Richard Nixon

Richard Nixon
Richard M. Nixon, ca. 1935 - 1982 - NARA - 530679.jpg
Date personale
Nume la naștereRichard Milhous Nixon Modificați la Wikidata
Născut9 ianuarie 1913
Yorba Linda, California
Decedat22 aprilie 1994
New York City, New York
ÎnmormântatRichard Nixon Presidential Library and Museum[*] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale[*] (Accident vascular cerebral) Modificați la Wikidata
PărințiFrancis A. Nixon[*]
Hannah Milhous Nixon[*] Modificați la Wikidata
Frați și suroriDonald Nixon[*]
Edward Nixon[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuThelma Catherine Patricia Ryan (Pat) Nixon
Număr de copii2 Modificați la Wikidata
CopiiTricia Nixon Cox[*]
Julie Nixon Eisenhower[*] Modificați la Wikidata
Naționalitateamerican
CetățenieFlag of the United States.svg SUA Modificați la Wikidata
ReligieQuaker
Ocupațieom politic
om de stat Modificați la Wikidata
Al 37-lea președinte al Statelor Unite
În funcție
20 ianuarie 1969 – 9 august 1974
VicepreședinteSpiro Agnew (19691973),
Gerald R. Ford (19731974)
Precedat deLyndon B. Johnson
Succedat deGerald Ford
Al 36-lea vicepreședinte al Statelor Unite
În funcție
20 ianuarie 1953 – 20 ianuarie 1961
PreședinteDwight Eisenhower
Precedat deAlben Barkley
Succedat deLyndon Johnson
Senator al Statelor Unite
În funcție
4 decembrie 1950 – 1 ianuarie 1953
Precedat deSheridan Downey
Succedat deThomas Kuchel
Congressman al Statelor Unite
În funcție
January 3, 1947 – December 1, 1950
Precedat deJerry Voorhis
Succedat dePatrick Hillings

PremiiMedalia Campaniei Americane[*]
Medalia Campaniei din Asia-Pacific[*]
Medalia Victoriei în al Doilea Război Mondial[*]
Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[*] ()
Omul Anului conform revistei Time ()
Omul Anului conform revistei Time ()
Partid politicRepublican
Alma materColegiul Whittier⁠(en)
Universitatea Duke
Profesieavocat
Semnătură
Richard Nixon Signature.svg
Prezență online

Richard Milhous Nixon (n. 9 ianuarie 1913 – d. 22 aprilie 1994) a fost al treizeci și șaptelea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 1969 și 1974, când a devenit primul și încă singurul președinte american care a demisionat din funcție. Înainte de președinție, Nixon fusese membru al Camerei Reprezentanților din partea statului California și a Partidului Republican, și apoi senator de California și al treizeci și șaselea vicepreședinte al SUA între 1953 și 1961 în mandatele prezidențiale ale lui Dwight Eisenhower.

Nixon s-a născut în Yorba Linda⁠(en), California. A absolvit Colegiul Whittier⁠(en) în 1934 și școala de drept de la Universitatea Duke în 1937, revenind în California pentru a practica dreptul. Împreună cu soția sa, Pat Nixon, s-a mutat apoi la Washington pentru a lucra pentru guvernul federal în 1942. Ulterior, a servit în Marina Statelor Unite în al Doilea Război Mondial. Nixon a fost ales în Camera Reprezentanților din partea statului California în 1946 și apoi în Senat în 1950. Implicarea sa în cazul Alger Hiss⁠(en) i-a adus o reputație de anticomunist de frunte, precum și o notorietate națională. A fost ales candidat la vicepreședinție împreună cu candidatul prezidențial republican Dwight D. Eisenhower la alegerile din 1952⁠(en). Nixon a fost vicepreședinte opt ani, după care a candidat la funcția prezidențială la alegerile din 1960, fiind învins la limită de John F. Kennedy, după care a pierdut și alegerile pentru funcția de guvernator al Californiei în 1962. În 1968, a candidat din nou pentru președinție și a fost ales.

Deși Nixon a escaladat la început implicarea Statelor Unite în Războiul din Vietnam, a sfârșit prin a retrage SUA din conflict până în 1973. Vizita efectuată de Nixon în 1972⁠(en) în Republica Populară Chineză a deschis comunicațiile între cele două țări și a dus la normalizarea relațiilor diplomatice. El a inițiat o destindere a relațiilor cu Uniunea Sovietică și a semnat în același an Tratatul Împotriva Rachetelor Balistice⁠(en). Pe plan intern, administrația sa a adoptat în general politici ce transferau puterea de la Washington către state. Printre altele, el a lansat inițiative pentru combaterea cancerului și a drogurilor ilegale, a impus controlul salariilor și prețurilor, a pus în aplicare desegregarea școlilor din Sud, a implementat reforme ale mediului, a introdus legi pentru reformarea sistemului sanitar și de protecție socială. Deși a fost președinte în timpul aselenizărilor ce au început cu Apollo 11, el a înlocuit explorarea spațială umană cu misiuni ale navetelor spațiale. A fost reales cu ușurință în 1972.

Al doilea mandat al lui Nixon a fost marcat de o criză în Orientul Mijlociu, soldată cu un embargo asupra petrolului și cu resetarea procesului de pace în Orientul Mijlociu, dar și de o serie de dezvăluiri legate de Scandalul Watergate. Scandalul a escaladat și l-a costat pe Nixon mare parte din susținerea politică, astfel că la 8 august 1974, a demisionat în condițiile în care era aproape sigur că va fi demis de Congres. După demisie, el a acceptat amnistierea venită din partea succesorului său, Gerald Ford. După retragerea din viața politică, Nixon a scris nouă cărți și a efectuat numeroase călătorii în străinătate, ceea ce a contribuit la reabilitarea imaginii sale publice. A suferit un grav accident cerebral la 18 aprilie 1994, și a murit după patru zile, la 81 de ani.

Începutul vieții

Fișier:Infant Nixon.jpg
Copilul Richard stă în fața casei din Yorba Linda a familiei Nixon (la începutul lui 1914), privind către ceea ce este astăzi Biblioteca și Muzeul Prezidențial Richard Nixon⁠(en)

Nixon s-a născut în familia lui Francis A. Nixon⁠(en) și a lui Hannah (Milhous) Nixon⁠(en), la 9 ianuarie 1913, într-o casă construită de tatăl său, în Yorba Linda, California⁠(en).[1][2] Mama sa era de confesiune Quaker (tatăl său, inițial metodist, s-a convertit și el după căsătorie), și băiatul a crescut marcat de respectarea obiceiurilor și limitărilor Quakerilor din acea vreme, cum ar fi abstinența de la alcool, dans și cuvinte licențioase. Nixon a avut patru frați: Harold (1909–33), Donald⁠(en) (1914–87), Arthur (1918–25) și Edward⁠(en) (născut în 1930).[3] Patru dintre cei cinci băieți au fost botezați după regi care au domnit în Anglia istorică sau legendară; Richard, de exemplu, a fost botezat după Richard Inimă-de-Leu.[4] Tatăl lui Nixon era scoțiano-irlandez⁠(en) în timp ce mama lui era de origine mixtă germană, engleză și irlandeză.[5]

Nixon (al doilea din dreapta) a apărut într-un ziar în 1916, după ce a contribuit cu cinci cenți la un fond pentru orfanii de război. Donald⁠(en) este la stânga fratelui său.

Copilăria lui Nixon a fost marcată de greutăți, iar el a citat mai târziu vorbele lui Eisenhower pentru a-și descrie propria copilărie: „eram săraci, dar frumusețea era că nu știam asta”.[6] Familia Nixon nu a reușit să-și pună pe picioare o fermă și, după acest eșec, în 1922, s-a mutat la Whittier⁠(en), California. Într-o zonă cu mulți Quakeri, Frank Nixon a deschis un magazin alimentar și o benzinărie.[7] Fratele mai mic al lui Richard, Arthur, a murit în 1925 după o scurtă suferință.[8] La doisprezece ani, lui Richard i s-a găsit o pată pe plămân și, întrucât în familie exista istoric de tuberculoză, i s-a interzis să practice sport. În cele din urmă, pata s-a dovedit a fi țesut cicatrizat de la o pneumonie din copilărie.[9][10]

Educația primară și secundară

Micul Richard a studiat la East Whittier Elementary School, unde a fost președinte al promoției de clasa a opta.[11] Părinții săi credeau că fratele lui, Harold, a dus o adolescență destrăbălată din cauză că a mers la Liceul Whittier⁠(en) și că tot de aceea s-a îmbolnăvit de tuberculoză (din care cauză a și murit în 1933). În schimb, pe Richard l-au trimis la un liceu mai mare Fullerton Union High School⁠(en).[12][13] A primit note excelente, chiar dacă trebuia să meargă o oră cu autobuzul școlar în primul an de liceu—ulterior, a început să locuiască în zilele de lucru la o mătușă din Fullerton, pentru a reveni acasă în weekenduri.[14] A jucat fotbal în echipa liceului și rareori lipsea de la antrenamente, deși nu juca foarte des.[15] A avut mai mult succes în clubul de debate, câștigând mai multe campionate și primind singura pregătire în domeniul vorbitului în public de la șefa catedrei de engleză de la liceul din Fullerton, H. Lynn Sheller. Nixon și-a amintit mai târziu cuvintele lui Sheller, „ține minte, vorbitul este conversație ... nu striga la oameni. Vorbește cu ei. Conversează cu ei”.[16] Nixon a afirmat că a a încercat să utilizeze un ton conversațional cât mai mult posibil.[16]

Nixon la liceu, 1930.

Părinții l-au lăsat pe Richard să se transfere la Liceul Whittier pentru al doilea an, începând cu septembrie 1928. La Whittier, Nixon a suferit prima înfrângere electorală, candidând la președinția corpului elevilor. Se trezea în general la 4 a.m., pentru a merge cu camioneta familiei în Los Angeles să cumpere legume de la piață. După aceea, le ducea la magazin să le spele și să le expună, abia după aceea mergând la școală. Harold fusese diagnosticat cu tuberculoză în anul anterior; când mama lui l-a dus în Arizona în speranța că-și va ameliora sănătatea, responsabilitățile lui Richard au crescut, și l-au făcut să renunțe la fotbal. Totuși, Richard a absolvit liceul Whittier al treilea într-o promoție de 207 elevi.[17]

Colegiul și facultatea de drept

Lui Nixon i s-a oferit o bursă pentru a-și putea plăti studiile la Universitatea Harvard, dar boala lui Harold și nevoia ca mama lor să aibă grijă de acesta însemna că era nevoie de Richard la magazin. El a rămas în orașul său și a studiat la Colegiul Whittier⁠(en), cheltuielile de studii fiind acoperite printr-o moștenire primită de la bunicul dinspre mamă.[18] Nixon a jucat acolo baschet; a dat probe și la fotbal american, dar nu avea dimensiunile necesare. El a rămas în echipă ca rezervă, și s-a făcut remarcat prin entuziasm.[19] În loc de frății, colegiul Whittier avea societăți literare. Nixon a fost refuzat de unica astfel de societate pentru băieți, „the Franklins”; mulți membri ai acestei societăți proveneau din familii de vază, iar Nixon era dintr-o familie obișnuită. Ca urmare, a contribuit la înființarea unei noi societăți, „the Orthogonian Society”.[20] Pe lângă această societate, studii și munca la magazin, Nixon și-a găsit timp pentru un mare număr de activități extracurriculare, devenind campion de debate și dobândind o reputație de student harnic.[21] În 1933, s-a logodit cu Ola Florence Welch, fiica șefului poliției din Whittier. Cei doi s-au despărțit însă în 1935.[22]

După ce a absolvit colegiul în 1934, Nixon a primit o bursă la facultatea de drept a Universității Duke.[23] Școala era una nouă și căuta să atragă cei mai buni absolvenți de colegiu oferindu-le burse.[24] Plătea salarii mari profesorilor, dintre care mulți aveau reputație la nivel național sau internațional.[25] Numărul de burse se reducea mult pentru studenții din al doilea și al treilea an, ceea ce îi obliga pe beneficiari să concureze intens între ei.[24] Nixon nu doar că și-a păstrat bursa, ci a fost ales și președinte al Duke Bar Association,[26] introdus în Order of the Coif⁠(en),[27] și a absolvit al treilea în promoția sa în iunie 1937.[23] Ulterior, el scria despre alma mater a lui: „îmi amintesc mereu că pentru orice aș fi făcut în trecut sau aș putea face în viitor, Universitatea Duke este responsabilă într-un fel sau altul”.[28]

Începutul carierei, căsătoria și războiul

După absolvirea Universității Duke, Nixon spera la început să poată lucra la FBI, dar nu a primit niciun răspuns la cererea lui de angajare, aflând abia după mulți ani că inițial ea fusese admisă, dar interviul fusese anulat în ultimul moment din cauza reducerilor de buget.[29] El s-a întors însă în California și a fost admis în baroul statului în 1937. A început să practice avocatura în cadrul firmei Wingert and Bewley din Whittier,[23] lucrând la litigii comerciale pentru companii locale de petrol și pe alte probleme de drept comercial, dar și cu testamente.[30] În anii următori, Nixon declara cu mândrie că este singurul președinte modern care a lucrat anterior ca avocat practicant. Nixon se ferea să lucreze la divorțuri, întrucât nu-i plăcea să asiste la momente în care femeile discutau deschis despre sex.[31] În 1938, și-a deschis propria filială a firmei Wingert and Bewley în La Habra⁠(en), California,[32] și a devenit partener cu drepturi depline în anul următor.[33]

În ianuarie 1938, Nixon a jucat în producția Whittier Community Players a piesei The Dark Tower⁠(en). Acolo, a jucat împreună cu o profesoară de liceu pe nume Thelma "Pat" Ryan.[23] Nixon a descris-o în memoriile sale ca „un caz de dragoste la prima vedere”[34]—doar pentru Nixon însă, întrucât Pat Ryan l-a refuzat pe tânărul avocat de mai multe ori înainte de a accepta să se întâlnească cu el.[35] Odată începută curtea, Ryan ezita să se mărite cu Nixon; cei doi s-au întâlnit timp de doi ani înainte ca ea să-i accepte cererea în căsătorie. Au avut o nuntă mică, la 21 iunie 1940. După o lună de miere petrecută în Mexic, cei doi au revenit la Whittier.[36] Au avut doi copii, Tricia⁠(en) (născută în 1946) și Julie⁠(en) (născută în 1948).[37]

În ianuarie 1942, cei doi s-au mutat la Washington, D.C., unde Nixon s-a angajat la Oficiul pentru Administrarea Prețurilor⁠(en).[23] În campaniile sale politice, Nixon avea să sugereze că acesta a fost răspunsul său la atacul de la Pearl Harbor, dar el de fapt încercase să obțină postul în toată a doua jumătate a lui 1941. Atât Nixon cât și soția sa credeau că rămânând în Whittier își limitează perspectivele.[38] A fost repartizat la divizia de raționalizare a anvelopelor, unde trebuia să răspundă la scrisori. Nu i-a plăcut acest rol și, după patru luni, a cerut să se înroleze în marină.[39] Fiind Quaker din naștere, putea să ceară scutirea de recrutare, iar pentru cei în slujba guvernului se acordau oricum astfel de scutiri. A fost acceptat, și s-a înrolat în marină în august 1942.[40]

Nixon a terminat școala de candidați pentru posturi de ofițer și a fost inclus cu grad de aspirant⁠(en) în octombrie 1942. Primul său post a fost acela de ordonanță pentru comandantul bazei aeriene a marinei de la Ottumwa din Iowa. Căutând o activitate mai animată, el a cerut să fie trimis pe mare și a fost transferat ca ofițer pentru controlul pasagerilor navali la South Pacific Combat Air Transport Command⁠(en), care susținea logistica operațiunilor din Pacificul de Sud-Vest⁠(en).[41][42] A fost ofițer responsabil cu comandamentul transportului aerian al combatanților la Guadalcanal în Insulele Solomon și apoi la Green Island (Nissan island) de la nord de Bougainville. Unitatea sa pregătea planuri de zbor pentru operațiuni C-47 și superviza încărcarea și descărcarea avioanelor de marfă. Pentru acest serviciu, el a primit Letter of Commendation⁠(en) pentru „îndeplinire merituoasă și eficientă a datoriei ca ofițer responsabil pentru comandamentul trasnportului aerian al combatanților în Pacificul de Sud”. La 1 octombrie 1943, Nixon a fost avansat în gradul de locotenent. Nixon a mai primit două stele de serviciu și o citare de laudă, deși nu a participat la nicio luptă. După revenirea în SUA, Nixon a fost numit ofițer administrativ la Baza Aeriană Navală Alameda⁠(en) din California. În ianurie 1945, a fost transferat la Biroul de Aeronautică⁠(en) din Philadelphia pentru a ajuta la negocierea încetării contractelor de război, primind încă o letter of commendation pentru munca depusă.[43] Apoi, Nixon a fost transferat la alte birouri pentru a lucra la contracte, și în cele din urmă la Baltimore.[44] În octombrie 1945, a fost avansat în gradul de locotenent-comandor.[43] Și-a încheiat serviciul militar la 1 ianuarie 1946.[45]

Ascensiunea pe scena politică

Richard și Pat Nixon îl prezintă pe generalul Dwight D. Eisenhower—co-candidatul lui Richard Nixon—fiicelor lui, Tricia⁠(en) (în picioare) și Julie Nixon Eisenhower⁠(en) (în brațele tatălui ei), la Aeroportul Național Washington⁠(en), 10 septembrie 1952.

Cariera în Congres

În 1945, Republicanii din colegiul 12 din California, nemulțumiți că nu reușesc să-l învingă pe congressmanul democrat Jerry Voorhis⁠(en), au căutat un candidat de consens, care să ducă o campanie puternică împotriva acestuia. Ei au format „Comitetul celor 100” pentru a găsi un candidat, în speranța de a evita disensiuni interne care să ducă la noi victorii ale lui Voorhis. După ce comitetul nu a reușit să atragă candidați mai cunoscuți, Herman Perry, managerul filialei din Whittier a Bank of America, l-a propus pe Nixon, prieten de familie cu care fusese coleg în Consiliul de Administrație al Colegiului Whittier înainte de război. Perry i-a scris lui Nixon în Baltimore. După o noapte de discuții aprinse între soții Nixon, ofițerul de marină a răspuns cu entuziasm propunerii lui Perry. Nixon s-a dus în California și a fost ales de comitet. Când a plecat din Marină la începutul lui 1946, Nixon și soția lui s-au întors la Whittier, unde Nixon a început un an de campanie intensă.[46][47] El a susținut că Voorhis a fost un congressman ineficient și a sugerat că faptul că Voorhis este susținut de o grupare cu legături cu comuniștii înseamnă că Voorhis însuși are vederi radicale.[48] Nixon a câștigat alegerile, primind 65.586 de voturi față de cele 49.994 ale lui Voorhis.[49]

Nixon în campanie pentru Senate în 1950

În Congres, Nixon a susținut Legea Taft–Hartley⁠(en) din 1947, o lege federală pentru monitorizarea activităților și puterii sindicatelor, și a făcut parte din Comisia pentru Educație și Muncă a Camerei Reprezentanților. El a făcut parte și din Comisia Herter, care s-a deplasat în Europa pentru a raporta necesitatea de ajutor american. Nixon era cel mai tânăr membru al comisiei și singurul din Vestul Statelor Unite.[50] Argumentele membrilor Comisiei Herter, inclusiv ale lui Nixon, au dus la adoptarea de către legislativ a Planului Marshall.[51]

Nixon a câștigat atenție la nivel național pentru prima oară în 1948 când ancheta sa, ca membru al Comisiei pentru Activități Ne-Americane a Camerei⁠(en), a rezolvat cazul de spionaj Alger Hiss⁠(en). Deși mulți se îndoiau de acuzațiile lui Whittaker Chambers⁠(en) că Hiss, fost oficial în Departamentul de Stat, ar fi fost spion sovietic, Nixon credea că sunt adevărate și a insistat pentru continuarea anchetei. Într-un proces de calomnie intentat de Hiss, Chambers a produs documente ce îi susțineau afirmațiile. Între acestea, se numărau hârtii și microfilme⁠(en) pe care Chambers le-a predat anchetatorilor Camerei după ce le ascunsese peste noapte pe un câmp; ele au fost poreclite „Pumpkin papers⁠(en)” (documentele din dovleci).[52] Hiss a fost condamnat pentru Perjury⁠(en) în 1950 pentru că a negat sub jurământ că i-ar fi dat vreun document lui Chambers.[53] În 1948, Nixon a cross-filing⁠(en), câștigând primarele pentru ambele partide,[54] și fiind reales fără probleme.[55]

Nixon în „turul cu mașina” la Sausalito, California, 1950

În 1949, Nixon a început să ia în calcul candidatura pentru Senatul Statelor Unite împotriva senatorului democrat în funcție, Sheridan Downey⁠(en),[56] și a intrat în cursă în luna noiembrie a acelui an.[57] Downey s-a confruntat cu o luptă dură în alegerile primare împotriva reprezentantei Helen Gahagan Douglas, și și-a anunțat retragerea din cursă în martie 1950.[58] Nixon și Douglas au câștigat alegerile primare ale partidelor lor[59] și s-au angajat într-o campanie dură în cadrul căreia Războiul din Coreea a fost o temă majoră.[60] Nixon a încercat să concentreze atenția electoratului pe voturile de orientare liberală ale lui Douglas. Ca parte a acestui efort, membrii campaniei au răspândit niște manifeste denumite „Pink Sheets” prin care afirma că Douglas votase similar cu congressmanul de New York Vito Marcantonio⁠(en) (despre care unii credeau că ar fi comunist), și că, prin urmare, opiniile lor politice sunt aproape identice.[61] Nixon a câștigat alegerile la aproape douăzeci de puncte procentuale distanță.[62]

În Senat, Nixon a luat o poziție de frunte contra comunismului global, călătorind și vorbind împotriva acestei amenințări.[63] El a avut relații amicale cu alt anticomunist notoriu, prietenul său, senatorul de Wisconsin, Joseph McCarthy, dar a avut grijă să păstreze o oarecare distanță între el și acuzațiile adesea nefondate și panicarde ale lui McCarthy.[64] Nixon l-a criticat și pe președintele Harry S. Truman pentru cum a tratat Războiul din Coreea.[63] A susținut acordarea statutului de stat pentru Alaska și Hawaii, a votat în favoarea drepturilor civile pentru minorități, și a susținut ajutoare federale împotriva dezastrelor naturale din India și Iugoslavia.[65] A votat împotriva controlului prețurilor și altor restricții monetare, împotriva plății de ajutoare sociale pentru imigranții ilegali.[65]

Vicepreședinția

Reclamă electorală din campania Eisenhower–Nixon, 1952

Generalul Dwight D. Eisenhower a fost nominalizat drept candidat la președinție de către Partidul Republican în 1952. El nu avea nicio preferință anume pentru vreun candidat viceprezidențial, și astfel înalții demnitari și oficiali de partid republicani s-au întâlnit în spatele ușilor închise și i l-au recomandat generalului pe Nixon, iar Eisenhower a acceptat. Tinerețea lui Nixon (avea 39 de ani pe atunci), atitudinea împotriva comunismului, dar și baza politică din California—unul dintre cele mai mari state—erau toate considerate de către conducători surse de voturi. Printre alți candidați luați în calcul s-au mai numărat și senatorul de Ohio Robert Taft⁠(en), guvernatorul statului New Jersey Alfred Driscoll⁠(en) și senatorul de Illinois Everett Dirksen⁠(en).[66][67] În cadrul campaniei, Eisenhower a vorbit în special despre planurile pe care le avea el pentru țară, lăsând campania negativă în seama colegului său.[68]

Pe la jumătatea lui septembrie, candidații republicani s-au confruntat cu o criză majoră.[69] În mass-media s-a relatat că Nixon deține niște fonduri politice, întreținute de susținătorii săi, din care îi sunt rambursate cheltuielile politice.[70] Asemenea fonduri nu erau ilegale, dar îl expuneau pe Nixon la acuzații de posibil conflict de interese. Cum începuseră să apară presiuni asupra lui Eisenhower să ceară demisia lui Nixon și renunțarea la candidatură, senatorul a ieșit la televiziune pentru a ține un discurs la 23 septembrie 1952.[71] Această cuvântare, denumită ulterior Checkers speech⁠(en), a fost auzită de circa 60 de milioane de americani—inclusiv de cea mai mare audiență obținută până atunci de o televiziune.[72] Nixon s-a apărat cu un mesaj emoționant, arătând că fondul nu este secret, și nici nu furnizează donatorilor favoruri speciale. El s-a prezentat ca persoană cu venituri modeste (soția nu are nicio haină de blană; în schimb, poartă „o respectabilă haină republicană de pânză”) și ca patriot.[71] Discursul avea să rămână în istorie pentru că Nixon a amintit de un cadou pe care îl primise, dar pe care nu voia să-l dea înapoi: „un mic câine cocker spaniel ... trimis tocmai din Texas. Și fetița noastră—Tricia, de 6 ani—i-a dat numele de Checkers.”[71] Discursul a fost o capodoperă și a generat un val de susținere publică pentru Nixon.[73] Eisenhower s-a hotărât să-l păstreze drept coleg de candidatură,[74] decizie ce s-a dovedit victorioasă pentru alegerile din noiembrie⁠(en).[68]

Eisenhower se angajase să-i dea lui Nixon responsibilități în timpul mandatului de vicepreședinte, responsabilități ce i-ar fi permis să fie eficient de la început ca succesor. Nixon participa la ședințele Cabinetului și ale Consiliului de Securitate Națională, și le prezida în absența lui Eisenhower. Un turneu efectuat în 1953 în Orientul Îndepărtat a reușit să genereze mai multă simpatie față de Statele Unite și l-a determinat pe Nixon să aprecieze potențialul regiunii ca centru industrial. A vizitat Saigonul și Hanoiul din Indochina Franceză.[75] La întoarcerea în Statele Unite la sfârșitul lui 1953, Nixon a mărit timpul pe care îl dedica relațiilor externe.[76]

Biograful Irwin Gellman, care a scris o cronică a anilor petrecuți de Nixon în Congres, scria despre vicepreședinția lui:

Eisenhower a modificat radical rolul colegului său, prezentându-i roluri critice în afacerile externe și interne după ce au preluat funcția. Vicepreședintele s-a bucurat de inițiativele președintelui și a lucrat cu energie pentru îndeplinirea obiectivelor Casei Albe. Datorită colaborării între cei doi lideri, Nixon merită titlul de «primul vicepreședinte modern»”.[77]

În ciuda campaniilor intense duse de Nixon, care și-a reluat atacurile puternice îndreptate împotriva democraților, republicanii au pierdut controlul asupra ambelor camere ale Congresului la alegerile din 1954. Aceste pierderi l-au făcut pe Nixon să se gândească să renunțe la politică după terminarea mandatului.[78] La 24 septembrie 1955, președintele Eisenhower a suferit un infarct; starea lui a fost la început considerată a-i pune în pericol viața. Eisenhower nu a putut să-și îndeplinească îndatoririle timp de șase săptămâni. Amendamentul al 25-lea la Constituția Statelor Unite⁠(en) încă nu fusese propus, iar vicepreședintele nu avea nicio putere formală de acțiune. Cu toate acestea, Nixon a acționat în numele lui Eisenhower în această perioadă, prezidând ședințele Cabinetului și asigurându-se că consilierii și ofițerii Cabinetului nu caută să dobândească mai multă putere.[79] Conform biografului Stephen Ambrose⁠(en), Nixon „câștigase stima pe care a primit-o prin conduita sa în timpul crizei ... nu a făcut nicio încercare de a prelua puterea”.[80]

Cu moralul mai bun, Nixon a încercat să obțină un al doilea mandat, dar unii dintre consilierii lui Eisenhower își propuseseră să-l dea la o parte. Într-o ședință din decembrie 1955, Eisenhower a propus ca Nixon să nu candideze pentru realegere pentru a i se da experiența administrativă în vederea candidaturii în 1960 ca președinte, și să devină membru al Cabinetului într-o a doua administrație Eisenhower. Nixon credea însă că o astfel de acțiune avea să-i distrugă cariera politică. Când Eisenhower și-a anunțat candidatura pentru realegere, în februarie 1956, s-a ferit de chestiunea candidatului viceprezidențial, afirmând că este improprie tratarea ei înaintea obținerii renominalizării. Deși lui Eisenhower nu i se opunea niciun republican, Nixon a primit un număr substanțial de voturi în favoarea unor alți candidați în alegerile primare din 1956 din New Hampshire. La sfârșitul lui aprilie, președintele a anunțat că Nixon îi va fi din nou partener de candidatură.[81] Eisenhower și Nixon au fost realeși lejer la alegerile din noiembrie 1956⁠(en).[82]

Vicepreședintele Nixon și premierul sovietic Nikita Hrușciov polemizează în fața presei în parte din ceea ce avea să fie cunoscut drept Dezbaterea din Bucătărie⁠(en), 24 iulie 1959.

În primăvara lui 1957, Nixon a efectuat o nouă călătorie majoră în străinătate, de această dată în Africa. La întoarcere, a contribuit la promovarea Legii Drepturilor Civile din 1957. Legea, care inițiial se dorea o reformă mai radicală, a fost slăbită în Senat, iar activiștii pentru drepturi civile au fost împărțiți între a încuraja și a descuraja promulgarea ei de către Eisenhower. Nixon l-a sfătuit pe președinte să promulge legea, ceea ce s-a și întâmplat.[83] Eisenhower a mai suferit un mic atac cerebral în noiembrie 1957, iar Nixon a ținut o conferință de presă, asigurând națiunea că în timpul convalescenței lui Eisenhower Cabinetul continuă să funcționeze ca o echipă.[84]

La 27 aprilie 1958, Richard și Pat Nixon au plecat într-un turneu în America de Sud. La Montevideo, Uruguay, Nixon a efectuat o vizită neprogramată într-un campus universitar, unde a răspuns la întrebările studenților pe tema politicii externe a SUA. Călătoria a fost una fără mari evenimente până când grupul lui Nixon a ajuns la Lima, Peru, unde s-a confruntat cu demonstrații studențești. Nixon a mers în campus, a ieșit din mașină să discute cu studenții, și a rămas până a când a fost obligat să intre înapoi în mașină de o salvă de obiecte aruncate. La hotel, Nixon a găsit o altă mulțime, și a fost scuipat de un demonstrant.[85] La Caracas, Venezuela, Nixon și soția sa au fost scuipați de demonstranți antiamericani, iar limuzina a fost atacată de un grup de oameni înarmați cu răngi.[86] Conform lui Ambrose, conduita demnă și curajoasă a lui Nixon „i-a făcut chiar și pe unii dintre cei mai înverșunați adversari ai săi să-i poarte un oarecare respect”.[87]

În iulie 1959, președintele Eisenhower l-a trimis pe Nixon în Uniunea Sovietică la deschiderea Expoziției Naționale Americane⁠(en) la Moscova. La 24 iulie, în timp ce făcea un tur al expoziției împreună cu premierul sovietic Nikita Hrușciov, cei doi s-au oprit la o bucătărie-model americană și s-au angajat într-o dezbatere ad-hoc despre meritele capitalismului în raport cu comunismul, discuție ce avea să devină celebră sub denumirea de „Dezbaterea din Bucătărie⁠(en)".[88]

Alegerile din 1960 și 1962; anii „din sălbăticie”

În 1960, Nixon a lansat prima sa campanie pentru alegerile prezidențiale. S-a confruntat cu foarte puțină opoziție în cadrul alegerilor primare republicane[89] și l-a ales pe fostul senator de Massachusetts Henry Cabot Lodge, Jr.⁠(en) drept partener.[90] Adversarul său democrat a fost John F. Kennedy, iar cursa a rămas strânsă pe toată durata ei.[91] Nixon a insistat pe experiența sa, dar Kennedy a cerut înnoire și a susținut că administrația Eisenhower–Nixon permisese Uniunii Sovietice să depășească SUA în domeniul rachetelor balistice („missile gap⁠(en)”).[92] Între timp, fusese introdus un nou mediu de informare în politică: dezbaterile prezidențiale televizate. În prima astfel de dezbatere, Nixon pare palid și nebărbierit, spre deosebire de fotogenicul Kennedy.[90] Performanța lui Nixon în cadrul dezbaterii a fost percepută drept mediocră în mediul vizual, deși mulți dintre cei care au ascultat-o la radio credeau că Nixon a ieșit învingător.[93] Nixon a pierdut alegerile la limită, Kennedy câștigând doar 120.000 de voturi în plus față de el (0,2 procente) în votul popular.[90]

Vicepreședintele Nixon și vicepreședintele ales Lyndon Johnson ies din Casa Albă în dimineața de 20 ianuarie 1961, pentru ceremonia de inaugurare Kennedy–Johnson

Au apărut acuzații de fraudă electorală în Texas si în Illinois, ambele state câștigate de Kennedy; Nixon a refuzat să conteste alegerile, temându-se că o controversă îndelungată ar produce prejudicii de imagine Statelor Unite în ochii lumii, și că incertitudinea ar dăuna intereselor americane.[94] La sfârșitul mandatului său de vicepreședinte, în ianuarie 1961, Nixon și familia sa s-au întors în California, unde el e practicat avocatura și a scris o carte intitulată Six Crises⁠(en), în care relata cazul Hiss, infarctul lui Eisenhower și Criza Fondului care fusese rezolvată de discursul Checkers.[90][95]

Liderii republicani locali și naționali l-au încurajat pe Nixon să candideze împotriva lui Pat Brown pentru funcția de guvernator al statului California la alegerile din 1962.[90] În ciuda unor rețineri inițiale, Nixon a intrat în cursă.[90] Campania i-a fost umbrită de suspiciunile că Nixon consideră funcția ca piedestal pentru o altă candidatură prezidențială, de opoziția extremei drepte din partid și de lipsa sa de interes pentru ocuparea funcției de guvernator al Californiei.[90] Nixon spera ca o victorie să-i confirme statutul de principal activist republican din țară și că va asigura rămânerea sa în prim planul politicii naționale.[96] El a fost însă învins de Brown cu peste cinci puncte procentuale, iar înfrângerea a fost considerată pe scară largă a fi sfârșitul carierei sale politice.[90] Într-un discurs de acceptare a înfrângerii din dimineața de după alegeri, Nixon a dat vina pe mass-media pentru favorizarea adversarului său, spunând: „nu-l veți mai avea pe Nixon să vă mai bată la cap pentru că, domnilor, aceasta este ultima mea conferință de presă”.[97] Înfrângerea din California a fost scoasă în evidență în episodul din 11 noiembrie 1962, al emisiunii Howard K. Smith: News and Comment⁠(en) de la ABC, intitulat „The Political Obituary of Richard M. Nixon”.[98] Alger Hiss a apărut în emisiune, și numeroși reprezentanți ai publicului s-au plâns că nu este corect să i se acorde unui infractor condamnat timp de antenă ca să atace un fost vicepreședinte. Revolta a dus la anularea programului lui Smith,[99] și simpatia publică pentru Nixon a crescut.[98]

Nixon arată documentele sale unui ofițer est-german pentru a trece între sectoarele orașului divizat Berlin, 1963

Familia Nixon a călătorit în Europa în 1963, unde Nixon a ținut conferințe de presă și s-a întâlnit cu liderii țărilor pe care le-a vizitat.[100] Familia s-a mutat la New York City, unde Nixon a devenit partener senior în reputatat firmă de avocatură Nixon, Mudge, Rose, Guthrie & Alexander⁠(en).[90] Când și-a anunțat campania din California, Nixon se angajase să nu mai candideze la președinție în 1964; chiar dacă nu ar fi făcut acel angajament, el considera că este dificil să-l învingă pe Kennedy sau, după asasinarea sa, pe succesorul lui Kennedy, Lyndon Johnson.[101] În 1964, el l-a susținut pe senatorul de Arizona Barry Goldwater pentru nominalizarea republicană la candidatura prezidențială; când Goldwater a reușit să obțină nominalizarea, Nixon a fost ales pentru a-l prezenta pe candidat la convenție. Deși considera că Goldwater nu are multe șanse de succes, Nixon i-a făcut campanie cu loialitate. Alegerile⁠(en) au fost un dezastru pentru republicani; înfrângerea detașată a lui Goldwater în fața lui Johnson a fost însoțită de pierderi înregistrate de partid în Congres și între funcțiile de guvernator ale statelor.[102]

Nixon a fost unul dintre puținii republicani de seamă care nu au fost învinovățiți pentru rezultatele dezastruoase, și a încercat să profite de această imagine la alegerile pentru Congres din 1966. A făcut campanie pentru mulți republicani care încercau să redobândească locurile pierdute la victoria lui Johnson și a fost lăudat pentru ajutorul dat republicanilor să recupereze locuri în alegerile parțiale.[103]

Alegerile prezidențiale din 1968

Nixon și Johnson se întâlnesc la Casa Albă înainte de nominalizarea lui, iulie 1968.

La sfârșitul lui 1967, Nixon și-a anunțat familia că dorește să candideze din nou la președinție. Deși Pat Nixon nu se bucura mereu de viața publică[104] (de exemplu, fusese jenată de faptul că a trebuit să dezvăluie cât de puțină avere are familia ei în discursul Checkers),[105] ea a susținut ambițiile soțului ei. Nixon credea că, întrucât democrații sunt împărțiți în ce privește problema Războiului din Vietnam, un republican are șanse bune de victorie, deși se aștepta ca alegerile să fie la fel de strânse ca și în 1960.[104]

Text pe pungile de gunoi pentru automobile distribuite în cadrul campaniei lui Nixon în California, 1968

Unul dintre cele mai tumultoase sezoane de alegeri primare din istoria SUA a început în același timp cu lansarea Ofensivei de Tet, urmată de retragerea candidaturii președintelui Johnson ca urmare a rezultatului neașteptat de slab din alegerile primare din New Hampshire; ea s-a încheiat cu asasinarea unuia dintre candidații democrați, senatorul Robert F. Kennedy, la doar câteva momente după victoria sa în alegerile primare din California. De partea republicană, principalul adversar al lui Nixon era guvernatorul statului Michigan George Romney⁠(en), dar și guvernatorii statelor New York (Nelson Rockefeller) și California (Ronald Reagan) sperau fiecare să fie nominalizați într-o convenție de balotaj. Nixon și-a asigurat însă nominalizarea din primul tur de scrutin.[106] El l-a ales drept partener de candidatură pe guvernatorul statului Maryland Spiro Agnew, alegere care Nixon credea că va uni partidul, făcând apel atât la moderații din Nord cât și la sudiștii dezamăgiți de democrați.[107]

Adversarul democrat al lui Nixon la alegerile generale a fost vicepreședintele Hubert Humphrey, care fusese nominalizat la o convenție marcată de proteste violente.[108] De-a lungul campaniei, Nixon s-a prezentat ca o figură a stabilității într-o perioadă de neliniște și agitație națională.[108] El a făcut apel la ceea ce ulterior a denumit „majoritatea tăcută⁠(en)” de americani conservatori sociali⁠(en) cărora le displăcea contracultura hippie⁠(en) și demonstranți împotriva războiului din Vietnam. Agnew a devenit un critic din ce în ce mai activ al acestor grupuri, întărind poziția lui Nixon în rândul dreptei.[109]

Nixon a dus o campanie publicitară puternică la televiziune, întâlnindu-se cu susținătorii săi în fața camerelor.[110] El a susținut că rata criminalității este prea ridicată și a atacat ceea ce el percepea ca o renunțare a democraților la superioritatea nucleară a Statelor Unite.[111] Nixon a promis „pace cu onoare⁠(en)” în Războiul din Vietnam și a proclamat că „noua conducere va pune capăt războiului și va câștiga pacea în Pacific”.[112] El nu a dat publicității metodele prin care spera să oprească războiul, făcând mass-media să speculeze că trebuie să aibă un „plan secret”.[112] Sloganul său „Nixon's the One” s-a dovedit eficient.[110]

Negociatorii lui Johnson sperau să ajungă la un armistițiu în Vietnam înainte de alegeri. Nixon a primit analize detaliate asupra tratativelor de la Henry Kissinger, pe atunci consultant al negociatorului american Averill Harriman⁠(en), iar echipa sa de campanie s-a aflat în legătură constantă cu Anna Chennault⁠(en) din Saigon. Ea l-a sfătuit pe președintele sud-vietnamez Thieu să nu meargă la tratativele ce se purtau la Paris, sugerând că Nixon i-ar putea oferi condiții mai bune dacă este ales. Johnson știa ce se întâmplă, întrucât îi pusese sub urmărire și pe Chennault și pe ambasadorul sud-vietnamez la Washington, și s-a înfuriat pentru ceea ce el considera a fi o tentativă a lui Nixon de a submina politica externă a SUA. La 31 octombrie, în lipsa unui acord, Johnson a anunțat oprirea unilaterală a bombardamentelor și începerea negocierilor de pace la Paris la 6 noiembrie, ziua de după alegeri. La 2 noiembrie, după o nouă discuție avută cu Chennault, Thieu a spus că nu se va duce la Paris. Johnson i-a telefonat lui Nixon, care a negat orice implicare; președintele nu l-a crezut. Johnson credea că nu poate face publică implicarea lui Chennault, despre care aflase prin ascultarea convorbirilor telefonice, dar i-a spus lui Humphrey, care a ales să nu se folosească de ea.[113]

Într-o cursă în trei între Nixon, Humphrey și candidatul independent guvernatorul statului Alabama George Wallace, Nixon l-a învins pe Humphrey cu aproape 500.000 de voturi (șapte zecimi de punct procentual), cu 301 de voturi electorale la 191 pentru Humphrey și 46 pentru Wallace.[108][114] În discursul de anunțare a victoriei, Nixon s-a angajat ca administrația sa să încerce să reunească națiunea divizată.[115] Nixon a spus: „am primit un mesaj foarte elegant de la vicepreședinte, prin care mă felicită pentru câștigarea alegerilor. Și eu l-am felicitat pentru lupta dusă cu curaj și abnegație împotriva unor condiții vitrege. I-am spus și că știu exact cum se simte. Știu cum este să pierzi la limită.”[116]

Președinția (1969–1974)

Nixon depune jurământul la 20 ianuarie 1969, împreună cu Prima Doamnă, Pat, care ține Bibliile familiei.

Nixon a depus jurământul pentru funcția de președinte la 20 ianuarie 1969, în fața fostului său rival politic, judecătorul Curții Supreme Earl Warren⁠(en). Pat Nixon a ținut Biblia familiei deschisă la Isaia 2:4, unde scrie: „El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța războiul”. În discursul inaugural, care a fost lăudat aproape de toată lumea, Nixon a remarcat că „cea mai mare onoare pe care ți-o poate acorda istoria este titlul de aducător de pace”[117]—frază ce avea să fie pusă pe piatra lui de mormânt.[118] El a vorbit despre transformarea politicii partizane într-o nouă eră de unitate:

„ În acești ani dificili, America a suferit de o febră de cuvinte; de la retorică inflamată ce promite mai mult decât poate oferi; de la retorică furioasă care desfășoară nemulțumirile în ură; de la retorică bombastică ce postulează în loc să convingă. Nu putem învăța unul de la altul până când nu încetăm a striga unii la alții, până când nu începem să vorbim destul de încet încât să ni se audă și cuvintele, nu numai vocile.[119]

Politica externă

Nixon și premierul chinez Ciu Enlai în timpul vizitei din 1972 a lui Nixon în China

China

Președintele Nixon dă mâna cu premierul chinez Ciu Enlai la sosirea la Beijing, 1972.

Nixon a pus bazele deschiderii relațiilor cu China chiar dinainte de a deveni președinte, scriind în Foreign Affairs cu un an înainte de a accede la funcție: „Nu este loc pe această planetă mică pentru ca un miliard dintre potențial cei mai capabili oameni să trăiască într-o mânioasă izolare.”[120] În această întreprindere, el a fost ajutat de consilierul său pe probleme de securitate națîonală și viitorul secretar de stat, Henry Kissinger, cu care președintele a colaborat îndeaproape, fără a se consulta cu oficialii din Cabinet. Cum relațiile dintre Uniunea Sovietică și China erau la un nadir—avuseseră loc chiar ciocniri la frontieră între cele două țări⁠(en) în timpul primului an de președinție a lui Nixon—Nixon a transmis chinezilor în particular că dorește relații mai apropiate. Un progres major a avut loc la începutul lui 1971, când președintele Mao a invitat o echipă de jucători american de tenis de masă să viziteze China și să joace împotriva celor mai buni jucători chinezi. Nixon a răspuns trimițându-l pe Kissinger în China la întâlniri clandestine cu oficiali chinezi.[120] La 15 iulie 1971, s-a anunțat simultan la Beijing și de către Nixon (la televiziune și la radio) că președintele va vizita China în luna februarie a anului următor. Anunțurile au uimit lumea întreagă.[121] Secretul în care s-au purtat discuțiile a permis liderilor ambelor țări să pregătească climatul politic în țările lor.[122]

În februarie 1972, Nixon și soția sa au mers în China. Kissinger l-a pregătit pe Nixon în sesiuni ce au totalizat peste 40 de ore.[123] La aterizare, președintele și Prima Doamnă au ieșit din Air Force One și l-au salutat pe premierul chinez Ciu Enlai. Nixon i-a strâns mâna lui Ciu, gest pe care secretarul de stat american din 1954 John Foster Dulles refuzase să îl facă atunci când cei doi s-au întâlnit la Geneva.[124] Peste 100 de jurnaliști de televiziune l-au însoțit pe președinte. Din ordinul lui Nixon, televiziunea a fost puternic favorizată în raport cu publicațiile tipărite, întrucât Nixon simțea că acest mediu va imortaliza mai bine vizita decât cuvintele tipărite. I-a dat și ocazia de a-i îndepărta pe unii ziariști pe care îi disprețuia.[124]

Fișier:Nixon Mao 1972-02-29.png
Președintele Nixon îl salută pe președintele Partidului Comunist Chinez Mao Zedong (stânga) în timpul vizitei istorice în RP Chineză, 1972.

Nixon și Kissinger au avut timp de o oră întrevederi cu Mao și Ciu la reședința oficială a lui Mao, unde au discutat mai multe chestiuni.[125] Mao i-a spus ulterior medicului său că a fost impresionat de Nixon, pe care l-a considerat sincer, spre deosebire de stângiști și de sovietici.[125] El a spus că în Kissinger nu avea încredere,[125] deși consilierul pe probleme de securitate națională a spus despre întrevedere că a fost o „întâlnire cu istoria”.[124] S-a ținut un banchet oficial în cinstea oaspeților prezidențiali la Marea Sală a Poporului⁠(en). A doua zi, Nixon s-a întâlnit cu Ciu; prin comunicatul comun de după întâlnire, Taiwanul a fost recunoscut ca parte a Chinei, iar problema reunificării a fost abordată în speranța unei soluții pașnice.[126] În afara întrevederilor oficiale, Nixon a vizitat situri architecturale, între care Orașul Interzis, mausoleele Ming⁠(en) și Marele Zid.[124] Americanii au văzut pentru prima oară modul de viață al chinezilor prin camerele ce au însoțit-o pe Pat Nixon, care a mers prin orașul Beijing vizitând comune, școli, fabrici și spitale.[124]

Vizita a adus o nouă eră a relațiilor sino-americane.[108] De teama posibilității unei alianțe sino-americane, Uniunea Sovietică a cedat presiunilor pentru destinderea relațiilor cu Statele Unite.[127]

Războiul din Vietnam

Când Nixon a acces la funcție, circa 300 de soldați americani mureau săptămânal în Vietnam,[128] iar războiul era extrem de nepopular în Statele Unite, unde se desfășurau proteste violente împotriva războiului. Administrația Johnson acceptase să suspende bombardamentele în scopul negocierilor fără precondiții, dar acest acord nu a intrat în vigoare pe deplin. Conform lui Walter Isaacson, la scurt timp după începutul mandatului, Nixon a ajuns la concluzia că Războiul din Vietnam nu poate fi câștigat și era hotărât să-i pună capăt cât mai repede.[129] Black, pe de altă parte, afirmă că Nixon credea sincer că poate intimida Vietnamul de Nord prin „Teoria Nebunului⁠(en)”.[130] Nixon a căutat un aranjament care să permită retragerea forțelor americane, păstrând însă Vietnamul de Sud în siguranță împotriva vreunui atac.[131]

Nixon ținând un discurs în fața națiunii despre incursiunea în Cambodgia

Nixon a aprobat o campanie secretă de bombardament asupra pozițiilor nord-vietnameze și ale Khmerilor Roșii din Cambodgia în martie 1969 (cu numele de cod Operation Menu⁠(en)),[132] o politică începută de Johnson.[133] Aceste operațiuni s-au soldat cu bombardamente masive în Cambodgia; s-au aruncat mai multe bombe deasupra Cambodgiei în timpul lui Johnson și Nixon decât au aruncat Aliații în tot al Doilea Război Mondial.[133] La jumătatea lui 1969, Nixon a început eforturile de a negocia pacea cu nord-vietnamezii, trimițând o scrisoare personală liderilor nord-vietnamezi, și au demarat convorbiri de pace la Paris. Discuțiile inițiale nu au dus însă la niciun acord.[134] În mai 1969, el a propus public retragerea tuturor trupelor americane din Vietnamul de Sud, cu condiția ca și Vietnamul de Nord să facă același lucru, astfel încât în Vietnamul de Sud să se țină alegeri libere sub supraveghere internațională cu participarea Viet Congului.[135]

În iulie 1969, Nixon a vizitat Vietnamul de Sud, unde s-a întâlnit cu comandanții militari americani și cu președintele Nguyễn Văn Thiệu⁠(en). În contextul protestelor din țară, prin care se cerea retragerea imediată, a implementat o strategie de înlocuire a trupelor americane cu trupe vietnameze, strategie cunoscută sub denumirea de „vietnamizare”.[108] Curând, el a instituit retrageri eșalonate ale trupelor americane[136] dar a autorizat incursiuni în Laos, în parte pentru a întrerupe drumul Ho Chi Minh⁠(en), utilizat pentru aprovizionarea forțelor nord-vietnameze, drum ce trecea prin Laos și Cambodgia. Nixon a anunțat publicului american invazia terestră a Cambodgiei la 30 aprilie 1970.[137] Răspunsul la adresa protestatarilor a inclus o întâlnire ad-hoc ținută cu ei dimineața devreme la monumentul lui Lincoln la 9 mai 1970.[138][139][140] Documente extrase din arhivele sovietice după 1991 arată că tentativa nord-vietnamezilor de a cuceri Cambodgia în 1970 a fost lansat la cererea explicită a Khmerilor Roșii și a fost negociată de secundul lui Pol Pot, Nuon Chea⁠(en).[141] Promisiunea lui Nixon din campanie de a opri războiul era în contrast izbitor cu escaladarea bombardamentelor, ceea ce a dus la afirmații că Nixon suferea de un „handicap de credibilitate⁠(en)” în această chestiune.[136]

În 1971, extrase din așa-numitele „Pentagon Papers⁠(en)”, transpirate de Daniel Ellsberg⁠(en), au fost publicate de The New York Times și de The Washington Post. Când a aflat despre scurgerea de informații, Nixon a înclinat la început să nu facă nimic; documentele, un istoric al implicării Statelor Unite în Vietnam, priveau mai ales minciunile administrațiilor anterioare și conțineau foarte puține dezvăluiri adevărate. S-a lăsat însă convins de Kissinger că acele documente sunt mai dăunătoare decât păreau, și a încercat să interzică publicarea. Curtea Supremă a decis în cele din urmă în favoarea ziarelor.[142]

Pe măsură ce retragerile de trupe americane continuau, recrutările în serviciul militar obligatoriu au fost reduse și în 1973 au luat sfârșit; armata a devenit una doar pe bază de voluntariat.[143] După ani de lupte, la începutul lui 1973 s-au semnat Acordurile de Pace de la Paris⁠(en). Ele implementau o încetare a focului și au permis retragerea restului de trupe americane; ele nu impuneau însă retragerea celor 160.000 de soldați din trupele regulate nord-vietnameze din Vietnamul de Sud.[144] Odată oprită susținerea americană, a existat o scurtă perioadă de armistițiu, după care luptele au reînceput, de această dată fără implicare americană. Vietnamul de Nord a cucerit în 1975 Vietnamul de Sud și a impus dictatura comunistă.[145]

Note explicative

Note bibliografice

  1. ^ NPS, Nixon Birthplace.
  2. ^ Ferris, p. 209.
  3. ^ Nixon Library, Childhood.
  4. ^ Aitken, p. 11.
  5. ^ Nixon Genealogy - President Richard Nixon Family History
  6. ^ Aitken, p. 12.
  7. ^ Aitken, p. 21.
  8. ^ Ambrose 1987, p. 41.
  9. ^ Aitken, p. 27.
  10. ^ Ambrose 1987, pp. 56–57.
  11. ^ Black, p. 16.
  12. ^ Morris, p. 89.
  13. ^ Black, pp. 17–19.
  14. ^ Morris, p. 91.
  15. ^ Morris, p. 92.
  16. ^ a b Aitken, p. 28.
  17. ^ Black, pp. 20–23.
  18. ^ Black, pp. 23–24.
  19. ^ Gellman, p. 15.
  20. ^ Black, pp. 24–25.
  21. ^ Ambrose 1987, p. 61.
  22. ^ Aitken, pp. 58–63.
  23. ^ a b c d e Nixon Library, Student & Sailor.
  24. ^ a b Ambrose 1987, pp. 33–34.
  25. ^ Aitken, p. 67.
  26. ^ Parmet, p. 81.
  27. ^ Nixon Library, Family Collection Guide.
  28. ^ Blythe, p. 7.
  29. ^ Aitken, p. 76.
  30. ^ Aitken, pp. 79–82.
  31. ^ Morris, p. 193.
  32. ^ Black, p. 44.
  33. ^ Black, p. 43.
  34. ^ Nixon 1978, p. 23.
  35. ^ Ambrose 1987, pp. 93, 99.
  36. ^ Ambrose 1987, pp. 100–101.
  37. ^ Nixon Library, Nixon Family.
  38. ^ Morris, pp. 124–126.
  39. ^ Kornitzer, pp. 143-144.
  40. ^ Aitken, pp. 96–97.
  41. ^ Naval Historical Center, Commander Nixon.
  42. ^ Black, pp. 58–60.
  43. ^ a b Black, p. 62.
  44. ^ Aitken, p. 112.
  45. ^ Black, pp. 62–63.
  46. ^ Parmet, pp. 91–96.
  47. ^ Gellman, pp. 27–28.
  48. ^ Parmet, pp. 111–113.
  49. ^ Gellman, p. 82.
  50. ^ Gellman, pp. 105–107, 125–126.
  51. ^ Morris, p. 365.
  52. ^ Black, pp. 129–135.
  53. ^ Gellman, pp. 239–241.
  54. ^ Morris, p. 381.
  55. ^ Nixon Library, Congressman.
  56. ^ Gellman, p. 282.
  57. ^ Morris, p. 535.
  58. ^ Gellman, pp. 296–297.
  59. ^ Gellman, p. 304.
  60. ^ Gellman, p. 310.
  61. ^ Morris, p. 581.
  62. ^ Gellman, p. 335.
  63. ^ a b Nixon Library, Senator.
  64. ^ Ambrose 1987, pp. 211, 311–312.
  65. ^ a b Black, p. 178.
  66. ^ Gellman, pp. 440–441.
  67. ^ Aitken, pp. 205–206.
  68. ^ a b Aitken, pp. 222–223.
  69. ^ John W. Malsberger, “Dwight Eisenhower, Richard Nixon, and the Fund Crisis of 1952,” Historian, 73 (Fall 2011), pp 526–47.
  70. ^ Kornitzer, pp. 191.
  71. ^ a b c Aitken, pp. 210–217.
  72. ^ Thompson, p. 291.
  73. ^ Aitken, p. 218.
  74. ^ Morris, p. 846.
  75. ^ Aitken, pp. 225–227.
  76. ^ Ambrose 1987, p. 342.
  77. ^ Gellman, Irwin. "The Richard Nixon vice presidency: Research without the Nixon manuscripts" in Small, pp. 102–120. .
  78. ^ Ambrose 1987, pp. 357–358.
  79. ^ Aitken, pp. 256–258.
  80. ^ Ambrose 1987, pp. 375–376.
  81. ^ Aitken, pp. 237–241.
  82. ^ Parmet, p. 294.
  83. ^ Black, pp. 349–352.
  84. ^ Black, p. 355.
  85. ^ Ambrose 1987, pp. 465–469.
  86. ^ Ambrose 1987, pp. 469–479.
  87. ^ Ambrose 1987, p. 463.
  88. ^ Ambrose 1987, pp. 521–525.
  89. ^ UPI 1960 in Review.
  90. ^ a b c d e f g h i Nixon Library, Vice President.
  91. ^ Museum of Broadcast Communications, "Kennedy-Nixon Debates".
  92. ^ Steel & 2003-05-25.
  93. ^ Foner, p. 843.
  94. ^ Carlson & 2000-11-17.
  95. ^ Black, p. 431.
  96. ^ Black, pp. 432–433.
  97. ^ Aitken, pp. 304–305.
  98. ^ a b Ambrose 1987, p. 673.
  99. ^ Museum of Broadcast Communications, "Smith, Howard K.".
  100. ^ Black, p. 446.
  101. ^ Aitken, pp. 297, 321.
  102. ^ Aitken, pp. 321–322.
  103. ^ Aitken, pp. 323–326.
  104. ^ a b Parmet, p. 502.
  105. ^ Morris, pp. 410–411.
  106. ^ Parmet, pp. 503–508.
  107. ^ Parmet, p. 509.
  108. ^ a b c d e Nixon Library, President.
  109. ^ Morrow & 1996-09-30.
  110. ^ a b Black, pp. 513–514.
  111. ^ Black, p. 550.
  112. ^ a b Schulzinger, p. 413.
  113. ^ Langguth, pp. 524–527.
  114. ^ Black, p. 558.
  115. ^ Evans & Novak, pp. 33–34.
  116. ^ UPI 1968 in Review.
  117. ^ Black, pp. 567–68.
  118. ^ Frick, p. 189.
  119. ^ UPI 1969 in Review.
  120. ^ a b Miller Center.
  121. ^ Ambrose 1989, p. 453.
  122. ^ Goh, Evelyn. "The China card" in Small, pp. 425–443. .
  123. ^ Black, p. 778.
  124. ^ a b c d e PBS, The Nixon Visit.
  125. ^ a b c Black, pp. 780–782.
  126. ^ Ambrose 1989, p. 516.
  127. ^ Dallek, p. 300.
  128. ^ „Vietnam War Deaths and Casualties By Month”. The American War Library. Accesat în . 
  129. ^ Drew, p. 65.
  130. ^ Black, p. 572, 1055: "Nixon, so often a pessimist, thought he could end the Vietnam war within a year....He somehow imagined he could partly replicate Eisenhower's peace in Korea.".
  131. ^ Black, p. 569.
  132. ^ Black, p. 591.
  133. ^ a b Kiernan & Owen.
  134. ^ Ambrose 1989, pp. 281–283.
  135. ^ Address to the Nation on Vietnam 14 mai 1969
  136. ^ a b Time & 1971-04-05.
  137. ^ AP/St. Peterburg Independent.
  138. ^ Safire, pp. 205–209.
  139. ^ UPI/Beaver County Times & 1970-05-09.
  140. ^ Black, pp. 675–676.
  141. ^ Dmitry Mosyakov, “The Khmer Rouge and the Vietnamese Communists: A History of Their Relations as Told in the Soviet Archives,” în Susan E. Cook, ed., Genocide in Cambodia and Rwanda (Yale Genocide Studies Program Monograph Series No. 1, 2004), p54ff. Disponibil la: www.yale.edu/gsp/publications/Mosyakov.doc "In April–May 1970, many North Vietnamese forces entered Cambodia in response to the call for help addressed to Vietnam not by Pol Pot, but by his deputy Nuon Chea. Nguyen Co Thach recalls: “Nuon Chea has asked for help and we have liberated five provinces of Cambodia in ten days.”"
  142. ^ Ambrose 1989, pp. 446–448.
  143. ^ Evans.
  144. ^ Ambrose 1991, pp. 53–55.
  145. ^ Ambrose 1991, p. 473.

Eroare la citare: Eticheta <ref> cu numele „Hanhimäki-Small” definită în <references> nu este utilizată în textul anterior.
Eroare la citare: Eticheta <ref> cu numele „Bowles-Small” definită în <references> nu este utilizată în textul anterior.
Eroare la citare: Eticheta <ref> cu numele „Mason-Small” definită în <references> nu este utilizată în textul anterior.
Eroare la citare: Eticheta <ref> cu numele „Milazzo-Small” definită în <references> nu este utilizată în textul anterior.

Eroare la citare: Eticheta <ref> cu numele „Olson-Small” definită în <references> nu este utilizată în textul anterior.

Bibliografie

Cărți

  • Aitken, Jonathan (). Nixon: A Life. Washington, D.C.: Regnery Publishing. ISBN 978-0-89526-720-7. 
  • Ambrose, Stephen E. (). Nixon: The Education of a Politician 1913–1962. New York: Simon & Schuster. ISBN 978-0-671-52836-2. 
  • Ambrose, Stephen E. (). Nixon: The Triumph of a Politician 1962–1972. New York: Simon & Schuster. ISBN 978-0-671-72506-8. 
  • Ambrose, Stephen E. (). Nixon: Ruin and Recovery 1973–1990. New York: Simon & Schuster. ISBN 978-0-671-69188-2. 
  • Black, Conrad (). Richard M. Nixon: A Life in Full. New York: PublicAffairs Books. ISBN 978-1-58648-519-1. 
  • Blythe, Will (). To Hate Like This is to be Happy Forever. New York: Harper Collins. ISBN 978-0-06-074023-8. 
  • Boger, John Charles (). School Resegregation: Must the South Turn Back?. Chapel Hill, N.C.: University of North Carolina Press. ISBN 978-0-8078-5613-0. 
  • Dallek, Robert (). Nixon and Kissinger: Partners in Power. New York: HarperCollins. ISBN 978-0-06-072230-2. 
  • Drew, Elizabeth (). Richard M. Nixon. The American Presidents Series. New York: Times Books. ISBN 978-0-8050-6963-1. 
  • Evans, Rowland; Novak, Robert (). Nixon in the White House: The Frustration of Power. New York: Random House. ISBN 978-0-394-46273-8. 
  • Ezell, Edward Clinton; Ezell, Linda Neuman (). The Partnership: A History of the Apollo-Soyuz Test Project. Washington D.C.: NASA History Office. 
  • Ferris, Gary W. (). Presidential Places: A Guide to the Historic Sites of the U.S. Presidents. Winston Salem, N.C.: John F. Blair. ISBN 978-0-89587-176-3. 
  • Foner, Eric (). Give Me Liberty!: An American History. 2. New York: W. W. Norton & Co. ISBN 978-0-393-92784-9. 
  • Frick, Daniel (). Reinventing Richard Nixon. Lawrence, Kans.: University of Kansas Press. ISBN 978-0-7006-1599-5. 
  • Frum, David (). How We Got Here: The '70s. New York: Basic Books. ISBN 978-0-465-04195-4. 
  • Gaddis, John Lewis (). Strategies of Containment: A Critical Appraisal of Postwar American National Security Policy. Oxford: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-503097-6. 
  • Gellman, Irwin (). The Contender. New York: The Free Press. ISBN 978-1-4165-7255-8. 
  • Guan, Ang Cheng (). Ending the Vietnam War: The Vietnamese Communists' Perspective. Florence, Ky.: RoutledgeCurzon. ISBN 978-0-415-40619-2. 
  • Hepplewhite, T.A. (). The Space Shuttle Decision: NASA's Search for a Reusable Space Vehicle. Washington D.C.: NASA History Office. 
  • Hetzel, Robert L. (). The Monetary Policy of the Federal Reserve. New York: Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-88132-6. 
  • Kornitzer, Bela (). The Real Nixon: An Intimate Biography. New York: Rand McNally & Company. 
  • Langguth, A.J. (). Our Vietnam: The War 1954-1975. New York: Simon and Schuster. ISBN 9780743212441. 
  • Merkley, Paul Charles (). American Presidents, Religion, and Israel: the Heirs of Cyrus. Westport, Conn.: Greenwood Publishing Group. ISBN 978-0-275-98340-6. 
  • Morris, Roger (). Richard Milhous Nixon: The Rise of an American Politician. New York: Henry Holt & Co. ISBN 978-0-8050-1834-9. 
  • Nixon, Richard (). RN: The Memoirs of Richard Nixon. New York: Grosset & Dunlap. ISBN 978-0-448-14374-3. 
  • Nixon, Richard (). No More Vietnams. Westminster, Md.: Arbor House Publishing Company. ISBN 978-0-87795-668-6. 
  • Parmet, Herbert S. (). Richard Nixon and His America. Boston: Little, Brown & Co. ISBN 978-0-316-69232-8. 
  • Perlstein, Richard (). Nixonland: The Rise of a President and the Fracturing of America. New York: Scribner. ISBN 978-0-743-24302-5. 
  • Reeves, Richard (). President Nixon: Alone in the White House. New York: Simon & Schuster. ISBN 978-0-684-80231-2. 
  • Safire, William () [1975]. Before The Fall: An Insider View of the Pre-Watergate White House, with a 2005 Preface by the Author. Transaction Publishers. ISBN 9781412804660.  Originally published: Garden City, N.Y.: Doubleday, 1975 (new material 2005)
  • Small, Melvin, ed. (). A Companion to Richard M. Nixon. Oxford: Wiley-Blackwell. ISBN 978-1-4443-3017-5. 
  • Schulzinger, Robert D. (). A Companion to American Foreign Relations. Oxford: Blackwell Publishing. ISBN 978-1-4051-4986-0. 
  • Thompson, John B. (). Political Scandal: Power and Visibility in the Media Age. Cambridge: Polity Press. ISBN 978-0-7456-2550-8. 
  • Tyler, Patrick (). A World of Trouble: The White House and the Middle East - from the Cold War to the War on Terror. New York: Macmillan. 
  • White, Theodore H. (). The Making of the President 1972. New York: Antheneum. ISBN 978-0-689-10553-1. 
  • Zhai, Qiang (). China and the Vietnam Wars, 1950–1975. Chapel Hill, N.C.: University of North Carolina Press. ISBN 978-0-8078-4842-5. 

Biblioteca Nixon

  • „Childhood”. The Life. Richard Nixon Presidential Library and Museum. Accesat în . 
  • „A Student & Sailor”. The Life. Richard Nixon Presidential Library and Museum. Accesat în . 
  • „The Nixon Family”. The Life. Richard Nixon Presidential Library and Museum. Accesat în . 
  • „The Congressman”. The Life. Richard Nixon Presidential Library and Museum. Accesat în . 
  • „The Senator”. The Life. Richard Nixon Presidential Library and Museum. Accesat în . 
  • „The Vice President”. The Life. Richard Nixon Presidential Library and Museum. Accesat în . 
  • „The President”. The Life. Richard Nixon Presidential Library and Museum. Accesat în . 
  • „Post Presidency”. The Life. Richard Nixon Presidential Library and Museum. Accesat în . 
  • Lee, Meghan. „Guide to the Nixon Family Collection (1909–1967)”. Richard Nixon Presidential Library and Museum. 

Alte surse

  • „1972: President Nixon arrives in Moscow”. BBC. . Accesat în . 
  • „Reagan funeral: Schedule of events”. BBC. . Accesat în . 
  • Delaney, Paul (). „Nixon Plan for Negro Construction Jobs Is Lagging”. The New York Times. p. 1. 
  • „Mourners pay last respects to Nixon”. The Deseret News. . p. 1. Accesat în . 
  • Steel, Ronald (). „The World: New Chapter, Old Debate; Would Kennedy Have Quit Vietnam?”. The New York Times. Accesat în . 
  • Wicker, Tom (). „From afar: An indomitable man, an incurable loneliness”. The New York Times. Accesat în . 
  • Kilpatrick, Carroll (). „Nixon tells editors, 'I'm not a crook'. The Washington Post. Accesat în . 
  • „The Post Investigates”. The Washington Post. The Watergate Story. Accesat în . 
  • „The Government Acts”. The Washington Post. The Watergate Story. Accesat în . 
  • „Nixon Resigns”. The Washington Post. The Watergate Story. Accesat în . 
  • Weil, Martin; Randolph, Eleanor (). „Richard M. Nixon, 37th President, dies”. The Washington Post. p. A01. Accesat în . 
  • Lardner, George, Jr.; Dobbs, Michael (). „New tapes reveal depth of Nixon's anti-Semitism”. The Washington Post. p. A31. Accesat în . 
  • Carlson, Peter (). „Another Race to the Finish”. The Washington Post. p. A01. Accesat în . 
  • „8,000 Move Into Cambodia”. St. Peterburg Independent (now The Evening Independent). AP (Saigon). . p. 20–A. 
  • „Nixon Up Early, See Protesters”. Beaver County Times. Pennsylvania. UPI. . p. one [presumably late edition]. 
  • Greene, Bob (). „What Nixon's best friend couldn't buy”. Jewish World Review. Accesat în . 
  • Greider, William (). „The McGovern factor”. Rolling Stone: 13. 
  • Kiernan, Ben; Owen, Taylor (octombrie 2006). „Bombs over Cambodia” (PDF). The Walrus. Accesat în . 
  • Noah, Timothy (). „Nixon: I Am Not an Anti-Semite”. Slate. Accesat în . 
  • Sawhill, Ray (februarie 2011). „The Fall and Rise of an American President”. Opera News. Accesat în . 
  • „Again, the Credibility Gap?”. Time. . Accesat în . 
  • „Behavior: Evaluating Eagleton”. Time. . Accesat în . 
  • „Democrats: The long journey to disaster”. Time. . Accesat în . 
  • Skidmore, Max J. (). „Ranking and Evaluating Presidents: The Case of Theodore Roosevelt”. White House Studies. 1 (4). 
  • Stacks, John F. (). „Richard Nixon: Victory in Defeat”. Time. Accesat în . 
  • Morrow, Lance (). „Naysayer to the nattering nabobs”. Time. Accesat în . 
  • Allen, Erika Tyler. „The Kennedy-Nixon Presidential Debates, 1960”. The Museum of Broadcast Communications. Accesat în . 
  • Auster, Albert. „Smith, Howard K”. The Museum of Broadcast Communications. Accesat în . 
  • Evans, Thomas W. (). „The All-Volunteer Army After Twenty Years: Recruiting in the Modern Era”. Sam Houston State University. Accesat în . 
  • Handlin, Daniel (). „Just another Apollo? Part two”. The Space Review. Accesat în . 
  • „American President: Richard Milhous Nixon (1913–1994), Foreign Affairs”. Miller Center for Public Affairs, University of Virginia. Accesat în . 
  • „Richard M. Nixon Birthplace”. National Park Service. Accesat în . 
  • „Commander Richard M. Nixon, USNR”. Naval Historical Center. United States Navy. . Accesat în . 
  • Nixon, Richard (). „President Nixon's Resignation Speech”. Character Above All. Public Broadcasting Service. Accesat în . 
  • „The Nixon Visit – (February 21–28, 1972)”. American Experience. Public Broadcasting Service. Accesat în . 
  • „Richard M. Nixon, Domestic Politics”. American Experience. Public Broadcasting Service. Accesat în . 
  • Sabia, Joseph J. (). „Why Richard Nixon Deserves to Be Remembered Along with Brown. History News Network. Accesat în . 
  • „Kennedy Wins 1960 Presidential Election”. 1960 Year In Review. United Press International. Accesat în . 
  • „1968 Presidential Election”. 1968 Year in Review. United Press International. Accesat în . 
  • „Nixon Becomes President”. 1969 Year in Review. United Press International. Accesat în . 
  • „Postage rates for periodicals: A narrative history” (PDF). United States Postal Service. Accesat în . 
  • Office of the Federal Register (). „New Actions To Prevent Illnesses And Accidents”. Public Papers of the Presidents of the United States, Richard Nixon, 1971. National Archives and Records Service. General Services Administration. ISBN 978-0-16-058863-1. 
  • „Statement on Signing the National Sickle Cell Anemia Control Act”. The American Presidency Project. University of California, Santa Barbara. . 
  • National Heart, Lung, and Blood Institute (septembrie 2002). „Sickle Cell Research for Treatment and Cure” (PDF). National Institutes of Health. 02-5214. 
  • Wailoo, Keith (). Dying in the City of the Blues: Sickle Cell Anemia and the Politics of Race and Health. University of North Carolina Press. ISBN 978-0-8078-4896-8. 
  • „Health insurance: hearings on new proposals”. Congressional Quarterly Almanac. 92nd Congress 1st Session....1971. 27. Washington, D.C.: Congressional Quarterly. . pp. 541–544. ISSN 0095-6007. OCLC 1564784. 
  • „Limited experimental health bill enacted”. Congressional Quarterly Almanac. 93rd Congress 1st Session....1973. 29. Washington, D.C.: Congressional Quarterly. . pp. 499–508. ISSN 0095-6007. OCLC 1564784. 
  • „National health insurance: no action in 1974”. Congressional Quarterly Almanac. 93rd Congress 2nd Session....1974. 30. Washington, D.C.: Congressional Quarterly. . pp. 386–394. ISSN 0095-6007. OCLC 1564784. 
  • Samson, William (). „President Nixon's Troublesome Tax Returns”. TaxAnalysts. Accesat în . 
  • Grier, Peter (). „Tax Day 2011: Why do presidents release tax returns?”. Christian Science Monitor. Accesat în . 

Vezi și