Regatul Bulgariei

Format:CadruInfo foste ţări

Istoria Bulgariei
Stema Bulgariei
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul Bulgariei
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Tracia
Cultura și civilizația tracică
Tracia romană
Moesia
Vechii bulgari
Bulgaria de pe Volga
Țaratul Bulgar
Slavizarea bulgarilor
Bulgaria Medievală
Țaratul Vlaho-Bulgar
Bulgaria Otomană
Bulgaria Modernă
Redeșteptarea națională
Principatul Bulgariei
Rumelia Orientală
Regatul Bulgariei
Republica Populară Bulgaria
Republica Bulgară

Portal Bulgaria
 v  d  m 

Regatul Bulgariei (în limba bulgară: Царство България – Ţarstvo Bălgaria) a fost proclamat pe data de 5 octombrie, 1908 (22 septembrie stil nou) când Principatul Bulgariei şi-a proclamat în mod oficial [1] independenţa faţă de Imperiul Otoman şi şi-a schimbat statutul de la „principat” la „regat”. Această mişcare politică a oficializat şi anexarea provinciei otomane „Rumelia răsăriteană”, care se afla sub controlul bulgarilor încă din 1885. În 1946, monarhia a fost abolită, iar ultimul ţar a fost exilat, iar regatul a fost transformat în Republica Populară Bulgaria. Deşi uneori Regatul Bulgar a fost numit şi Al treilea Imperiu Bulgar[2], dar fiind faptul că în Evul Mediu prin „Ţarsdom” se înţelegea „Imperiu”. În comunitatea internaţională însă, al treilea stat bulgar a fost recunoscut ca „regat”, nu ca „imperiu”.

Războaiele balcanice

În ciuda proclamării statului Bulgaria în 1878 şi, după 1885, a controlului asupra Rumeliei răsăritene, existau comunităţi bulgăreşti importante în regiunile din Balcani care mai erau încă sub controlul Imperiului Otoman, în special în regiunea Macedonia. Pentru ca situaţia să fie şi mai complicată, Regatul Serbiei şi Regatul Greciei aveau pretenţii teritoriale cu privire la aceiaşi regiune Macedonia. Serbia considera că macedonenii slavi sunt parte a naţiunii sârbe. Aceste pretenţii au dus la conflicte pentru controlul regiunilor disputate care au durat până la primul război mondial. În 1903, în Macedonia otomană a avut loc o insurecţie a bulgarilor, care a făcut ca cele două state vecine să fie în pragul războiului. În 1908, profitând de luptele dintre Marile Puteri ale momentului, Ferdinand s-a autoproclamat ţar şi proclamat independenţa totală a principatului şi transformarea lui în regat.

În 1911, premierul naţionalist Ivan Gheshov a început să facă eforturi pentru formarea unei alianţe cu Grecia şi Serbia. Cele trei părţi au căzut de acord să lase deoparte rivalităţile şi să se pregătească de un atac comun împotriva otomanilor.

În februarie 1912, a fost semnat un tratat secret între Bulgaria şi Serbia, iar, în mai, a fost semnat un tratat similar între Bulgaria şi Grecia. Muntenegrul a fost de asemenea chemat să facă parte din alianţă. Tratatele prevedeau împărţirea Macedoniei şi Traciei între aliaţi, dar liniile de demarcaţie au fost lăsate în mod intenţionat foarte vag trasate. În octombrie 1912, după ce otomanii au refuzat să aplice o serie de reforme în regiunile disputate, a izbucnit primul război balcanic.

Bulgari morţi în timpul luptelor războaielor balcanice

Aliaţii au avut un succes rapid şi neaşteptat. Armata bulgară a obţinut o serie de succese şi a înaintat până în apropierea Istabulului. Sârbii şi grecii au preluat controlul asupra Macedoniei. În decembrie, otomanii au început negocierile de pace. Negocierile au eşuat şi luptele au reînceput în februarie 1913. otomanii au pierdut oraşul Adrianopole în faţa atacului armatelor sârbo-bulgare. În martie a urmat un al doilea armistiţiu. Otomanii au pierdut toate posesiunile lor europene la vest de linia Midia-Enos, aflată la mică distanţă de Istambul. Bulgaria a obţinut controlul asupra celei mai mări părţi a Traciei, inculusiv asupra Adrioanopolelui, şi portului la Marea Egee Dedeagaci (Alexandroupoli). Bulgaria a obţinut o mică parte a Macedoniei, la nord şi est de Salonic (care a revenit Greciei), de-a lungul frontierelor sale vestice.

Frontierele din Balcani după primul şi al doilea război balcanic (1912-1913)

Bulgarii au suferit cele mai multe pierderi dintre aliaţi şi s-au simţit îndreptăţiţi să primească cele mai mari recompense teritoriale. În schimb, sârbii aveau alt punct de vedere şi au refuzat să cedeze orice teritoriu pe care îl ocupaseră deja în nordul Macedoniei, (care corespunde în mare parte teritoriului actualei Republici Macedonia), afirmând că armata bulgară nu a reuşit să-şi îndeplinească obiectivele la Adrianopole fără ajutorul sârbesc, astfel încât orice înţelegere antebelică cu privire la împărţirea Macedoniei ar fi trebuit să fie revizuită. Unii dintre liderii politici bulgari erau în favoarea declanşării unui nou război cu Grecia şi Serbia pentru tranşarea acestui diferend. În iunie 1913, Grecia şi Serbia au format o nouă alianţă împotriva Bulgariei. Premierii celor două ţări s-au înţeles ca Serbia să păstreze Macedonia iar Grecia să păstreze Tracia.

Ţarul Ferdnand, bucurându-se de sprijinul discret al germanilor şi austro-ungarilor, considerând că aceste înţelegeri reprezintă o încălcare a acordurilor antebelice, a declarat război Greciei şi Serbiei. Armata bulgară şi-a atacat foştii aliaţi pe 29 iunie. Grecii şi sârbii, după şocul primului atac şi-au revenit şi au forţat armata bulgară să intre rapid în retragere. Luptele au fost foarte dure, în special în timpul bătăliei de maximă importanţă de la Bregalniţa. România a intrat şi ea în război şi a atacat Bulgaria din nord, iar Imperiul Otoman a atacat din sud-est. Bulgaria a trebuit să se recunoască învinsă, fiind obligată să renunţe la aproape toate pretenţiile sale teritoriale în relaţia cu Serbia şi Grecia şi, în plus, a trebuit să retrocedeze regiunea şi oraşul Adrianopole. România a luat în posesie Cadrilaterul.

Primul război mondial

După pierderile suferite în timpul războaielor balcanice, opinia publică bulgară s-a întors împotriva puterilor occidentale şi a Imperiului Rus, care nu păruseră să facă nimic pentru a-i ajuta. Guvernul premierului Vasil Radoslavov a aliat Bulgaria cu Imperiul German şi cel Austro-Ungar, chiar dacă prin aceasta ţara se alia şi cu otomanii. În acel moment însă, Bulgaria nu avea nicio pretenţie teritorială faţă de Imperiul Otoman, în vreme ce Serbia, Grecia şi România (aliate cu Regatul Unit şi cu Franţa), stăpâneau teritorii pe care bulgarii le considera de drept ale lor. Bulgaria nu a intrat imediat în război, dar Germania le-a promis că va sprijini restaurarea frontierelor Tratatul de la San Stefano. Bulgaria, avea cea mai mare armată din Balcani, a declarat război Serbiei în octombrie 1915. Imediat, Regatul Unit, Franţa şi Italia au declarat război Bulgariei.

Deşi Bulgaria, în alianţă cu Germania, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman, a cucerit mai multe victorii împotriva Serbiei şi României, ocupând cea mai mare parte a Macedoniei de la sârbi şi Dobrogea de la români, războiul a devenit în scurtă vreme nepopular în rândul populaţiei ţării, care suferea mari greutăţi economice şi nu erau de acord să lupte alături de musulmani împotriva fraţilor ortodocşi. Liderul Partidului Agrar, Alexandur Stamboliski, a fost închis pentru atitudinea sa deschisă împotriva războiului. Revoluţia rusă din februarie 1917 a avut un efect important în Bulgaria, prin diseminarea ideilor antirăzboinice printre trupele de pe front şi printre locuitorii oraşelor. În iunie, guvernul Radoslavov a demisionat. În rândurile armatei au avut loc mai multe rebeliuni iar Stamboliski a fost eliberat din închisoare, iar Bulgaria a fost proclamată republică.

Perioada interbelică

În septembrie 1918, armatele reunite sârbo-britanică-franco-elenă au spart frontul din Macedonia, iar ţarul Ferdinand a fost nevoit să ceară pacea. Stamboliiski dorea să facă o serie de reforme democratice, nu să permită declanşarea unei revoluţii. Pentru a evita declanşarea revoluţiei, premierul a făcut presiuni asupra suveranului să abdice în favoarea moştenitorului tronului, Boris al III-lea. Revoluţionarii au fost reprimaţi, iar armata a fost demobilizată. După semnarea tratului de pace de la Neuilly (noiembrie 1919), Bulgaria a pierdut posesiunile de la Marea Egee în favoarea Greciei, aproape toată Macedonia în favoarea Iugoslaviei şi a cedat toată Dobrogea României. Alegerile din martie 1920 i-au dat câştig de cauză agrarienilor, iar Stamboliiski primul guvern cu adevărat democrat al ţării.

Stamboliiski a trebuit să facă faţă uriaşelor probleme sociale într-o ţară preponderent agrară. Bulgaria trebuia să suporte uriaşe reparaţii de război datorate Iugoslaviei şi României şi trebuia în plus să rezolve problema refugiaţilor din Macedonia. Stamboliiski a reuşit să ducă la bun sfârşit un mare număr de reforme sociale, în ciuda opoziţiei ţarului, marilor proprietari de pământuri şi ofiţerilor unei armate mult redusă numeric, dar încă foarte influente. Un inamic important al premierului era „Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană” (VMRO), care milita pentru recucerirea Macedoniei prin război. În faţa atâtor inamici, Stamboliiski a căutat sprijjinul comuniştilor bulgari şi a stabilit relaţii cu Uniunea Sovietică.

În martie 1923, Stamboliiski a semant un acord cu Iugoslavia prin care recunoştea noua frontieră comună şi se angaja să lupte împotriva VMRO. Naţionaliştii au organizat o lovitură de stat pe 9 iunie 1923, în timpul căreia Stamboliykski a fost asasinat. Cu sprijinul direct al ţarului şi a VMRO, la Sofia a fost adus la putere Alexandăr Ţankov şi cabinetul său de dreapta, care a declanşat teroarea albă împotriva agrarienilor şi comuniştilor. Liderul comuniştilor bulgari, Gheorghi Dimitrov, a fugit în URSS. După o tentativă eşuată de asasinare a ţarului, a urmat un mare val de represiuni în 1925. În 1926, ţarul a convins Ţankov să demisioneze împreună cu guvernul său, pentru a permite instalarea unui cabinet moderat sub preşedinţia lui Andrei Liapcev. A fost proclamată o amnistie, dar Partidul Comunist a rămas în afara legii. Agrarienii s-au reorganizat şi au câştigat alegerile din 1931 sub conducerea noului lider al partidului, Nicola Muşanov.

În momentul în care părea că a fost restabilită stabilitatea politică, au reapărut tensiuni economico-sociale datorită efectelor marii crize economice mondiale. În mai 1934, o nouă lovitură de stat i-a îndepărtat pe agrarieni de la putere, conducerea ţării fiind preluată de regimul autoritarist al luni Kimon Gheorghiev, care se bucura de sprijinul ţarului.în 1935, ţarul Boris a preluat puterea în stat, folosindu-se de premierii-paravan Gheorghi Kioseivanov] (1935-1940) şi Bogdan Filov (1940-1943). Regimul ţarului a interzis toate partidele de opoziţia şi a aliat ţara cu Germania Nazistă şi Italia Fascistă. Deşi Bulgaria a semnat alături de Iugosalavia şi Grecia Pactul balcanic din 1938, problemele teritoriale au continuat să mocnească.

Al doilea război mondial

În timpul mandatului lui Filov, Bulgaria s-a apropiat tot mai mult de Germania Nazistă, primind din partea lui Hitler sudul Dobrogei (Cadrilaterul) în septembrie 1940. (Vedeţi şi: Dictatul de la Viena). În martie 1941, Bulgaria a semnat Pactul Tripartit, devenind aliatul oficial al Germaniei. Trupele germane au intrat în Bulgaria, pregătindu-se pentru invadarea Iugoslaviei şi Greciei. După înfrângerea vecinilor săi, Bulgaria a ocupat cea mai mare parte a Macedoniei iugoslave şi toată Tracia greacă. Bulgaria a declarat război Regatului Unit şi Statelor Unite, dar, în ciuda presiunilor germane, nu a declarat război şi Uniunii Sovietice.

În august 1943, ţarul Boris a murit pe neaşteptate după reîntoarcerea dintr-o vizită în Germania (există supoziţii niciodată dovedite că ar fi fost asasinat). Pe tronul ţării i-a succedat fiul său de şase ani Simeon. Puterea era deţinută însă de un consiliu de regenţă prezidat de unchiul tânărului ţar, prinţul Chiril. Noul premier, Dobri Bojilov, a fost doar omul de paie al germanilor.

Începând cu anul 1943, rezistenţa împotriva germanilor şi a regimului de dreapta a devenit tot mai puternică fiind coordonată de comunişti. Agrarienii, conduşi acum de Nikola Petkov, social-democraţii şi chiar unii ofiţeri ai armatei au format „Frontul Patriei”. Partizanii au început să opereze în munţii din vest şi sud. În 1944 devenise evident că Germania pierdea războiul şi regimul bulgar a început să caute o cale de ieşire din conflagraţie. Bojilov a demisionat în mai, iar succesorul lui, Ivan Bagrianov, a încercat să stabilească contacte cu Aliaţii occidentali pentru negocieri de pace.

Între timp, capitala Sofia a fost bombardată de aviaţia Aliată la sfârşitul anului 1943 şi începutul lui 1944, iar mai târziu au avut raiduri şi împotriva altor oraşe importante ale ţării. De frontierele Bulgariei se apropia rapid armata sovietică. În august, Bulgaria a anunţat în mod unilateral retragerea sa din război şi şi-a retras în grabă trupele din Iugoslavia şi Grecia. Guvernul bulgar a cerut germanilor să părăsească ţara. În septembrie, Armata Roşie a intrat în Bulgaria. Guvernul de la Sofia, într-o încercare disperată de evitare a ocupaţiei sovietice, a declarat război Germaniei. Sovieticii nu au fost impresionaţi de această ultimă iniţiativă şi, pe 8 septembrie au declarata război bulgarilor. Astfel, pentru câteva zile, Bulgaria s-a aflat în stare de război atât cu Germania cât şi cu URSS. Pe 16 septembrie, Armata Roşie a intrat în Sofia.

Lovitura de stat comunistă

„Frontul Patriei” a preluat puterea la Sofia după o lovitură de stat şi, sub conducerea lui Kimon Gheorghiev, a fost formată un guvern de largă coaliţie cuprinzând în principal miniştri ai agrarienilor şi social-democraţilor. După semnarea păcii, Bulgaria a putut păstra Cadrilaterul, dar a renunţat la toate pretenţiile teritoriale împotriva Greciei şi Iugoslaviei. Pentru a preveni orice dispute viitoare, Grecia a expulzat peste 150.000 de bulgari din Tracia. Comuniştii şi-au rezervat în mod intenţionat un rol minor în noul guvern, care era controlat însă din umbră de reprezentanţii sovietici. A fost organizată „Miliţia Populară”, care a început operaţiuni de intimidare şi hărţuire a opoziţiei.


În februarie 1945 au devenit evidente noile realităţi politice de la Sofia în momentul în care prinţul Chiril şi sute de oficiali ai vechiului regim au fost arestaţi şi acuzaţi de crime de război. Până în iunie, Chiril şi ceilalţi regenţi, 22 de foşti miniştri şi alţi oficiali au fost executaţi. În septembrie 1946 a fost abolită monarhia, iar ţarul-copil Simeon a fost exilat. În acest moment comuniştii au preluat în mod decisiv puterea, Vasil Kolarov fiind numit preşedinte iar Gheorghi Dimitrov prim-ministru. Alegerile libere promise pentru 1946 au fost măsluite grosolan şi au fost boicotate de opoziţie. Agrarienii au refuzat să coopereze cu noul regim şi, în iunie, liderul lor, Nikola Petkov, a fost arestat. În ciuda puternicelor proteste internaţionale, Petkov a fost executat în septembrie. Acesta poate fi considerat ca fiind momentul cuceririi definitive a puterii de către comuniştii bulgari.

Note

  1. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite of
  2. ^ - Sofia Info