Urmările Primului Război Mondial

Fișier:WilsonVersailles.jpg
Woodrow Wilson şi membrii comisiei americane la negocierile de la Versailles.

Luptele din primul război mondial s-au încheiat la ora 11:00 a zilei de 11 noiembrie 1918, după semnarea convenţiei de armistiţiu.

Prin urmările sale, încheierea primului război mondial a afectat profund ordinea politică, socială şi culturală a întregii lumi, chiar şi a zonelor neimplicate direct în conflagraţie. Au apărut noi state pe harta politică a lumii, altele vechi au dispărut sau şi-au modificat radical graniţele, au fost înfiinţate organizaţii internaţionale, iar noi idei politice şi economice şi-au câştigat locul în lume.

Blocada Germaniei

Deşi fusese semnat un armistiţiu, Aliaţii au menţiunut o blocadă navală împotriva Germaniei, blocadă care fuses impusă încă din timpul războiului. Termenii armistiţiului permiteau transporturile de alimente pe cale maritimă către Germania. Aliaţii au pretins ca Germania să asigure vapoarele necesare transportului. Guvernului german i s-a cerut să-şi folosească rezervele de aur, după ce nu a reuşit să obţină un împrumut de la Statele Unite.[1] Unii istorici merg până acolo, încât afirmă că proasta aprovizionare cu alimente cu mijloacele navale a fost unea dintre principalele cauze ale izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Există însă şi acum voci care afirmă că tratamentul aplicat de Aliaţi Germaniei trebuia să fie mai aspru.

Blocada maritimă nu a fost ridicată până în iunie 1919, când Tratatul de la Versailles fusese semnat de majoritatea naţiunilor participante la conflict.

Tratatul de la Versailles

După ce negocierile Conferinţei de pace de la Paris din 1919 s-au încheiat, a fost semant Tratatul de la Versailles pe 28 iunie 1919, document care punea în mod oficial capăt războiului. Între cele 440 de articole ale tratatului se aflau cele care cereau ca Germania să-şi asume în mod oficial responsabilitatea pentru declanşarea conflagraţiei şi ca ea să plătească despăgubiri de război foarte ridicate. Tratatul privea numai Germania, pentru celelalte ţări membre ale alianţei Puterilor Centrale fiind semante după câtăva vreme tratate separate. Tratatul includea o clauză pentru crearea Ligii Naţiunilor. Senatul Statelor Unite nu a ratificat niciodată tratatul, iar Statele Unite nu a făcut niciodată parte din Liga Naţiunilor, în ciuda faptului că preşedintele american Woodrow Wilson a fost cel mai mare susţinător al acestei organizaţii internaţionale. Statele Unite au negociat o pace separată cu Germania, semanat în august 1921.

"Gripa spaniolă"

Un eveniment separat, dar legat de conflagraţia mondială, a fost pandemia de gripă. O tulpină nouă de gripă, originară din SUA, dar denumită în mod eronat ca "Gripa spaniolă", a fost adusă în mod accidental în Europa de militarii americani. Boala s-a răspândit rapid pe tot continentul american şi european, iar până la urmă pe tot globul. Unul din patru americani s-a îmbolnăvit de gripă. Numărul exact al morţilor nu este cunoscut, dar este apreciat ca fiind între 20 şi 40 de milioane de oameni în întreaga lume. În 2005, conform unui studiu, "virusul din 1918 dezvoltat la păsări a fost similar cu „gripa aviară” care ne ameninţă cu o nouă epidemie mondială."[2]

Consecinţe geopolitice şi economice

Revoluţiile

Poate cel mai important eveniment precipitat de lipsurile războiului a fost revoluţia rusă din 1917. Un val de revoluţii de orientare socialistă sau comunistă a apărut în mai multe ţări europene începând din 1917, cele mai importante fiind cele din Germania şi Ungaria.

Ca rezultat al refuzului bolşevicilor de a ceda teritorii, forţele germane şi austriece au atacat şi învins armatele ruseşti, obligând autorităţile de la Petrograd să accepte semnarea tratatului de la Brest-Litovsk din martie 1918. Tratatul prevedea ca Rusia să renunţe la toate pretenţiile asupra Estoniei, Finlandei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei (mai precis asupra aşa-numitei Polonii a Congresului aflată sub control rusesc), şi asupra Ucrainei. Tratatul lăsa la latitudinea Germaniei şi Austro-Ungariei "să determine viitorul statut al acestor teritorii în înţelegere cu populaţiile locale." Mai târziu, guvernul lui Lenin, a renunţat la teritoriile poloneze ocupate ca urmare a ultima împăţire a Poloniei, ceea ce a permis noului constituit stat polonez să ceară restaurarea graniţelor din 1772. Până în cele din urmă, tratatul a fost anulat, după ce Germania a fost înfrântă în 1918, lăsând ca situaţia graniţelor din răsăritul Europei să fie cea mai mare problemă interbelică.

Germania

Rusia

Rusia, care suferise deja mari pierderi umane şi economice, a fost răvăşită de un cumplit război civil, în cursul căruia se apreciază că au fost ucişi 15 milioane de oameni. În timpul revoluţiei ruse şi a războiului civil care a urmat, mai multe naţiuni neruse şi-au cucerit independenţa, unele numai pentru a o pierde în scurt timp. Republica Populară Ucrainiană şi Republica Populară Belarus au avut fost state efemere, ocupate la scurtă vreme după proclamarea independenţei de Rusia Bolşevică. Finlada, după proclamarea independenţei, a trecut prin războiul civil. A fost nevoie de două războaie cu Uniunea Sovietică (în 1939-1940 şi 1941-1944) pentru ca Finlanda să-şi asigure în mod definitiv suveranitatea. Lituania, Letonia şi Estonia şi-au cucerit o independenţă care părea definitivă. În 1939, Uniunea Sovietică avea să anexeze ţările baltice, care nu aveau să-şi recucerească independenţa decât după prăbuşirea Uniunii Sovietice.

România, care cuprindea în 1916 teritoriile fostelor Principate Române Valahia şi Moldova, s-a reîntregit prin unirea Basarabiei cu Ţara în martie 1918.

Armenia, Georgia şi Azerbaidjanul au devenit state independente în regiunea Caucazului. În 1922, aceste republici au fost invadate de URSS şi au fost transformate în republici sovietice. Evenimente asemănătoare s-au petrecut şi în Asia Centrală, unde toate statele nou proclamate au fost ocupate şi anexate de Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică, statul succesor al Imperiului Rus, a avut şansa ca Imperiul German să piardă războiul, Tratatul de la Brest-Litovsk, care consfinţea mari pierderi teritoriale şi de populaţie pentru Rusia, fiind astfel anulat.

Imperiul Austro-Ungar

Odată cu schimbarea cursului războiului în defavoarea Puterilor Centrale, populaţia Imperiului Austro-Ungar şi-au pierdut încrederea în aliaţi şi în victorie, şi chiar mai înainte de semnarea armistiţiului din noiembrie, naţionalismul radical dusese la proclamarea mai multor declaraţii de independenţă (septembrie – octombrie 1918). Dacă la început Aliaţii au sperat să menţină Austro-Ungaria (eventual cu un teritoriu redus) pentru contrabalansarea puterii Germaniei în Europa Centrală, interpretând cele 14 puncte proclamate de preşedintele american Woodrow Wilson ca pe o invitaţie la federalizarea Austro-Ungariei, evenimentele care s-au precipitat au dus la dezintegrarea imperiului şi proclamarea unei serii de state independente (Cehoslovacia, Austria, Ungaria) şi la o importantă creştere teritorială a altora (Regatul României şi Regatul Sârbilor, Coaţilor şi Slovenilor, viitoarea Iugoslavie).

Redesenarea fontierelor în Europa de Sud-Est a fost un proces complicat. Cum guvernul central austro-ungar a încetat să mai fie capabil să controleze periferiile, respectivele regiuni s-au trezit fără nicio autoritate care să păstreze ordinea, numeroase grupuri încercând să pună mâna pe putere. În aceeaşi vreme, în toate regiunile se manifestau lipsurile în aprovizionarea cu alimente, iar populaţia era demoralizată de pierderile aduse de război. Diferite partide, mergând de la extrema stângă la cea dreaptă, au încercat să formeze guverne pe principii naţionale pentru unele dintre regiunile imperiului. Transilavania era socotită de românii din Regat ca un teritoriu care s-ar fi cuvenit să se unească cu Ţara, sentiment care era împărtăşită de majoritatea populaţiei din provincie. Astfel de evenimente au creat guverne de facto şi au pus în faţa faptului împlinit pe diplomaţi, pe idealişti şi pe cei mai pragmatici politicieni aliaţi.

Aliaţii occidentali trebuiau în mod oficial să ocupe vechiul imperiu, dar nu au avut suficiente trupe pentru a duce la bun-sfârşit această operaţiune. Trupele aliate au trebuit să se descurce cu programele diferitelor autorităţi locale, care deseorei difereau de programul guvernului de la Viena. La conferinţa de pace, diplomaţii au trebuit să împace aceste autorităţi cu cererile naţionaliştilor, cu interesele politico-economice imediate sau pe termen lung ale Aliaţilor şi cu dorinţa de a implementa cu adevărat cele 14 puncte wilsoniene.

De exemplu, pentru a asigura dreptul la autodeterminare (în conformitate cu prevederile declaraţiei „celor 14 puncte”) a germanilor atât din Germania cât şi din Austria, aceştia ar fi trebuit să fie capabili să-şi exprime dorinţa cu privire la noua lor formă de guvernare şi ţara în care ar fi trebuit să trăiască. Dar Franţa era deja îngrijorată de formarea unei Germanii Mari (care să cuprindă atât teritoriile germane cât şi pe cele austriece), care să devină o ameninţare pentru securitatea europeană. Mai mult, delegaţii cehi, sloveni şi polonezi aveau cereri importante pentru cuprinderea în viitoarele lor state naţionale a unor teritorii cu populaţie vorbitoare de limbă germană.

Rezultatul a fost un tratat care încerca un compromis între diferitele dorinţe, reuşind să nemulţumească pe toată lumea, stabilind o nouă ordine în regiune. Oamenii trăitori în zonă au sperat că noile state naţionale vor permite apariţia unei noi noi ere de prosperitate şi pace, liberă de conflictele naţionaliste care marcasere ultimii 50 de ani. Din păcate, aceste aşteptări aveau să se dovedească mult prea optimiste.

Schimbările teritoriale de după primul război mondial includ:


  • Constituirea unor noi republici – Austria şi Ungaria – rupând orice continuitate cu fostul imperiu. Familia Habsburg a fost exilată petru totdeauna.
  • Graniţele noii Ungarii independente nu cuprindeau două treimi din teritoriile fostului Regat al Ungariei, deşi includea cele mai multe teritorii locuite majoritar de etnicii maghiari.
Fișier:Dezintegrarea Austro-Ungariei.png
Împărţirea Austro-Ungariei după primul război mondial

Aceste schimbări au fost recunoscute, dar nu cauzate, de Tratatul de la Versailles. Ele au fost mai apoi recunoscute în tratatele care au fost semnate mai târziu la Saint-Germain şi la Trianon.

Noile state apărute în Europa Răsăriteană aveau pe teritoriile lor importante minorităţi naţionale. Mai multe sute de mii de germani s-au trezit peste noapte minoritari în noile state naţionale apărute. Un sfert dintre unguri se aflau în afara Ungariei independente.

Anii interbelici au fost grei pentru evreii din regiune. Mulţi naţionalişti nu aveau încredere în evrei, pe care îi considerau incomplet integrat în comunităţile naţionale. Spre deosebire de vremurile monarhiei austro-ungare, evreii au fost deseori ostracizaţi şi discriminaţi. Deşi atitudinile antisemite erau răspândite şi în timpul domniei Habsburgilor, evreii nu trebuiau să facă faţă discriminării oficiale, în principal pentru că se dovediseră unii dintre cei mai ardenţi sprijinitori ai statului şi monarhiei multinaţionale austro-ungare.

Problemele economice generate de război şi sfârşitul uniunii vamale austro-ungare au creat greutăţi în diferite regiuni ale fostului imperiu. Deşi cele mai multe state apărute după război s-au organizat ca democraţii parlamentare, una câte una au eşuat sub o formă oarecare de autoritarism. Unele dintre aceste state s-au aflat în competiţie, fără a se ajunge la conflicte cu adevărat importante (cu excepţia războiului polono-sovietic). Mai târziu, după reînarmarea Germaniei, statele naţionale sud-est europene au fost incapabile să reziste atacurilor naziste şi au căzut sub o dominaţie mai grea decât cea a Imperiului Austro-Ungar.

Imperiul Otoman

Palestina şi Transiordania au fost incorporate (sub diferite aranjamente legale şi administrative) în Palestina sub Mandat Britanic pe 29 septembrie 1923.

La sfârşitul războiului, Imperiul Otoman s-a prăbuşit complet şi a fost împărţit între puterile victorioase ale Antantei, după semanarea Tratatului de la Sèvres de pe 10 august 1920. Prăbuşirea imperiului a dus la crearea Orientului Mijlociu modern. Liga Naţiunilor a oferit Franţei mandate asupra Siriei şi Libanului, iar Regatului Unit mandate asupra Irakului şi Palestinei (formată din două regiuni autonome: Palestina şi Transiordania). O parte a teritoriilor otomane din Peninsula Arabică au devenit ceea ce sunt azi Arabia Saudită şi Yemen. Italia şi Grecia au primit de asemnenea părţi importante din Anatolia. La sugestia lui Woodrow Wilson, Republica Democrată Armeană a fost extinsă spre sud-est în teritoriul Turciei din zilele noastre, ca despăgubire pentru genocidul armenilor. Kurzilor le-a fost promis un teritoriu autonom.

Până în cele din urmă, revoluţionarii turci conduşi de Mustafa Kemal Atatürk au respins prevederile cu privire la împărţirea Anatoliei şi au respins trupele greceşti şi armeneşti, cele italiene neajungând încă să ocupe teritoriile prevăzute în tratatul de pace. Atatürk a înăbuşit tentativele din deceniul al treilea ale kurzilor de a-şi proclama independenţa. După ce revoluţionarii turci au preluat ferm controlul aupra întregii Anatolii, Tratatul de la Sèvres a fost înlocuit de Tratatul de la Lausanne, care a pus capăt în mod oficial tuturor ostilităţilor şi a dus la crearea Republicii Turce moderne. Noul tratat recunoştea mandatele Naţiunilor Unite din Orientul Mijlociu, cedarea de teritorii otomane din Peninsula Arabică şi suveranitata britanică asupra Ciprului. De asemenea, acest tratat definitiva frontierele nord-estice ale Turciei cu Uniunea Sovietică, aşa cum fuseseră determinate prin Tratatul de la Kars. Tratatul de la Kars stabilea că bolşevicii cedau fostele provincii armenşti şi georgiene Kars, Iğdır, Ardahan şi Artvin Turciei în schimbul Adjariei. Tratatul a fost semant la Erevan pe 11 septembrie 1922, după ce retsul Armeniei devenise parte a URSS-ului.

Regatul Unit

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, finanţând războiul, a ajuns să aibă probleme economice şi sociale importante. Regatul s-a transformat din cel mai mare investitor în străinătate în cel mai mare debitor internaţional, cu rate ale imprumuturilor externe care reprezentau la un moment dat 40% din cheltuielile bugetare. Inflaţia a crescut de mai mult de două ori între 1914 şi 1920, în timp ce valoarea lirei sterline [3] a scăzut cu 61,2%. Reparaţiile de război germane plătite în natură sub formă de cărbune au adus mari greutăţi industriei locale, precipitând izbucnirea grevei generale din 1926.

Investiţiile particulare în străinătate erau solide, aproximativ 550 de milioane de lire. În timpul războiului se făcuseră investiţii noi de 250 de milioane de lire. Pierdrile financiare nete erau de aproximativ 300 de milioane lire.[1] Pierderile materiale erau considerate "moderate": cea mai importantă fiind considerată scufundarea de către submarinele germane a 40% din flota de vase comerciale. Cele mai multe vapoare scufundate fuseseră înlocuite cu altele noi în timpul războiului şi imediat după război.[2] Istoricul militar Correlli Barnett a afirmat că "adevărul obiectiv este că Marele Război nu a produs în niciun fel distrugeri devastatoare Angliei", dar războiul "a schilodit doar psihologic Anglia... ".[3]

Printre schimbările mai puţin vizibile s-a numărat creşterea încrederii în propriile puteri a naţiunilor din Commonwealth. Bătălii precum cel de la Gallipoli pentru Australia şi Noua Zeelandă, şi de la Vimy pentru Canada au avut ca rezultat creşterea mândriei naţionale dar şi a împotrivirii la subordonarea faţă de britanici, ceea ce a dus la creşterea în deceniile următoare a autonomiei diplomatice. Dominioanele care erau tradiţional loiale, precum Newfoundland au fost puternic deziluzionate de aparenta indiferenţă a britanicilor faţă de soldaţii lor, ceea ce a dus în cazul Newfoundlandului la unirea cu vecinul Confederaţia Canadiană. Colonii precum India sau Nigeria au devenit din ce în ce mai conştiente de puterea lor şi de fragilitatea crescută a metropolei.

În Irlanda, întârzierile în rezolvarea problemei autonomiei provinciei, cauzate în parte de război, dar şi de Răscoala de Paşte din 1916 şi de încercara eşuată de recrutare a irlandezilor, au crescut sprijinul pentru separatiştii radicali, şi a dus în mod indirect la izbucnirea războiului anglo-irlandez din 1919.

Statele Unite ale Americii

În Statele Unite, populaţia, deziluzionată de refuzul politicienilor europeni de a sprijini idealurile de pace ale preşedintelui Woodrow Wilson, a ales izolaţionismul ca cea mai potrivită politică externă. După câţiva ani de recesiune economică, americanii s-au bucurat de câţiva ani de prosperitate crescândă în deceniul al treilea, până la Crahul de pe Wall Street din 1929. În ciuda izolaţionismului, capitalul american a finanţat reconstrucţia Germaniei şi plata despăgubirilor de război, cel puţin până la izbucnirea Marii Crize Economice. Legăturile economice foarte strânse dintre americani şi germani au devenit oarecum stânjenitoare după preluarea puterii de către nazişti în 1933.

Franţa

Franţa a obţinut regiunile Alsaciei şi Lorenei, care fuseseră anexate de Prusia în timpul războiului franco-prusac din 1870. În timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1919, obiectivul urmărit de preşedintele Georges Clemenceau era acela de a se asigura că Germania nu va căuta să se răzbune în anii care urmau să vină. Pentru a asigura îndeplinirea acestui obiectiv, feldamareşalul Ferdinand Foch a cerut ca, pentru protecţia viitoare a Franţei, râul Rin să devină graniţa dintre Germania şi Franţa. Ţinând seama de precedentele istorice, feldmareşalul era convins că Germania va redeveni un pericol, iar la aflarea prevederilor Tratatului de la Versailles, care lăsa Germania aproape neatinsă, el a declarat vizionar: " Aceasta nu este o Pace. Acesta este un Armistiţiu pentru 20 de ani."

Distrugerile suferite de Franţa urmau să fie acoperite de despăgubirile de război negociate la Versailles. Acest imperativ financiar a dominat politica externă franceză de-a lungul deceniului al treilea, ducând în 1923 la ocuparea Ruhrului pentru a forţa Germania să-şi plătească datoriile. Totuşi, Germania s-a dovedit incapabilă să plătească uriaşele despăgubiri de război şi a obţinut sprijinul SUA pentru reglementarea situaţiei. Astfel, a fost negociat, după ocuparea regiunii industriale Ruhr, Planul Dawes, iar în 1929, Planul Young.

Foarte importantă în război a fost participarea trupelor coloniale franceze – din Senegal, Indochina Franceză, Africa de Nord şi din Madagascar – fără aportul cărora Franţa ar fi întâmpinat dificultăţi insurmontabile în apărarea teritoriului naţional. Când aceşti soldaţi din colonii s-au întors în patriile lor şi au continuat să fie trataţi ca cetăţeni de mâna a doua, au devenit rapid membrii ai nucleelor grupurilor proindependentiste.

Sprijinul socialiştilor francezi pentru guvernul de uniune naţională (Alexandre Millerand fiind ministru de război) a marcat reorientarea politică a partidului către social democraţie şi participarea la "guvernarea burgheză", în ciuda retoricii socialiste a lui Léon Blum.

Italia

După război, Italia nu a reuşit să anexeze Dalmaţia, ceea ce a făcut ca unii dintre politicienii peninsulari să vorbească despre o "victorie mutilată".

Se poate aprecia că, dintre Puterile Aliate, Italia a fost cea mai câştigată după încheierea războiului. Regatul Unit şi Franţa aveau în Germania un potenţial adversar, care păstrase cam 80% din potenţialul economic şi industrial, fiind capabil de revanşă în câţva ani. În schimb, Italia scăpase pentru totdeauna de inamicul secular, Imperiul Austro-Ungar, care se împărţise într-un număr de state mici, care nu mai puteau reprezenta un pericol, unele dintre acestea chiar căzând în sfera de influenţă italiană.

După anexarea oraşelor Trento, Triest şi Zara, a regiunilor Tirolul de Sud, Friuli, Istria şi a câtorva insule din Marea Adriatică, Italia îşi încheiase expansiunea teritorială şi se putea baza pe graniţe sigure. Mai mult, suveranitatea Italiei asupra insulelor Rodos şi Dodecaneze a fost recunoscută în mod oficial, la fel ca şi interesele speciale ale Italiei în Albania. Dacă diplomaţii italieni ar fi dat dovadă de mai multă pricepere în negocierile Conferinţei de pace de la Paris, e de presupus că Italia ar fi putut de asemenea să obţină părţi din fostele colonii germane. Toate aceste câştiguri evidente nu au fost luate în seamă de politicienii italieni, iar mitul "victoriei mutilate" s-a dezvoltat, alilmentând propaganda fascistă şi facilitând ascensiunea lui Benito Mussolini.

În timpul războiului, Italia a suferit pierderi omeneşti mai mici decât cele britanice şi incomparabil mai mici decât cele franceze, iar problemele sociale cărora a trebuit să le facă faţă, (industria de război care trebuia să se convertească la producţia civilă, invalizii incapabili de muncă, noul rol al femeii, etc), erau comune tuturor participanţilor la război, dintre care numai Italia s-a îndreptat rapid către un regim autoritarist. Se poate aprecia că mitul "victoriei mutilate" a fost elementul care a făcut diferenţa şi a provocat, cel puţin în parte, deplasarea politică a Italiei către fascism în 1922.

Traumele sociale

Experienţele războiului au condus către un tip de traumă colectivă naţională pentru toate ţările participante la conflagraţie. Optimismul începutului de secol dispăruse în totalitate, iar cei care au luptat în război au devenit cunoscuţi ca "generaţia pierdută", pentru că ei nu au mai fost niciodată capabili să-şi revină după grozăviile suportate pe front. În timpul acestui război, pentru prima oară în istoria conflagraţiilor, au murit în luptă mai mulţi oameni decât de boli, numărul celor căzuţi la datorie fiind nemaiîntâlnit până în acel moment. În cinstea celor ucişi în luptă au fost ridicate monumente în mii de oraşe şi sate.


Trauma socială s-a manifestat în nenumărate feluri. Unii oameni au fost revoltaţi de naţionalismul pe care îl considerau vinovat de marile pierderi de vieţi omeneşti şi distrugerile materiale şi de aceea s-au orientat spre o politică bazată pe internaţionalism prin intermediul organizaţiilor internaţonale precum Liga Naţiunilor. O altă orientare politică, pacifismul a devenit tot mai importantă în perioada interbelică. A existat şi o altă categorie de oameni, care au acţionat diametral opus, considerând că doar o politica de mână forte şi forţa armată pot asigura protecţia într-o lume haotică şi inumană care nu respecta niciuna dintre valorile recunoscute ale civilizaţiei. S-a manifestat tot mai acut un sentiment profund de deziluzie şi de cinism. Nihilismul s-a dovedit încă una dintre tendinţele politice influente în acea perioadă. Mulţi oameni considerau că războiul a marcat sfârşitul lumii aşa cum fusese ea cunoscută până în acel moment, aducând colapsul capitalismului şi imperialismului. Mişcările socialiste şi comuniste din toată lume s-au întărit foarte mult, plecând tocmai de la prezumţia de mai înainte, burându-se de o popularitate nemaiatinsă până atunci. Aceste simţăminte erau mai pronunţate în zonele cele mai încercate de război, aşa cum erau cele din Europa Centrală, Rusia şi Franţa.

Artişti precum Otto Dix, George Grosz, Ernst Barlach şi Käthe Kollwitz şi-au expus propriile experienţe sau cele ale societăţii în picturi şi sculpturi sumbre. Scriitorii, precum Erich Maria Remarque, au descris în romane pline de tragism grozăviile războiului. Astfel de lucrări au avut un impact uriaş asupra societăţii, ducând la controverse aprinse şi aruncând lumini noi asupra conflictului. În Germania, naţionaliştii în frunte cu naziştii considerau că cea mai mare parte a acestor lucrări de artă sunt produsul unor degeneraţi, care nu făceau decât să submineze coeziunea societăţii.

Muniţia nefolosită

Muniţie de artilerie adunată în vederea distugerii lângă Ypres, Belgia în 2004

În toate regiunile în care fuseseră tranşee sau lupte, (de exemplu în regiunea Champagne din Franţa), rămăseseră mari cantităţi de muniţie nefolosită, neexplodată sau uitată de toate calibrele, unele dintre ele cauzând accidente chiar şi în zilele noastre. Unele dintre proiectilele rămase din primul război mondial mai sunt găsite şi în zilele noastre, în special de fermierii care-şi ară câmpurile, de aceea această muniţie a primit şi numele de „recoltă de oţel”. Unele dintre aceste proiectile conţin încărcături chimice toxice precum gazul muştar. Curăţarea principalelor câmpuri de bătălie este o sarcină neîntreruptă, care continuă de decenii şi nu pare să se încheie în curând. Sute de tone de proiectile neexplodate sunt adunate, stocate şi distruse de echipe speciale din Belgia şi Franţa.

Unele estimări merg până acolo încât să aprecieze că, în ritmul actual, Franţa nu va putea să distrugă întegul stoc de muniţie neexplodată din primul război mondial decât în câteva sute de ani.

Monumente ale eroilor de război

Memorialul Poarta Menin, din Ypres, Belgia

În diferite localităţi au fost ridicate monumente dedicate eroilor războiului. Au fost edificate şi un număr de monumente ale soldatului necunoscut.

Note

  1. ^ A. J. P. Taylor, English History, 1914 - 1945 (Oxford University Press, 1976), pag. 123.
  2. ^ Ibid, pag 122.
  3. ^ Correlli Barnett, The Collapse of British Power (Pan, 2002), pag. 424 şi pag. 426.

Bibliografie

  • Margaret MacMillan, Paris 1919: Six Months That Changed the World John Murray ISBN 0-7195-5939-1
  • Harold Nicolson, Peacemaking, 1919, ISBN 1-931541-54-X
  • Sir John Wheeler-Bennett, The Wreck of Reparations, being the political background of the Lausanne Agreement, 1932, New York, H. Fertig, 1972.

Consultaţi şi articolele:

Resurse internet