas. p. 177. 
  16. ^ lt Savukynas, Virginijus (). „Kaip Mindaugas su Daumantu už demokratiją Rytuose kaunasi”. Lietuvos rytas. ISSN 1392-2351. Accesat în . 
  17. ^ a b c d lt Kiaupa, Zigmantas (). „Prie Mindaugo palikimo: Treniota, Vaišvilkas, Švarnas ir Traidenis”. Gimtoji istorija. Nuo 7 iki 12 klasės. Vilnius: Elektroninės leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4. Accesat în . 
  18. ^ lt Gudavičius, Edvardas (). „Švarnas”. În Vytautas Spečiūnas. Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.): enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. p. 25. ISBN 5-420-01535-8. 
  19. ^ lt Gudavičius, Edvardas (). „Traidenis”. În Vytautas Spečiūnas. Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.): enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. pp. 26–27. ISBN 5-420-01535-8.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  20. ^ lt Gudavičius, Edvardas (). „Daumantas”. În Vytautas Spečiūnas. Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.): enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. p. 28. ISBN 5-420-01535-8. 
  21. ^ a b lt Gudavičius, Edvardas (). „Butigeidis”. În Vytautas Spečiūnas. Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.): enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. p. 29. ISBN 5-420-01535-8. 
  22. ^ lt Gudavičius, Edvardas (). „Butvydas”. În Vytautas Spečiūnas. Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.): enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. p. 30. ISBN 5-420-01535-8.  Citare cu parametru depășit |coauthor= (ajutor)
  23. ^ a b en Simas Sužiedėlis, ed. (). „Territory of Lithuania”. Encyclopedia Lituanica. V. Boston, Massachusetts: Juozas Kapočius. pp. 395–401. LCC 74-114275. 
  24. ^ a b lt Vaitiekūnas, Stasys (). „Gyventojai valstybės formavimosi is jos plėtros laikotarpiu”. Lietuvos gyventojai: Per du tūkstantmečius. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. pp. 36–58. ISBN 5-420-01585-4. 
  25. ^ en Bumblauskas, Alfredas (). „The heritage of the Grand Duchy of Lithuania: perspectives of historical consciousness”. În Grigorijus Potašenko. The Peoples of the Grand Duchy of Lithuania. Axel Holvoet (translator). Vilnius: Aidai. pp. 14–15. ISBN 9955-445-52-1. 

Legături externe

  1. en Gudavičius, Edvardas (1996). "Following the Tracks of a Myth". Lithuanian Historical Studies.
  2. en Baranauskas, Tomas (2000). "The Formation of the Lithuanian State". Lietuvos.net
  3. en Baranauskas, Tomas (2006). "Chronology: High Middle Ages (1183–1283)". Lietuvos.net

Format:Legătură AC